PS Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei: Pastorala de Crăciun (2009)

ps-guriePS Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei

† G U R I E ,

Prin harul lui Dumnezeu

Episcopul Devei şi Hunedoarei

 Preacucernicului cler,

Preacuviosului cin monahal,

Dreptmăritorilor creştini

din cuprinsul Eparhiei Devei şi Hunedoarei,

Har şi binecuvântare de la pruncul Iisus – Fiul Cerului

coborât între oameni spre luminarea noastră

 Soarele „Cel mai dinainte de soare” şi lumina cunoaşterii adevărate

Iubiţi credincioşi,

Coborârea în istorie şi în timp a lui Dumnezeu, adică venirea în lume a Mântuitorului Iisus Hristos, este evenimentul cel mai bogat în semnificaţii şi cel mai plin de consecinţe din întreaga istorie a omenirii. Tocmai de aceea Sărbătoarea Crăciunului este cea mai apropiată de sufletele noastre, făcându-ne să ne adunăm la căldura căminului, în jurul unei mese, prăznuind în mijlocul celor dragi.

Dacă urmărim cu atenţie emisiunile cu ştiri din lumea noastră vom auzi relatate tot felul de evenimente din lumea contemporană, cu un impact mai mare sau mai mic asupra vieţii noastre. Este vorba despre informaţii care nu ne schimbă cu nimic viaţa, dar ne „seduc” mintea. Unul singur este, însă, evenimentul care merită, realmente, să fie luat în seamă în aceste momente de sărbătoare, care merită să fie rememorat, analizat şi aprofundat, pentru că ne poate schimba radical

viaţa: evenimentul Naşterii Domnului pe pământ. Dumnezeu vine pe pământ pentru a ne chema pe toţi la iubire şi doreşte să reînvăţăm cu toţii să iubim!

Astăzi, trăim într-o lume plină de nesiguranţă, ameninţată de nenumărate pericole, pentru mulţi dintre noi, o lume tiranizată de grija zilei de mâine. O lume pe care, în clipele de tristeţe, o percepem ca pe un pământ străin, în care am fost trimişi fără să fi cerut noi aceasta. O lume, însă, pe care, în clipele de bucurie nu am vrea nicidecum să o părăsim, ci dimpotrivă, am vrea să ne prelungim cât mai mult existenţa în ea.

Această lume, la o privire inteligentă şi critică, are un mister insondabil. Despre această lume, unii gândesc, superficial, că este produsul întâmplării şi că ar fi fără rost. Peste toate eforturile minţii omeneşti de a găsi o explicaţie credibilă sensului lumii în care trăim, fie prin filosofie, fie prin ştiinţă, peste toate aceste încercări insistente ale inteligenţei umane se depune – cum spunea poetul Eminescu – „o lopată de ţărână”.

În acelaşi duh spunea Mitropolitul Antonie al Ardealului: „Şi se închid ochii care voiseră să vadă, urechile care voiseră să audă, minţile care voiseră să înţeleagă, gurile care voiseră să vorbească despre taina lumii. Inimile încetează să mai bată: inimile care încercaseră sentimente înalte, cu adevărat nepământeşti: iubire, generozitate, milă, iertare; dar şi inimile care au experimentat sentimente josnice, satanice: ură, egoism, lăcomie, asuprirea celor slabi, indiferenţă; toate aceste inimi se opresc şi sunt depuse să putrezească, în urma lor nemairămânând decât deşertăciunea”.

Un astfel de sentiment jalnic de zădărnicie ar fi fost stăpân şi astăzi pe pământ dacă nu ar fi coborât în istorie Dumnezeu. Lumea, prin ea însăşi, nu este capabilă să descopere un sens existenţei, care rămâne transcendent ei. Însă, spre bucuria omenirii, s-a împlinit profeţia celui mai mare profet al Vechiului Testament, Isaia, care zicea: „Fecioara va lua în pântece şi va naşte un Fiu, şi vor chema numele lui Emanuel – care se tâlcuieşte: «Cu noi este Dumnezeu»„. Dumnezeu coboară în istorie pentru a fi cu noi, pentru a ne face viaţa fericită. Iar fericirea vine numai din iubire. Fericirea vine numai din lepădarea urii şi a răutăţii. Spune colindul:

