Monah Siluan Popescu: Spre Emaus – XII. „De ce M-ai părăsit?”

Părintele Siluan Popescu

Pentru a înțelege un lucru nu este suficient ca cineva să ți-l explice ci trebuie să ai și capacitatea și voința de a face aceasta. Așa stau lucrurile și când e vorba de a înțelege care este planul lui Dumnezeu cu lumea și cu fiecare din noi în parte. Dumnezeu ne vorbește prin Revelația naturală și prin Revelația supranaturală iar capacitatea de a le înțelege am spus că o primim tot de la El, în măsura în care o cerem și ne străduim spre a înțelege lucrările Sale. Cunoașterea lui Dumnezeu se realizează pe șapte căi care sunt totodată și trepte de cunoaștere, dar trebuie spus că e posibil ca cineva să fie ridicat direct pe o anumită treaptă fără a le parcurge pe cele anterioare. (Pr. prof. dr. George Remete)

Cea mai simplă cale de a-L cunoaște pe Dumnezeu este să luăm aminte la întâmplările din viața noastră, ea fiind numită calea existențială. Oamenii sfinți văd minuni în fiecare clipă a existenței lor pentru că văd o lucrare a lui Dumnezeu în tot ceea ce li se întâmplă, dar și pe noi Dumnezeu ne cheamă să ne gândim la un sens suprem al vieții și la o Realitate supremă care guvernează întreaga existență prin necazurile care se abat asupra noastră și prin bucuriile nemeritate și neașteptate pe care le avem.

Suferința e cea care ne face să ne adresăm nouă și altora în consecințele ei ultime întrebarea cu care fiecare din noi a străbătut copilăria: de ce? La aceasta adăugăm în mod inevitabil și strigătul: până când? Răspunsul la prima întrebare înțelegem, cel mai bine în suferință, că depășește rațiunea și că se descoperă inimii smerite, chiar dacă el poate fi și este exprimat rațional: Dumnezeu sau păcatul, Dumnezeu sau absența lui Dumnezeu. Sufăr din cauza păcatelor mele ori ale altora sau sufăr pentru slava lui Dumnezeu: ”Şi trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere. Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” (Ioan 9,1-3). Indiferent care e cauza suferinței mele, ea mă aduce cu necesitate înaintea lui Dumnezeu mai ales atunci când ajutorul omenesc nu mă poate elibera de suferință. Într-o asemenea situație numai adresându-mă direct lui Dumnezeu pot găsi sfârșit și răspuns suferinței mele fie printr-o eliberare de suferință prin minune, fie prin asumarea unui sens al suferinței până la moarte și încredințarea că după aceasta mă așteaptă o veșnicie fericită ”unde nu este durere, nici întristare, nici suspin” (slujba parastasului).

Suferința personală ne deschide inima față de suferința aproapelui, ne cheamă spre a încerca să-i oferim și lui un răspuns și poate o vindecare a suferinței, dar ne și trimite cu gândul către dreptatea divină.

Prin bucuriile nemeritate și neașteptate simțim existența unei Bunătăți absolute și o chemare lăuntrică spre a ne ajuta semenii, spre a înmulți bunătatea, dărnicia, noblețea, iubirea.

Nu există om care să nu aibă șansa cunoașterii lui Dumnezeu pe calea existențială numai că unii preferă să se mulțumească cu o revoltă împotriva existenței și o negare a oricărui sens al vieții sau să nu recunoască că sunt și lucruri pe care le-au primit total nemeritat, dar nu întâmplător. Din nefericire în felul acesta nu fac decât să își eternizeze suferința. Prin urmare, răspunsul la cea de-a doua întrebare este: până la moarte sau pentru totdeauna.

Numai bine!

Siluan Popescu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s