Invitaţie la Ortodoxie

"Teologia ortodoxă nu este rodul unei îndeletniciri abstracte și tihnite, ci fructul neprețuit și binecuvântat al celei mai înalte trude și încordări sufletești." (Părintele Patriarh Teoctist)

Inapoi la Hristos si la Sfintii Sai

Hristos-cu-SfintiiPărintele Filotheu Bălan

Comunismul a puit în România câteva mori unde să fie măcinat creştinismul românilor; Piteşti, Aiud, Gherla, Jilava, Canalul, Sighet, sunt numai câteva nume care din păcate celor mai mulți dintre noi le spun prea puțin. Se vorbeşte de 200.000 de români care au intrat în aceste mori ale diavolului şi care au dat mărturie despre Viața cea veşnică ce îi însuflețea.

Jertfa lor pentru Hristos şi pentru popor „care, în sine, este şi el tot creştin „a fost primită în ceruri şi poate cea mai frumoasă metaforă a acestui adevăr sunt versurile insuflate de Duhul Sfânt ale celor care au trecut prin iadul pământesc al închisorilor comuniste; Radu Gyr, Nichifor Crainic, Virgil Maxim, Aurel Ciurunga, Valeriu Gafencu şi alții ca ei au fost cei prin care Duhul a scris o nouă imnografie a Bisericii, a Bisericii celei vii, luptătoare şi pătimitoare. Temnițele comuniste, destinate a fi concasoarele sufletului românesc, au fost schimbate de toată suflarea Mucenicilor şi Mărturisitorilor dintre ziduri şi garduri cu sârmă ghimpată în arene ale sfințeniei, în adevărate mănăstiri pline de Viață.

Afară, dincolo de zidurile închisorilor, au fost două feluri de oameni: cei care i-au avut exemplu pe Sfinții din închisori, făclii vii în bezna veacului, şi ceilalți, care au slujit sistemului bolşevic.

Este sfârşitul anului 2008 şi cei mai mulți dintre Mărturisitorii care au ieşit din temnițele comuniste au plecat la Domnul. Au lăsat mărturii scrise sau vorbite despre lupta românilor împotriva comunismului, a oamenilor împotriva diavolului, a Vieții împotriva morții celei veşnice. De la căderea oficială a comunismului ca sistem politic au trecut aproape 20 de ani, dar comunismul e încă viu prin sufletele românilor. Mai cumplit încă, slugile sistemului bolşevic au rămas în noul sistem şi au compromis aproape tot ce putea da nădejde celor care au aşteptat o viață întreagă o schimbare în bine, iar de aproape 20 de ani pun proteze de invalizi, obligatorii, tuturor celor care ar trebui să crească liber şi firesc, mutilând mai departe sufletele noilor generații de români. Radiografia sufletului românului de astăzi este imaginea unui infirm dublu mutilat: Prin forcepsuri din pântecele mamei şi prin felurite chirurgii de urâțire a sufletului de la naştere până la moarte.

Uniunea Sovietică a fost înlocuită cu o altă uniune, mai feroce, mai dornică de stăpânire, Uniunea Europeană, globalistă, care, spre diferență de cea veche, dă legi şi recomandări (obligatorii) popoarelor din noul lagăr.

Pentru prima dată în istoria României, țara este dată în mâinile unei puteri străine fără luptă şi fără vreo rezistență de orice fel.
Şcoala, Armata, Biserica, structurile de rezistență văzută a acestui popor, au fost transformate în noile lagăre de reeducare a sufletului românesc.

Între învățământul comunist şi cel european este o singură diferență, aceea dintre o prăpastie şi un adânc fără de fund.

Armata a intrat şi ea în malaxor şi nu doar că nu oțeleşte firea românilor (cum nici armata comunistă nu a vrut să o facă), ci perverteşte şi ce a mai rămas întreg, vrând a fi o adunătură de Iude învățate să se vândă pe puțin şi să execute orbeşte ordine criminale, în mâinile câtorva necunoscuți pentru care expresia „interes național” reprezintă lucrul cel mai abominabil posibil.

Biserica a fost făcută şi ea, astăzi, prin învățământul şi ierarhii săi, o fabrică de apostați şi de iubitori de argint.

Desigur, dacă aşa stau lucrurile, puținii dintre noi care recunosc această imagine se întreabă precum tânărul bogat din Evanghelie: „Învățătorule bun, ce voi face ca să moştenesc viață veşnică?” (Mc. 10:17). Desigur, ne va răspunde Domnul: Împliniți Legea. Şi dacă noi i-am fi spus că aceasta ne-am străduit să facem în toate zilele vieții noastre, El ne-ar fi iubit şi ne-ar fi zis să vindem tot ce avem şi să dăm la săraci, ca să avem comoară în cer, apoi să ne luăm crucea şi să-I urmăm. Din fericire pentru noi, strămoşii au făcut aceasta cu vârf şi îndesat, în multele secole în care de la vlădică la opincă Legea Domnului era lucrul cel mai de preț, în care mila şi milosârdia erau lucrate de toți românii, în care suferințele crucii noastre se purtau cu bărbăție şi copiii învățau de la părinți pildă vie de mântuire a sufletului, de urmare a lui Hristos.

Dar noi, astăzi, ce vom face? Mai este vreo scăpare? Poate că sufletele moarte ar întreba: Unde este Hristos astăzi? Însă Domnul nu încetează a striga către noi, cei surzi şi împietriți: Adame, unde eşti?