„Dumnezeu Prea Sfântul,

colindând pământul,

a vrut să nu mai fie,

potop şi urgie…”

„Dumnezeu prea Bunul,

a trimis Crăciunul,

ca har şi bucurie,

şi la noi să fie…”

(„Colindul lui Dumnezeu”…)

Aceasta pentru că multă urgie, răutate, cruzime şi ură sau revărsat între oameni din momentul căderii în păcat. O urgie care a crescut odată cu trecerea timpului. Iar religiile necreştine care erau răspândite pe pământ, nu au putut să domolească setea dezlănţuită de violenţă a omului. „Pofta de crimă e cea care ne animă!” – spune poetul. Cu alte cuvinte, omul este o fiinţă tulburată profund lăuntric, agresivă.

Un mare gânditor spunea: „peste tot unde adevăratul Dumnezeu nu va fi cunoscut şi slujit în urma unei revelaţii exprese, omul va înjunghia pururi pe om şi adesea îl va şi devora!„. Iar dacă nu-l înjunghie, cel puţin îl exploatează sau îl dispreţuieşte. În regim de pace însă, cum este momentul istoric în care trăim noi acum, ignorarea suferinţei semenului, pasivitatea şi dezinteresul faţă de ceilalţi este forma blândă de manifestare a violenţei interumane.

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Umanitatea căzută în păcat, departe de Dumnezeu, s-a degradat enorm. Dăm ca exemplu cultura şi psihologia aztecilor. Aceştia, în gândirea lor pur pământească şi retezată de

orice ancoră în transcendent, observând că la Apusul soarelui cerul devine roşu, au concluzionat că Soarele are nevoie de energie de pe pământ pentru ca a doua zi să mai răsară. Altfel, „pământul va rămâne veşnic întunecat” – au decretat ei.

Aşa că, în puţina lor înţelepciune, au dat naştere unei adevărate industrii a morţii şi a sacrificiului: făceau războaie de cucerire doar pentru a-şi face prizonieri, pe care să-i poată sacrifica. Doctrina lor religioasă era aceasta: „ Sângele victimelor e necesar pentru a suplimenta rezervele energetice secătuite ale soarelui „. La o singură sărbătoare erau sacrificaţi între 40-800 de oameni, victimele depăşind, într-un an, numărul de 100.000. La inaugurarea marelui templu al Soarelui din Tenochtitlan, s-au sacrificat, în continuu, de dimineaţa până seara, între 20.000-80.000 de captivi.

Practica era foarte sadică, demonstrând cât de jos se poate prăbuşi fiinţa umană care nu-L cunoaşte pe Dumnezeul cel adevărat: victimelor li se făcea o incizie în piept, şi, încă vii fiind, le era smulsă inima şi aruncată spre cer, soarelui, „pentru a-l hrăni”.

Analizând această stare de lucruri, Lactanţiu exclama cu un aer revoltat: „Câte rele poate zămisli religia!„. Nu religia a determinat aceste atrocităţi, ci mediocritatea oamenilor lăsaţi în voia şi în puterea minţii lor, lipsiţi de lumina care vine de la Dumnezeu. Fără Dumnezeu, fiinţa umană merge într-un continuu regres, degenerează, sau, cum a demonstrat al doilea război mondial, se bestializează.

„Dumnezeu Prea Sfântul,

colindând pământul,

a vrut să nu mai fie,

potop şi urgie.”

Coborârea în istorie a lui Dumnezeu a însemnat şi naşterea unicei religii integral adevărate: creştinismul, Religia luminii, a „Soarelui Celui mai presus de Soare” cum îl numesc textele sacre:

„Toţi să-L lăudăm, cântându-L,

Şi prea binecuvântându-L,

pe Acela ce ne-arată,

Lumina cea neînserată!”

Nu Dumnezeu cerea violenţă, sânge uman, pentru ca soarele să nu se stingă pe cer, ci omul căzut în păcat îşi închipuia aceasta. Omul căzut în păcat nu mai ştia discerne voinţa lui Dumnezeu în lume. Creştinismul aduce oamenilor lumina cunoaşterii: „Naşterea, Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoaşterii…”:

„Că s-a născut, mult sfinţită,

Sămânţa cea răsărită,

Din a Duhului Sfânt rouă,

Mult folositoare nouă.

Din brazda cea nearată,

Din Maria Preacurată,

Ce este Iisus Hristos,

Domnul Lumii de folos”

Creştinismul aduce o poziţie nouă, uluitoare: Dumnezeu declară despre Sine însuşi că El este întotdeauna de partea victimelor, şi niciodată de partea călăilor, a persecutorilor. A fost de partea pruncilor ucişi fără milă de Irod, iar nu a hidosului dictator. Iisus Hristos, a murit împotriva tuturor sacrificiilor violente, pentru a releva un Dumnezeu care s-a arătat până la capăt drept iubire non-violentă. El a murit pe cruce pentru a arăta oamenilor că nu există compromis între a ucide şi a fi ucis, că „nu trebuie să eziţi să-ţi dai viaţa pentru a nu ucide”, ieşind astfel din cercul crimei şi al morţii.

Acest lucru l-a înţeles Sfântul Arhidiacon Ştefan pe care-l prăznuim a doua zi după Crăciun. Acelaşi lucru l-a proclamat într-o manieră subtilă Mântuitorul când a spus „Cel ce ridică sabia de sabie va pieri” şi i-a asigurat pe Apostoli că, dacă ar vrea, 12 legiuni de îngeri l-ar putea proteja, printr-o intervenţie supra-naturală. Auto-sacrificarea pentru a evita sacrificiul altora este singurul mijloc de a diminua povara sacrificială care apasă umanitatea noastră.

Dreptmăritori creştini,

Nonviolenţa, sacrificiul de sine, jertfa autentică, are puterea de a da viaţă. „Sângele martirilor, sămânţa creştinilor” – spunea Tertulian. Un lucru extrem de interesant se petrecea în arenele unde erau omorâţi – spre deliciul păgânilor – creştinii, fie că erau aruncaţi la fiare sălbatice, fie că erau executaţi altfel, moartea creştinilor avea o putere copleşitoare asupra multor oameni din mulţime. Aceştia vedeau tineri în arenă capabili să moară pentru credinţa lor, pentru Dumnezeul lor. Acest fapt era dezarmant pentru un om înzestrat cu inteligenţă, dar care încă nu a descoperit sensul vieţii şi al morţii.

Astfel, ei conştientizau că toţi creştinii primesc o putere de dincolo de lume, care-i face capabili să renunţe la această lume. Ei sunt fiinţe superioare, a căror jertfă e mult mai grăitoare decât strigătele isterice ale plebei din arene însetată de „pâine şi circ”. Şi atunci făceau ei înşişi pasul spre Dumnezeu, intrând în creştinism.

Din nefericire, în istorie, creştinii s-au transformat adeseori din persecutaţi, în persecutori, din victime în călăi, sau, în cel mai bun caz, în spectatori impasibili ai victimizării semenilor lor. Exemple regretabile sunt: conchistadorii spanioli la cucerirea Americii, Inchiziţia, cruciadele, iar mai recent, conflictul intercivilizaţional.

Biserica ne învaţă că doar sacrificând egoismul şi asumându-ne martirial responsabilităţile, putem să ne mântuim, să ne transformăm din („indivizi” în „persoane”), recâştingând sensul profund şi ultim al vieţii şi întregii existenţe, relevat de Mântuitorul Hristos prin naşterea Sa în peştera din Betleem.

 ***

Şi dacă vom deschide ochii duhovniceşti vom vedea – împreună cu Lucian Blaga (în poezia „Colindă”) – un prunc nevinovat în braţele mamei sale, atât de fragil şi de lipsit de bogăţii pământeşti:

„Doamne, acolo în poiată

Pruncuşor, fără de tată…

Şi măicuţa – mama lui

Se tot plânge boului,

C-a născut în Viflaim…

N-are scutece de in…

N-are apă, n-are faşă,

Nici opaiţ, nici nănaşă.”

Vă dorim, iubiţi fraţi şi surori, să aveţi în suflete bucuria pe care a avut-o Maica Domnului când ni L-a născut pe Domnul Hristos.

Crăciunul, Anul Nou şi Boboteaza să vă găsească sănătoşi! Sărbători fericite!

Al vostru, de tot binele doritor şi smerit rugător către Hristos

Mântuitorul lumii, Cel ce S-a născut în ieslea din Betleem,

† G U R I E ,

Episcopul Devei şi Hunedoarei

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s