POCĂINŢA e singura noastră scăpare. Căci am greşit cu toții la cer şi înaintea Domnului. Iar între faptele pocăinței noastre, una, aceea de a ne cinsti Părinții, care a fost cea mai trecută cu vederea până azi, suntem datori să o împlinim degrabă.

A zis Domnul, după ce ne-a poruncit ce datorii avem către El: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta în chipul pe care ți l-a poruncit ție Domnul Dumnezeul tău ca bine să-ți fie ție şi ca vreme îndelungată să faci pe pământul pe care Domnul Dumnezeu ți l-a dat ție” (Dt. 5:16) Şi cine ne este nouă astăzi tată şi mamă, afară de părinții pe care ni i-a lăsat Domnul? Sfinții închisorilor comuniste ne sunt nouă, Creştinilor de azi, tată şi mamă. Fără jertfa lor, bisericile şi mănăstirile pe care unii s-au străduit prin compromisuri să le țină deschise ar fi rămas veşnic închise, aşa cum se întâmplă pretutindeni în apusul Europei, ori chiar mai aproape de noi, la sud de Dunăre.

Fără ei, fără jertfa lor, astăzi n-ar fi existat această țară şi poate că limba română ar fi fost facultativă, aşa cum din păcate o înțeleg mult prea mulți dintre românii de peste Prut.

Fără jertfa lor, obişnuința capului plecat în fața sabiei ar fi făcut din noi carne de tun, măturătura, gunoiul şi lepădătura întregii lumi, aşa cum singuri vrem să fim astăzi. Doar ei, prin sângele lor, prin pătimirile lor, au reuşit aici, şi dincolo, în fața tronului ceresc, să scrie istoria pe care noi ne-o ştergem cu atâta râvnă.

O Biserică vie, care îşi cinsteşte Mucenicii şi Mărturisitorii, ar fi sădit în sufletele copiilor dragostea de Dumnezeu şi iubirea aproapelui, ar fi deschis ochii sufletului spre adevărata cunoaştere, care le-ar fi înflorit şi înmiresmat sufletele.

O Biserică în care sângele şi pătimirile din închisori nu s-ar fi trecut cu vederea ar fi trezit jertfelnicia în sufletele tuturor celor chemați să apere țara în care trăim şi ne-ar fi dat înapoi pe frații pe care politicienii de azi i-au uitat peste granițele ei.

O Biserică ce şi-ar fi cinstit Martirii ar fi făcut curat în propria ogradă, iar pe clericii căzuți din credință, pe cei care au slujit mamonei şi puterii vremelnice a veacului, i-ar fi înlăturat de pe scaunele Apostolilor şi din amvoanele bisericilor şi le-ar fi găsit loc în liniştea mănăstirilor ca să „‘şi plângă păcatele, să fie pildă tuturor zicând: Să nu faceți ca noi!

O astfel de Biserică ar fi pus Fericirile Evangheliei mai presus decât toată grija veacului prezent şi ar fi căutat să vieze, să dea mărturie de Adevăr, ar fi căutat să se întoarcă la Canoanele Apostolilor şi ale Părinților, curățind Via Domnului de buruieni şi de uscături (oare nu pentru aceea lupii cei noi îmbrăcați în haine de oaie zic: Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi şi cercetează lumea aceasta, în loc să ceară Domnului să îşi cerceteze Via, adică Biserica?).

O Biserică vie ar fi dat viață întregii lumi, nicidecum nu ar fi propovăduit moartea ecumenistă.

În cele din urmă, recunoaşterea şi cinstirea muceniciei Sfinților din închisori ne-ar fi scăpat de înghițirea europeană şi de globalizarea cea ucigătoare de suflete.

Căci o Biserică vie, aşa cum ar trebui să fim, ar fi schimbat istoria şi ar fi pătruns peste tot pe unde era nevoie de Dumnezeu şi prin jertfa Sfinților ar fi dat dovadă de adevărul Evangheliei, întorcând către Hristos pe cei ce stau astăzi în latura şi în umbra morții, pe exact aceia pe care cei mai mulți dintre noi îi aşteaptă să ne aducă lumina întunericului în care ei zac.

Dacă ne vom cinsti Mucenicii şi Mărturisitorii Ortodoxia va deveni iarăşi una şi se va stinge erezia filetistă, aducându-ne aminte că suntem un singur Neam, Neamul Creştin, Noul Israel, nu o adunătură de instituții bisericeşti care pun steagul național deasupra Sfintei Cruci. Dacă ne vom cinsti Mucenicii şi Mărturisitorii vom putea nu doar noi să ne întoarcem la Hristos, ci lumea întreagă să o întoarcem către El, stingând toate ereziile şi păgânismele, punând Credința Apostolică, Ortodoxă, în făclia de unde să lumineze tuturor calea spre Adevăr. Ei, Sfinții, aşteaptă de la noi să ne lepădăm de moartea în care zăcem. Ei, cu Hristos împreună, aşteaptă să fim iarăşi vii. Dacă astăzi nu ne întoarcem către ei şi către pilda jertfei lor, mâine nu va mai fi, căci ne va rămâne nouă un singur răspuns, când Dumnezeu ne va întreba: Caine, unde este fratele tău, Abel?

(Editorial de monahul Filotheu, din numarul 2 al revistei ATITUDINI)

Sursa: Atitudini

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: