Fericitul Arhimandrit Sofronie: Despre slujirea duhovniceasca (din insemnarile unui duhovnic athonit)

      Neinteleasa si surprinzatoare este Dumnezeiasca Pronie, care m-a pus in situatia ca ani de-a randul sa observ viata duhovniceasca a multor sihastri din Sfantul Munte. Cativa dintre ei s-au aratat dispusi sa-mi destainuie mie ceea ce, intr-adevar, n-au comunicat nimanui niciodata. Eram extaziat, vazandu-i pe alesii lui Dumnezeu ascunsi indaratul smeritei lor infatisari. Cateodata, ei insisi ocrotiti de Dumnezeu, nu intelegeau ce binecuvantare bogata zacea in ei. Lor le-a fost dat, inainte de toate, sa-si vada neajusurile si, cateodata, in asa masura, incat nu indrazneau nici sa cugete ca Dumnezeu Se ascunde in ei si ei in El. Unii dintre ei puteau contempla Lumina Necreata, dar acest lucru nu-l cunosteau, datorita faputlui ca nu luasera cunostinta cu operele Sfintilor Parinti, care descriu acest fel de har. Aceasta nestiinta a lor ii pazea de o posibila slava desarta. Dupa traditia duhovniciei ortodoxe, eu nu le explicam ceea ce in esenta le daruia lor Dumnezeu. Pentru a ajuta pe sihastru in evlavie, trebuia sa-i vorbesc in asa fel, incat sa i se smereasca inima si mintea, caci, fara aceasta, urma a se pune piedica inaltarii lui viitoare. Imi amintesc de felul cum staretul Anatolie de la Rusicul Vechi i-a spus lui Siluan, pe atunci, tanar frate: “Daca tu acum esti asa, atunci cum vei fi la batranete?” Cu aceste cuvinte, staretul Anatolie l-a aruncat pe Siluan, ani indelungati, in flacara atator ispite, din care cu adevarat a iesit biruitor, dar cu un pret prea scump. Puterea data lui de a-L vedea pe Dumneeu depasea dinamismul atacurilor vrajmase si, din lupta sa exclusiv duhovniceasca, el a iesit imbogatit, asa cum putini sunt in istoria Bisericii si ne-a lasat noua, spre invatatura, cuvantul sau despre deosebirea smereniei ascetice de “smerenia de nedescris a lui Hristos”. Dar si pentru el riscul pieirii a fost mare, ca, dealtfel, pentru fiecare crestin si, in general, pentru fiecare om. Mandria este nucleul caderii duhovnicesti. Prin mandrie, oamenii devin asemanatori diavolilor. Iubirea lui Dumnezeu este o iubire smerita, prin flacara careia vine mantuirea celor cazuti.

Duhovnicul trebuie sa simta ritmul vietii interioare al fiecaruia dintre cei ce vin la dansul. Pentru aceasta, el se roaga ca Duhul lui Dumnezeu sa-l indrume pentru a da fiecaruia cuvantul trebuincios. Slujirea duhovnicului este si infricosatoare, si captivanta, dureroasa, dar si insufletitoare. El este “impreuna-lucrator” cu Dumnezeu (I Cor. 3:9). Este chemat la cea mai inalta lucrare, la o cinste incomparabila – sa zideasca in Lumina Necreata dumnezei pentu vesnicie. In toate, desigur, Hristos ii este exemplu (In. 13:15). Iata invatatura Lui: “Adevarat, adevarat zic voua: Fiul nu poate sa faca nimic de la Sine, daca nu va vedea pe Tatal facand; caci cele ce face Acela, acestea le face si Fiul intocmai. Tatal iubeste pe Fiul si-I arata toate cate face El si lucruri mai mari decat acestea va arata Lui, ca voi sa va mirati. Caci, dupa cum Tatal scoala mortii si le da viata, tot asa si Fiul da viata celor ce voieste” (In. 5:19-21). Este greu sa gasesti cuvintele potivite pentru a comunica unui ascultator starile duhovnicesti. Este necesar ca duhovnicul sa cunoasca dinainte, din experienta personala, toata scara starilor duhovnicesti despre care el cuteaza a vorbi altora. In “Cuvantul catre pastor”, Sfantul Ioan Sinaitul vorbeste asa: “Carmaci duhovnicesc este acela care a primit de la Dumnezeu si prin propriile osteneli o astfel de tarie duhovniceasca, incat poate sa izbaveasca sufletul cuprins de orice bezna… Invatator adevarat este acela care, in mod nemijlocit, a primit de la Dumnezeu cartea duhovniceasca a intelepciunii, inscrisa in minte de degetul lui Dumnezeu, adica prin lucrarea iluminarii si nu ne trebuie alte carti… Este necuviincios pentru invatatori sa dea sfaturi copiate din operele altora.”

Astfel de invataturi am primit si eu, pasind pe drumul slujirii duhovnicesti. In esenta, acest lucru are in vedere nasterea cuvantului lui Dumnezeu in inima, prin rugaciune. Pe Cuviosul Serafim de Sarov, cineva l-a numit clarvazator, dar el a raspuns ca nu este deloc asa, ci ca el se roaga in timpul conversatiei si primul gand care ii vine in inima, din rugaciune, trebuie sa-l socoteasca drept dat lui de Dumnezeu.

Daca oamenilor care au venit la preot cu nadejdea de a auzi de la el in mod clar voia lui Dumnezeu, in loc de aceasta, el le va da o indrumare provenita din propria sa ratiune, care ar putea fi si neplacuta lui Dumnezeu, prin aceasta, ei vor fi aruncati pe o cale falsa, ceea ce le va pricinui nu putine rele. Acelasi cuvios Serafim a spus ca atunci cand vorbea “de la mintea sa erau destule greseli”. Si fericitul Siluan a adaugat odata, cu prilejul unei discutii privitoare la aceasta prblema ca “greselile” pot fi neprimejdioase, dar pot fi si destul de importante; asa cum el insusi a avut de suferit la inceputul vietii sale monahale.

Dandu-mi seama ca sunt departe de desavarsire, ma rugam Domnului, cu durere in inima, sa nu-mi ingaduie sa gresesc, sa ma tina in caile vointei Sale celei adevarate, sa-mi inspire cuvinte folositoare pentru frati. Si, chiar in timpul discutiei cu omul, ma straduiam sa tin auzul mintii mele in inima, pentru a surprinde gandul Dumnezeiesc si chiar cuvintele pe care trebuia sa le spun.

Aplicarea principiului sfant al traditiei ortodoxe se face cu mare greutate. Oamenii instruiti se tin strans de alt principiu, al ratiunii. orice cuvant al preotului pentru ei este cuvant pur omenesc si poate fi supus ratiunii critice. Sa urmezi sfaturile duhovnicului fara nicio reflectie este, pentru ei, o adevarata nebunie. Ceea ce se vede si se intelege duhovniceste nu se insuseste deloc sufleteste si se neaga pentru ca se vietuieste in alt plan (Cf. I Cor. 2:10-13). Intalnindu-ma cu oameni condusi numai de propriile lor impulsuri si care respingeau cuvintele date de preot – eu refuzam sa cer lui Dumnezeu sa deschida celui venit sfanta si desavarsita Lui viata. Pe o astfel de cale, nu-i puneam in situatia de a se lupta cu Dumnezeu si, comunicandu-le doar propria mea parere, cu toate ca era intarita cu trimiteri la operele Sfintilor Parinti sau din Sfanta Scriptura, ii lasam liberi de lupta cu Dumnezeu, avand chiar dreptul sa refuze sfatul meu, ca fiind pur omenesc. Desigur, aceasta sta departe de ceea ce cautam noi in Tainele Bisericii.

 

      In aceste timpuri de indepartare masiva de crestinism, slujirea preoteasca devine din ce in ce mai grea. In incercarea sa de a scoate pe oameni din iadul creat de patimile lor contradictorii, preotul se intalneste cu moartea care ii loveste. Chiar senzatia timpului capata un caracter straniu: cand gol – taraganat, cand dispare ca inexistent, deoarece nu sunt cautari cumpanite, intelepte.

Este cu neputinta sa cunosti oamenii. Ei sunt fie orbi si “nu stiu ce fac”, fie sufera de daltonism duhovnicesc si mintal. Adesea, ei vad lucrurile intr-o  lumina diametral opusa, asemenea negativului fotografic… A cunoaste astfel realitatea efectiva a vietii este cu neputinta; intr-o astfel de situatie, nu ramane loc niciunui cuvant. Miscarile sfintei iubiri sunt receptate de ei cu dusmanie; smerenia rabdatoare se prezinta lor ca fatarnicie; disponibilitatea de a sluji este urmarea unei marunte cointeresari. Caracteristic in astfel de situatii este faptul ca duhul crestinesc al neimpotrivirii fata de rau ii face excesiv de obraznici fata de preoti si ii insulta nemeritat de dureros – le atribuie asemenea intentii la care ei insisi nu s-au gandit niciodata; dispretuindu-i fara mila, ii acuza de mandrie – prin toate mijloacele, fac jenanta prezenta preotului si, in acelasi timp, il condamna de sustragere in a se intalni in astfel de conditii. Si asa la nesfarsit.

Binecuvintez pe Dumnezeu, Care mi-a deschis taina acestui fenomen. Domnul ne-a prevenit prin cuvant si ne-a invatat prin exemplul Sau. Si, daca nu ar fi fost asa, ar fi fost cu neputinta sa nu devin jertfa deznadejdii depline. Un episcop care s-a dedicat cu multa inflacarare slujirii celor in suferinta mi-a scris odata: “eu am inceput sa ma tem de iubire.” Mai tarziu, am inteles aceste cuvinte astfel: Cei care au primit de la el un avantaj s-au legat de el si, la inceput, l-au ajutat in slujirea sfanta, dar apoi, capatand incredere si devenind indispensabili, au atentat la libertatea lui, punandu-i pretutindeni piedici daca el se dedica pe sine noilor veniti. Atunci cand am primit scrisoarea de la el, eu inca nu intelegeam sensul infricosator al acestor cuvinte. El mi s-a descoperit in anii slujirii mele in Europa. Eu mi-am amintit, nu o data, si continui sa-mi amintesc pana acum cuvintele paradoxale: “eu am inceput sa ma tem de iubire”.

Impreuna cu aceasta, devine evident un alt aspect al slujirii noastre. Fata de preot, oamenii se comporta exact ca si fata de Dumnezeu – il resping cu o usurinta groaznica, de parca ar fi ceva netrebuincios, cu increderea ca, atunci cand vor avea nevoie de el, ei il vor chema si el nu va refuza sa vina. “Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac.” Dupa sosirea mea de la Sfantul Munte in Franta, m-am intalnit cu oameni de care ma dezobisnuisem in cei 22 de ani ai vietuirii mele acolo. Aceasta in special in ultimii ani, cand devenisem duhovnicul catorva sute de monahi cu diferite feluri de viata ascetica ai Athosului. Nu ascund faptul ca am fost cu desavarsire “dezorientat”. Psihologia monahilor, rabdarea lor, puterea de stapanire – intr-atat depaseau totul si pe toti din ce am intalnit in Europa, incat eu, pur si simplu, nu am gasit nici cuvinte, nici forme exterioare de contact. Ceea ce monahii primesc cu multumire, in Europa ii zdrobea pe oameni. Multi ma respingeau, socotindu-ma anormal de dur, chiar pana la alterarea duhului evanghelic al iubirii. Si eu primeam aceste pareri cu intelegerea ca “normele” ascetilor-monahi si normele oamenilor de cultura apuseana sunt adanc diferite. Fara indoiala, “anormal” ca pentru oamenii timpurilor “Marelui Inchizitor”, asa va fi fost Hristos si pentru contemporanii nostri. Cine poate sa-L asculte pe Hristos sau, si ma mult, sa-L urmeze?  Ceea ce monahilor li s-a dat prin plans in zeci de ani, oamenii contemporani cred ca pot primi, intr-o scurta perioada sau, cateodata, in cateva ore de placuta discutie “teologica”. Cuvintele lui Hristos – fiecare cuvant al Lui – au venit in lumea aceasta, de Sus; ele apartin de sfera altor dimensiuni si se insusesc nu altfel decat pe calea unei rugaciuni indelungate si cu plangere multa. Fara aceasta conditie, ele vor ramane pentru totdeauna de neinteles omului, oricat ar fi el de instruit chiar si teologic. Cineva imi spunea: “Cand traiesti sub greutatea neintelesului, atunci te sufoci.” Da, noi, oamenii, ne zdrobim, in mod inevitabil, cand inceram cu toate fortele sa intelegem cuvantul lui Hristos. Insusi Domnul a pus: “Cine va cadea pe piatra aceasta se va sfarama, iar pe cine va cadea il va spulbera” (Mt. 21:44). Intalnindu-ne cu aceasta proprietate a cuvantului lui Hristos, pricepem treptat ca el deschide, in fata noastra, sferele vesnice ale Duhului Celui fara de inceput. Si apoi, tot ceea ce se impotriveste in noi cuvantului lui Hristos, noi il traim ca pe prezenta mortii in noi. Astfel, noi ne aflam intr-o stare de adanca dedublare: pe de o parte, multumirea, cutit dulce care rupe inima noastra, pe de alta parte, rusinea, de nesuportat, de sine insusi si groaza in fata marii distante fata de tel.

Fiecarul crestin, ii este necesara o nazuinta permanenta spre Lumina lui Hristos si hotararea de a rabda toate urmarile unei astfel de nazuinte in hotarele pamantesti. Numai atunci vom dobandi priceperea cuvantului evanghelic care va veni fara putinta “observarii felului cum se petrece aceasta”, pentru ca este vorba despre petrecerea reala si de nedescris a lui Dumnezeu cu noi. In orice alta sfera a culturii umane, este posibila observarea “progresului”, dar nu in viata noastra. Adesea Duhul Sfant ne paraseste pentru anumite miscari ale inimii sau ale gandului. Dar parasirea se poate datora si faptului ca Duhul, vazandu-ne linistiti si multumiti de cele primite sau obtinute, pleaca de la noi, pentru a ne arata astfel cat suntem de departe de ceea ce ar trebui sa fim.

A duce osteneala duhovniceasca, pentru un monah, nu este chiar asa de simplu. Pe de o parte, personal, ii este FOLOSITOR cand oamenii au despre el o parere negativa, deoarece condamnarea din partea oamenilor il ajuta sa se smereasca. Dintr-o inima indurerata, se inalta la Dumnezeu o rugaciune mult mai profunda. Se striga mai usor la Dumnezeu pentru mantuirea intregii lumi, asa cum si el traieste intr-o suferinta asemenea suferintei atat de mari a multimilor de oameni de pe pamant. Pe de alta parte, daca el slujeste ca parinte duhovnicesc, orice cuvant rau despre persoana sa inspira neincredere unor persoane care au nevoie de invataturile, mangaierea si ajutorul lui. Intristarea este indoita: pentru sine insusi, care traieste nevrednic fata de chemarea sa, iar pe de alta parte, pentru raul pricinuit intregii Biserici, intregii omeniri, cand se darama autoritatea sfintitilor slujitori. Neascultarea cuvantului parintilor duhovnicesti este identica cu respingerea cuvantului lui Hristos: “Cine va primeste pe voi pe Mine Ma primeste”.

Este foarte important ca fata de preoti sau episcopi sa fie cel mai autentic respect si cinstire. Chiar daca sunt anumite neajunsuri la un slujitor sau altul al Bisericii (dar cine dintre oameni este desavarsit?) Este mai bine sa inspiram incredere credinciosilor fata de acei sfintiti slujitori la care ei ar putea laerga cu usurinta, avamdu-se in vedere conditiile geografice si altele. Noi stim din cuvintele Mantuitorului ca “pe scaunul lui Moise” stau fete nevrednice si, cu toate acestea, Hristos a vorbit poporului sa-si asculte pastorii, sa respecte cele poruncite de dansii, fara sa imite faptele sau modul lor de viata.

Staretul Siluan nu a avut un duhovnic anume pe tot parcursul vietii sale manastiresti. Se adresa celui care, la un moment dat, era mai aproape sau mai liber pentru a-l primi. El se ruga mai inainte Domnului sa-i fie binevoitor si, prin duhovnic, sa capete iertarea pacatelor si tamaduirea sufletului.

 

      Cand eu am probleme u bolnavii, atunci atentia mea se indreapta spre starea lor duhovniceasca: Il cunosc ei, oare, pe Dumnezeu si nadajduiesc intr-Insul? Suferintele, bolile si chiar catastrofele vietii trec pe planul al doilea. Oricat ni s-ar parea de neinsemnata cauza suferintelor omului, nu o putem trece cu vederea. Deseori si chiar foarte adesea, izvorul durerii este cantarea nepotolita a patimilor pacatoase. Chiar si in aceste cazuri, duhovnicul gandeste doar un singur lucru: cum este cu putinta sa fie vindecat omul acesta? La oamenii istoviti de nevoi si de munca, chiar si un mic motiv poate rascoli o mare durere si, in adancul durerii lui, se indreapta rugaciunea duhovnicului. Compatimirea pentru orice amaraciune omeneasca starneste, in mod firesc, in sufletul parintelui duhovnicesc, rugaciunea. Si slujitorului lui Hristos ii este caracteristica aceasta vedere a vinei primordiale a tuturor nenorocirilor si greutatilor lumii. In inima lui, se aduna chinurile intregii lumi si el se roaga cu inima indurerata pentru toti si pentru toate.

La Sfantul Munte, eu ma intalneam cu neasemanare mai usor cu monahii bolnavi, decat, dupa venirea mea in Europa, cu cei ce traiau in lume. Primii (monahii) launtric erau indreptati spre Dumnezeu si totul trecea in plan duhovnicesc. In Europa, prevaleaza tensiunile psihice, datorita carora, duhovnicul este nevoit sa manifeste participare in acelasi plan, pentru a ajuta oamenii. La patul unor astfel de oameni bolnavi, se intampla sa fiu partas cu duhul, cu sufletul si chiar trupeste, la suferintele lor, asa ca si trupul meu se ruga pentru ei. Rar, dar au fost cazuri cand Dumnezeu primea rugaciunile mele si indeplinea ceea ce L-am rugat eu pe El. Mi-a ramas, totusi, neclar faptul ca, uneori, printr-o rugaciune mai putin incordata, cursul bolii se schimba in mod pozitiv, asa cum, in alte dati, la o rugaciune mult mai adanca, starea bolnavului ne se imbunatatea simtitor.

Am observat ca, daca, in timpul rugaciunii, in sufletul meu se petrecea o sfasiere a durerii inimii in liniste si bucurie, acest fenomen era intotdeauna semn autentic ca rugaciunea a fost ascultata si persoanei respective i s-a dat tamaduire.

Eu nu am cautat niciodata darul de a tamadui bolile trupului. In rugaciunea pentru cei in suferinta, eu lasam totul in voia lui Dumnezeu Care stie ce trebuie fiecaruia dintre noi pentru mantuirea lui. Nu sunt deloc incredintat ca o astfel de situatie, adica evitarea influentei mele personale, ar fi cauza zadarniciei multora dintre rugaciunile mele. Eu nu am vrut nicidecum sa devin “facator de minuni”, gandul acesta ma speria. Si, in contradictie cu aceasta, au fost cazuri cand rugaciunea ramanea fara rezultat si credinciosul intristat gandea ca preotilor le este necesar doar un semn catre Dumnezeu, pentru ca El sa le asulte rugaciunile si sa le indeplineasca cererile. Inmultirea ajutorului celor ce il cer prin preot ar intari credinta multora in Biserica. Chiar Insusi Domnul S-a rugat Tatalui: “Parinte, a venit ceasul! Preaslaveste pe Fiul Tau, ca si Fiul sa Te preaslaveasca.” (In. 17:1)

Adesea, se intampla, la rugaciunea pentru cei vii, ca inima noastra sa simta o trecere de la intristare la bucurie. Dar ceva asemanator se petrece si la rugaciunile pentru cei adormiti. Un eveniment ciudat sa intalnesti in duh oameni de mult adormiti, ba, chiar, fete necunoscute noua. Astfel de legaturi cu lumea de dincolo de mormant sunt caracteristice rugaciunilor sfintilor. Dar se intampla, nu adeseori, ca, la rugaciunea pentru cei adormiti, stiuti sau nestiuti, inima sa primeasca stire despre starea lor fericita sau nefericita. Unirea adevarata in Duhul Sfant cu sufletele oamenilor adormiti nu de mult sau cu multe veacuri in urma marturiseste vesnicia lor personala in Dumnezeul nostru. Intalnirea iubirii noastre cu iubirea celor care sunt in mintea noastra in timpul rugaciunii “ne impartaseste un har duhovnicesc spre intarirea noastra” (Rom. 1:11-12).

Oamenii au iubit intunericul in care este moartea si au refuzat Lumina care este viata – si vremelnica, si vesnica. Daca inima duhovnicului iubeste poporul lui Dumnezeu, atunci sufletul i se umple de o comptimire adanca atunci cand el se afla in neputinta de a transmite oamenilor lumina-viata. Nu o data, m-am oprit asupra aspectului straniu al slujirii duhovnicesti; si aceasta, in mod firesc, pentru ca, in viata practica, il va insoti pe duhovnic in toate zilele sale: “In noi, lucreaza moartea iar in voi, viata”, scria Apostolul Pavel Corintenilor (II Cor. 4:12). Pentru ca poarta lumina vietii, slujitorii lui Hristos sunt urati de multi, asa cum inainte de noi L-au urat pe Insusi Domnul: “Daca va uraste pe voi lumea, sa stiti ca pe Mine, mai inainte de voi, M-a urat. Aduceti-va aminte de cuvantul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decat stapanul sau. Daca M-au prigonit pe Mine, si pe voi va vor prigoni; daca au pazit cuvantul meu, si pe al vostru il vor pazi” (In. 15:18-20)

Duhovnicul care se intalneste cu persoane ce ii povestesc despre vedeniile lor trebuie sa manifeste o grija deosebita, pentru a le cunoaste cat mai exact izvorul, de unde isi au obarsia: au fost ele date cu adevarat de Sus sau sunt produsul unor fantezii surescitate, sau sunt urmarea influentei duhurilor vrajmase. Sarcina aceasta este uneori grea si deosebit de serioasa. Daca vedenia este data de Dumnezeu si o atribuim unei forte potrivnice, atunci riscam sa hulim impotriva Duhului Sfant (Mt. 12:28-20). Si invers: daca o actiune demonica o recunoastem ca dumnezeiasca, atunci il impingem pe cel ce ni s-a incredintat noua in spovedanie la venerarea demonilor. De aici, obligatia absoluta a tuturor duhovnicilor de a se ruga neincetat si cu osardie, pentru ca Domnul sa-i fereasca de greseli.

Cand duhovnicului ii este neclara starea lucrurilor, atunci ii ramane la dispozitie o “metoda psihologica” de a propune celui ce se spovedeste sa fie neincrezator fata de toate fenomenele asemanatoare. Daca vedenia a fost cu adevarat de la Dumnezeu, atunci, in sufletul celui ce se spovedeste, va predomina smerenia si el va primi in liniste sfatul de a fi intotdeauna treaz. In caz contrar, este posibila o reactie negativa si tendinta de a demonstra ca vedenia nu putea fi decat de la Dumnezeu. Atunci, vom avea un oarecare motiv sa ne indoim de aceasta. Desigur, o astfel de metoda nu este un paleativ si nu trebuie sa o folosim in mod usuratic. Experienta ne-a demonstrat ca, atunci cand cineva il ispiteste pe fratele sau, prin aceasta, il duce la iritare si suparare.

 

      Noua, tuturora, ni s-au dat aceleasi porunci; de aici, decurge faptul ca toti oamenii sunt egali in ochii Domnului. Nimanui nu i s-a inchis urcusul pana la ultimele trepte, “pana la plinatatea cresterii in Hristos”. In veacul ce va sa fie, ierarhia pamanteasca, sociala si bisericeasca poate fi rasturnata de multe ori: “Dumnezeu le-a ales pe cele nebune ale lumii, ca sa rusineze pe cei intelepti si pe cele slabe ale lumii, ca sa le rusineze pe cele tari, pe cele nebagate in seama, ca sa nimiceasca pe cele ce sunt” (ICor. 1:26-28; 15:24-28).

“Staretii” duhovnicesti nu sunt obligatoriu iereii sau monahii. Aceasta, ne-a lasat-o istoria Bisericii ruse din veacurile XVIII si XIX, cand multimi intregi de pustnici, purtatori de mare har, se sustrageau de la preotie si monahism, pentru a-si pastra libertatea misiunii in afara controlului bisericesc. Acest fenomen trist si distrugator pentru viata intregii Biserici nu a determinat intodeauna miscari anarhice impotriva principiului ierarhiei; din lecturarea unor carti despre astfel de eroi ai duhului, este usor sa observi ca multi dintre ei erau oameni cu  cu un inalt duh al fricii de Dumnezeu, care s-au invrednicit de adevarate binecuvantari si daruri de Sus. Viata lor nu a trezit bunavointa nici din partea ierarhiei bisericesti, nici din partea institutilor statului. Refuzul unora de a primi preotia sau monahismul s-a explicat si prin faptul ca, atunci cand omul abia a imbracat reverenda, toti si fiecare in parte se socotesc indreptatiti sa-i judece pe acesti slujitori ai lui Hristos. Cei mai daruiti dintre ei, in special, au fost supusi unor persecutii grosolane, pentru ca vietuirea lor era mai presus de intelegerea celor ce stateau la carma puterii. Istoria Bisericii noastre este plina de astfel de evenimente si nu este cazul sa le enumeram.

 

      Cine se roaga indelung si cu sarguinta, acela trece cu usurinta de la o stare la alta; nu arareori, de la o suferinta aspra, la o bucurie adanca; de la deznadejde, la contemplare si la o nadejde insufletita; de la un plans indelung, la o pace dulce si multe altele. Prin rugaciuni numeroase si indelungate, printr-o abstinenta atenta, se ascut simturile, sufletul devine asemenea celui mai sensibil aparat de ascultare, care reactioneaza la sunete abia sesizabile si chiar la miscarile neauzite ale vazduhului. Cand duhul nostru va trece deja prin sute si sute de urcusuri si caderi, atunci si unele, si altele vor fi asimilatede el in asa masura, incat, devine astfel ca si cum ar purta neincetat in sine si Imparatia, si iadul. Multora, aceasta li se pare paradoxal, dar, in esenta, este semnul iubirii ce se inmulteste; apropierea de asemanarea cu Hristos. Iata ce scrie Apostolul Pavel despre sine: “Cine este slab si eu sa nu fiu slab? Cine se sminteste si eu sa nu ard?” (II Cor. 11:29). Romanilor le-a poruncit: “Bucurati-va cu cei ce se bucura si plangeti cu cei ce plang.” Potrivit principiului pastoral al parintilor – nimeni nu trebuie sa porunceasca pastoritilor sai lucruri pe care el insusi nu le-a savarsit. Nu cred ca Apostolul Pavel sa fi fost in aceasta relatie mai putin sever decat parintii. Apelurile adresate pastorilor de catre oameni care trec prin ispite grele nu pot fi reglementate sau programate in mod arbitrar. Nu este ingaduit sa stabilim anumite ore pentru primirea celor intristati si altele pentru cei ce se bucura. De aici, se intelege ca orice pastor, in orice timp, trebuie sa fie in stare sa planga cu cei ce plang si sa se bucure cu cei ce se bucura, sa se istoveasca cu cei cazuti in deznadejde, sa-i intareasca in credinta pe cei ispititi. Dar si aici, ca in intreaga noastra viata, pilda cea dintai ne este data de Domnul Hristos. Din istoria evanghelica si anume, din ultimele zile si ore ale vietii lui Hristos, vedem ca El a trait impreuna, intr-o deplinatate neatinsa de noi, si suferintele, si triumful biruintei; si moartea, si slava Dumnezeiasca ce nu s-a luat de la El… “Voi stiti ca peste doua zile vor fi Pastile si Fiul Omului va fi dat sa fie rastignit…”, “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?…”, “adevarat iti spun ca astazi vei fi cu Mine in Rai…”, “si sudoarea Lui era ca picaturile de sange ce cad pe pamant…”, “Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac…”, “Sufletul Meu este instristat pana la moarte…”, “Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu”.Iar Iisus i-a zis lui: “De acum, veti vedea cerurile deschizandu-se si pe ingerii lui Dumnezeu suindu-se si coborandu-se peste Fiul Omului”. Si cu noi, daca pastram cu adevarat cuvantul lui Hristos, se poate repeta tot ceea ce a trait El, chiar daca intr-o masura mai mica. De neurmat este adancimea patimilor lui Hristos. Patrunzand in miezul lor, avem posibilitatea sa cunoastem inaltimea grijii Dumnezeiesti pentru noi si pentru atingerea desavarsirii in iubire. Dupa moartea noastra, suferintele inceteaza de a mai fi ucigase asa cum se intampla cu “structura” noastra pamanteasca; ele nu vor mai putea aduce niciun prejudiciu “VIETII CELEI NOI” daruita cu prisos, ca urmare a imprescriptibilitatii. Duhul omului pastreaza capacitatea de a impreuna-patimi cu toti cei lipsiti de slava lui Dumnezeu, de a suferi cu adevarat impreuna cu ei, dar acestea vor fi doar manifestari diverse ale iubirii atotcuprinzatoare: moartea nu stapaneste pe cei mantuiti in Hristos. Aici, pe pamant, chinurile duhovnicesti ne aduc cateodata pana in pragul mortii; dar, adesea, ca raspuns la rugaciune, coboara asupra noastra o putere binefacatoare ce reface ceea ce s-a daramat; uneori, aceasta aduce chiar si inmultirea energiei vitale in noi. Daca noi am fi capabili sa patrundem, macar intr-o masura cat de mica, in durerea nemasurata a Maicii Domnului stand langa Cruce, atunci am intelege cu claritate ca trupul ei pamantesc nu ar fi putut-o indura fara ajutor de Sus. Insa dragostea Duhului Sfant, Care petrecea intru ea din ziua Bunei Vestiri, a biruit durerea omoratoare. Ea a ramas vie, L-a vazut pe Fiul ei Cel Inviat inaltandu-Se la cer si pe Duhul Sfant trimis de Tatal in Biserica nascuta din sange.

 

      Toti cei care cunosc istoria Bisericii lui Hristos stiu cu ce eforturi s-au cautat de-a lungul veacurilor astfel de manifestari ale constiintei dogmatice despre Dumnezeu, despre Biserica, spre a se impiedica feluritele forme de abateri ce puteau sa deformeze viata duhovniceasca a membrilor ei luati separat, dar si obstea in ansamblu.

Noi avem convingerea, izvorata din experienta de veacuri, ca fiecarui membru al Bisericii ii este deschisa calea spre desavarsire pe pamant si la cer prin treptele cunoasterii lui Dumnezeu. Lucrul acesta nu depinde nici de obarsia sociala, nici de situatia ierarhica. Vom lua drept pilde pe cei mai apropiati de timpurile noastre: cuviosul Serafim de Sarov, staretul Siluan, Mitropolitul Filaret al Moscovei sau Ioan de Kronstadt. Ne-am putea intoarce chiar la timpurile de inceput ale Bisericii noastre – la Apostoli, pescari sarmani. Acestea cred ca sunt suficiente. Caci, daca ar fi altfel, am fi nevoiti sa asezam inaltarile in sferele dumnezeiesti in dependenta de scoala omeneasca. Insusi Domnul ne-a aratat ca Dumnezeu-Tatal este adesea mai aproape de oamenii neinsemnati si oropsiti: “Si s-au intors cei saptezeci (si doi), cu bucurie, zicand: Doamne, si diavolii ni se supun in numele Tau… Si El le-a zis: …Am vazut pe satana ca un fulger cazand din cer. Iata, v-am dat putere sa calcati peste serpi si peste scorpii. si peste toata puterea vrajmasului si nimic nu va va vatama. Dar nu va bucurati de aceasta, ca duhurile vi se pleaca, ci va bucurati ca numele voastre sunt scrise in ceruri. In acest ceas, El S-a bucurat in Duhul Sfant si a zis: Te slavesc pe Tine, Parinte, Doamne al cerului si al pamantului, ca ai ascuns acestea de cei intelepti si de cei priceputi si le-ai descoperit pruncilor. Asa, Parinte, caci asa a fost inaintea Ta bunavointa Ta. Toate Mi-au fost date de catre Tatal Meu si nimeni nu cunoaste Cine este Fiul decat numai Tatal si Cine este Tatal, decat numai Fiul si caruia voieste Fiul sa-i descopere. ” (Lc. 10:17-22) “Si iudeii se mirau, zicand: Cum stie Acesta carte fara sa fi invatat? Deci le-a raspuns Iisus si a zis: Invatatura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis. De vrea Cineva sa faca voia Lui, va cunoaste despre invatatura aceasta daca este de la Dumnezeu sau daca vorbesc de la Mine Insumi.” (In. 7:15-17)

Stiinta omeneasca ne ofera instrumente prin care sa exprimam experienta, dar cunostintele care ne mantuiesc cu adevarat nu ni se pot transmite fara lucrarea harului. Cunostintele despre Dumnezeu sunt ontologice si nu abstract-intelectuale. Mii si mii de teologi profesionisti primesc cele mai inalte diplome, dar, in esenta, raman intr-o ignoranta crasa in domeniul Duhului. Iar aceasta, pentru ca nu traiesc in armonie cu poruncile lui Hristos si, in virtutea acestui lucru, se lipsesc de lumina cunostintei de Dumnezeu. Dumnezeu este dragoste, iar aceasta dragoste se dobandeste pe calea pocaintei, care frange oasele, si prin frica de Dumnezeu: “… nu va temeti de cei ce ucid trupul, dar sufletului nu pot sa-i faca nimic”. Dupa marturia Parintilor Bisericii noastre, fara trecerea prin cuptorul de foc al fricii de Dumnezeu, iubirea Lui nu se va salaslui in suflet. Aceasta iubire cuprinde toata faptura; ea ne uneste cu Atotputernicul Stapan, cu Dumnezeul Iubirii; ea este Lumina, giuvaerul care nu se poate asemui cu nimic. A pierde aceasta perla este un lucru infricosator pentru suflet. Natura fricii de Dumnezeu este de nedescris, asa cum de nedescris este si Dumnezeul nostru. Se poate vorbi ceva despre “nodul” starii duhovnicesti a omului: credinta in Hristos este inceputul iubirii, dar nu este decat lumina de dinainte de revarsatul zorilor. Aceasta credinta trezeste inlauntrul nostru un simtamant de pocainta adanca si o oarecare temere de a nu pierde comoara dobandita, adica, pe Dumnezeu. Prin plans de pocainta, se curata fiinta noastra si atunci se naste nadejdea. Nadejdea, ca o treapta importanta a iubirii fata de Dumnezeu, inmulteste frica de a nu fi vrednic de vesnica petrecere impreuna cu El. Cu fiecare inaltare a duhului nostru spre marea iubire, noi trecem, in mod inevitabil, printr-o frica inmultita. Cand, insa, marea Iubire a lui Hristos se va atinge de inima si de mintea noastra, atunci, in flacara acestei sfinte Iubiri, duhul nostru va cuprinde intreaga zidire cu o mare si compatimitoare iubire si simtamantul trecerii in vesnicia Dumnezeiasca, atunci, capata o putere nebiruita. Acesta este un eveniment mai maret decat orice alte evenimente din istoria lumii cazute: Dumnezeu Se uneste cu omul.

 

      Iertati-ma, dar nu sunt in stare sa redau in cuvinte “belsugul de viata” daruit noua in Hristos. Nu vad cum as putea sa infatisez acest minunat si paradoxal ghem care e inima. Iata, eu ma urasc pe mine insumi asa cum sunt eu. Din aceasta pricina, rugaciunea devine, parca, nebuna, atotcuprinzatoare, ma smulge din tot ceea ce este zidire; poarta duhul meu in nemarginirea purtatoare de lumina, in bezna de nedescris. Acolo, eu uit amaraciunea urii grele fata de sine; totul devine Iubire de Dumnezeu, intr-o totala abstractie fata de sine. Atat de straniu se imbina ura fata de sine cu iubirea de Dumnezeu. De asemenea, cu frica: ea ma roade pana la o imensa durere; dar Iubirea vindeca aceasta durere si eu nu-mi mai amintesc frica. Dar, cand duhul nostru se intoarce de la acest ospat al Iubirii Dumnezeiesti in Hristos, atunci, din nou, apare frica indepartarii de acea Lumina, de acea viata: oare, nu pentru totdeauna?

Omul, de sine, nu vrea sa se intoarca in aceasta lume, dar iubirea fata de Dumnezeu-Hristos este nedespartita de iubirea fata de aproapele – fratele nostru. A petrece si a lucra in conditiile cotidianului pamantesc nu este posibil decat printr-o micsorare a harului. Intr-o stare de rugaciune tensionata, cum si despre ce vei vorbi oamenilor care sufera in lupta pentru paine sau locuinta, pentru familie sau legatura conjugala, pentru insucces in afaceri, pentru boli si dureri ale sufletelor dragi si apropiate si pentru altele? Nu vei ajuta omul, daca ii vei nesocoti nevoile lui primare. In slujirea crestina, compatimirea iubirii trebuie sa fie staruitoare. Este necesar – fie sa primesti in inima ta greutatile si durerea celor ce vin la tine, fie sa intri in inima lor, in chinurile lor, sa devii una cu ei. Prin aceasta, este nevoie sa ajungi in pericolul de a intra cu ei in lupta, sa te molipsesti de controversele lor, sa te manii din pricina contradictiilor si neascultarii lor, nu arareori, din pricina vrajmasiei fata de tine. Tu le slujesti lor, le dai ceea ce ai dobandit prin zeci de ani de plans, ca sfanta mostenire, iar ei sunt nemultumiti de tine. Sa-i arunci de la tine? Sau sa mori pentru ei, cum au murit toti Apostoli si toti mostenitorii lor pastori? “In osteneala si in truda, in privegheri, adeseori in foame si in sete, in posturi de multe ori, in frig si in lipsa de haine… Ceea ce ne impresoara in toate zilele este grija pentru toate Bisericile. Cine este slab si eu sa nu fiu slab? Cine se sminteste si eu sa nu ard?” (II Cor. 11: 27-29) Si, din nou acelasi: “precum totdeauna, asa si acum, Hristos va fi proslavit in trupul meu, fie prin viata, fie, prin moarte. Caci, pentru mine, viata este Hristos si moartea, dobanda. Daca insa a vietui in timp inseamna a da roada lucrului meu, nu stiu ce voi alege. Sunt strans din doua parti: doresc sa ma despart de trup si sa fiu impreuna cu Hristos si aceasta e cu mult mai bine. Dar este mai de folos pentru voi sa zabovesc in trup. Si, avand aceasta incredintare, stiu ca voi ramane impreuna cu voi si voi petrece cu voi , cu toti, spre sporirea voastra si spre bucuria credintei.” (Fil. 1:20-25)

Intr-o sfasiere asemanatoare, vietuiesc cei ce au luat jugul slujirii pastorale. Pe de o parte, exista constiinta clara ca nimic nu-i foloseste omului sa castige lumea intreaga, daca-si pierde sufletul (Mt. 8:36), pe de alta parte – porunca Domnului: “…mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului, si al Sfantului Duh” (Mt. 28:49). “In dar ati luat, in dar sa dati” (Mt. 10:8). Paralel cu acestea, mai exista si invatatura: cea mai consistenta trebuinta a omenirii sta in faptul “DE A CUNOASTE PE ADEVARATUL DUMNEZEU” (In. 17:3). Dar cum sa-L afli pe Dumnezeu? Si astfel, este necesar ca aceasta cunoastere a lui Dumnezeu sa existe pe pamant, pentru ca oamenii sa nu rataceasca precum oile fara pastor. Aceasta cunoastere este foarte importanta – Cuviosul Isaac Sirul ne marturiseste un lucru infricosator: “Pe cei ce au facut semne, minuni si puteri in lume, sa nu-i asemeni cu cei ce nu au vorbit despre vedeniile lor. Iubeste tacerea mai mult decat hranirea celor flamanzi din lume si intoarcerea popoarelor la Dumnezeu.” (Sf. Isaac Sirul, cuv. 56, p. 280)

A iubi inactivitatea exterioara a tacerii mai mult decat hranirea celor flamanzi? Exista doua feluri de flamanzire: trupeasca si sufleteasca… “Iata, vin zile, zice Domnul Dumnezeu, in care voi trimite foamete pe pamant, nu foamete de paine si nu sete de apa, ci, de cuvantul lui Dumnezeu. Si ei se vor clatina de la o mare la cealalta si, de la miaza-noapte, la rasarit si vor cutreiera pamantul, cautand cuvantul Domnului, dar nu il vor afla. In vremea aceea, se vor usca de sete fecioarele cele cu chip frumos si flacaii; cei care se jura pe pacatul Samariei si zic: “Viu este Dumnezeul tau, Dane, si vie este calea pana la Ber-Seba” vor cadea si nu se vor mai scula. (Amos. 8:11-14). Astazi, se observa pretutindeni o confuzie a duhului si o deznadejde ce nu inceteaza sa creasca. Carti se editeaza mai multe ca niciodata, dar, din pacate, majoritatea lor are un caracter sincretist si incearca sa lipeasca intr-un tot comun elemente eterogene, care, in esenta lor, cel mai adesea, sunt contradictorii si din punct de vedere practic; de unde se observa zapaceala ce se inmulteste. Sfantul Isaac Sirul socotea pocainta si tacerea inteleapta, calea adevarata spre adanca cunoastere a lui Dumnezeu si a vietuirii in El. Si, intr-adevar, ceea ce pe pamant se gaseste din ce in ce mai rar era socotit de el lucrul cel mai important. Pierderea adevaratei vederi a lui Dumnezeu, data noua de Hristos si de Duhul Sfant, este o pierdere pentru intreaga lume si aceasta pierdere nu se poate compensa cu nimic altceva.

Eu am intalnit multi oameni care treceau printr-o criza serioasa in planul duhului. Comunicand cu ei, imi aminteam de criza mea care s-a prelungit ani de zile. Cand in mine a biruit rugaciunea, atunci eu am parasit profesia mea de pictor si am intrat la Institutul Teologic din Paris. Acolo, se adunasera tineri deosebiti si corpul profesoral era la inaltimea ceruta. Dar, pentru ca pe mine rugaciunea ma rascolea zi si noapte, am parasit Institutul, pentru a pleca la Athos unde intreaga viata mi s-a concentrat asupra slujbelor si a rugaciunii. Sa audiez cursuri de teologie, atunci mi-a fost cu neputinta, deoarece trebuia sa ma concenrez cu totul in rugaciunea cu care deja ma inrudisem in vremea dinainte. Mie imi era destul de clar: daca eu insetez in a-L cunoaste pe Dumnezeu, atunci trebuie sa ma daruiesc Lui intr-o masura mai mare decat m-am daruit artei. Vesnicia lui Dumnezeu ma atragea. Dar, parasind Franta, am ars toate podurile din spatele meu, ca, in caz de indoiala, sa nu ma mai pot intoarce. Am trait doar o clipa de ispitire: urcand de la malul marii spre manastire, am fos atacat de un gand: iata, tu mergi de bunavoie la inchisoare pe viata! A fost unica intamplare din viata mea cand inima mi s-a indoit pentru o clipa. Acum, mi-am amintit acest lucru, dar in decurs de zeci de ani, niciodata nu mi-am amintit de trecut; ceea ce caut eu este prea departe si nu dispun decat de putine zile degraba trecatoare. Sufletul meu se usca in desertaciunea lumii acesteia, iar mie imi trebuia apa cea vie, izvorata din Ziditorul meu, cea care duce la viata vesnica. Eu scriu, dar, in acelasi timp, ma straduiesc sa nu vorbesc cu acel grai in care este posibil sa exprim doar durerea chinuitoare a intregului meu trup aflat in cautarea lui Dumnezeu, Mantuitorul meu. Intristarea inimii mele era mai adanca si mai puternica decat atunci cand pierzi ceea ce-ti este mai drag pe acest pamant; ma rugam la Dumnezeu sa nu ma indeparteze de la fata Lui; sa-mi dea sa cunosc adevaratul drum care duce la El; sa inlature de la mine orice ratacire care m-ar putea indeparta de la El. Eu imi cunosteam ticalosia, rautatea, nestiinta, marsavia, depravarea mea si ma istoveam cand ma vedeam in ce fel sunt. Iar nevoia mea de a ma vindeca cu puterea Duhului Sfant era asemenea trebuintei unui tanar care cu sete se agata de viata, dar este atins de o boala mortala. Dumnezeu mi S-a revelat inainte de a parasi scoala teologica. La Athos, eu am venit, eliberat de indoieli, catre adevarul Fiului lui Dumnezeu, care imi poate descoperi pe Tatal Sau. Dar eu eram in iad; doar Sfantul Sfintilor poate primi un asemenea ticalos. Strigatul meu, de a ma innoi in toate planurile fiintei mele, a fost vaiet in pustie… ma tem sa spun – in pustiul cosmic, nu pamantesc. Iar durerea era de undeva din afara timpului.

Cele traite de mine, pe de o parte, au ajutat slujirii mele ca duhovnic, la inceput, in Sfantul Munte, cu monahii, apoi in Europa, cu oamenii de varste, stari sufletesti, nivele intelectuale diferite, iar pe de alta parte, mi-au deschis ochii asupra greselilor. Credeam ca toti oamenii tind catre Dumnezeu cu aceeasi putere si in aceasta consta greseala mea. A judeca pe altul privinddu-te pe tine, nu este intotdeauna corect.

Aveam o constinta adanca asupra mediocritatii mele si, cu toate acestea, nu am putut refuza slujirea de duhovnic, pe care, dealtfel, nu am cautat-o. In general, eu nu tindeam spre nimic din lumea aceasta, pentru ca intreaga mea fiinta era atrasa spre Dumnezeu in fata Caruia gresisem mult. Eram cu mintea in iad. Cateodata incercam sentimente de indurerare, din pricina dusmaniei catorva parinti si frati din manastire. Mie imi era indiferent ce pozitie ocup eu in acest veac sau felul cum se comporta cu mine cei mai in varsta sau cei mai tineri. Nu cunosteam ce este pizma. Nu exista pentru mine vreun rang social sau ierarhic in stare sa potoleasca focul ce-mi mistuia sufletul. Este posibil ca existenta acestui foc launtric sa fi starnit iritarea unora fata de mine; este posibil ca, in virtutea acestei arderi, comportarea mea sa nu fi fost cu totul obisnuita pentru oameni? Cine poate sti? Eu aveam nevoie de iertare de la Dumnezeu si nu dadeam nicio atentie nimanui.

Cu putin inainte de sfarsitul sau, staretul Siluan mi-a spus pe neasteptate: “Cand vei fi duhovnic, sa nu refuzi a primi pe cei ce vor veni la tine.” In acel ceas, eu m-am simtit la limita puterilor mele fizice, fiind si bolnav de friguri, care ma chinuiau in acei ani intr-o forma usoara. Nu stiam cat mi-a mai ramas de trait si nu am acordat nicio atentie cuvintelor staretului. Ma gandeam: staretul nu stie cat sunt eu de bolnav, dar acest gand indata a disparut din constiinta mea. Mi-am amintit de el peste patru sau cinci ani cand, de asemenea pe neasteptate, am fost invitat de catre egumenul arhimandrit Serafim, pentru a fi duhovnicul Manastirii Sfantul Pavel. Desigur, din ascultare fata de staretul Siluan, eu nu am obiectat nimic si am spus ca ma voi duce in ziua stabilita. Aceasta ascultare, de duhovnic, a schimbat radical viata mea, dar nu in sensul adancirii ei, ci al pierderii harului. Deplinatatea cautarilor mele anterioare a fost tulburata. Continuitatea petrecerii in “omul launtric” a slabit prin concentrarea atentiei la ceea ce-mi vorbeau cei ce se spovedeau. Eu stiam ca ACOLO, INAUNTRU, ESTE INCEPUTUL SI ACOLO, SFARSITUL SI DESAVARSIREA. DE ACOLO, IESIREA SI ACOLO, INTOARCEREA. Fara o rugaciune incordata, din inima, neobtinand de la Dumnezeu cuvant si binecuvantare in orice timp – slujirea duhovniceasca va fi desarta. Fara o inteleptire neincetata de Sus, chiar Biserica poate deveni una din puterile pe jumatate oarbe ale lumii acesteia, prin ciocnirea carora se poate aduce distrugere in viata universului. In ce consta lucrarea duhovnicului? Intr-o munca migaloasa cu fiecare om, pentru a-l ajuta sa intre in lumea pacii lui Hristos, in stimularea renasterii launtrice si a transformarii oamenilor prin harul Sfantului Duh; el trebuie sa inspire barbatie celor lipsiti de curaj pentru a-si duce viata in duhul poruncilor Domnului. Intr-un cuvant – sa formeze cultura duhovniceasca tuturor si fiecaruia in parte. Un episcop sarb, Nicolae Velimirovici, a scris minunat pe aceasta tema: ce fel de chip se lucreaza pentru scolarii contemporani? Care dintre ei stie ca omul a fost zidit dupa chipul lui Dumnezeu? Ca El a venit pe pamant si S-a aratat oamenilor? Noi stim acum ca adevarata cultura este aceea care poate restaura in urmasii lui Adam chipul lui Hristos distrus prin cadere.

In slujirea sa, duhovnicul este nevoit sa se roage intotdeauna pentru oamenii apropiati sau indepartati. In aceasta rugaciune, el se afunda intr-o viata cu totul noua pentru el. Rugandu-se pentru toti cei ce petrec in deznadejde din pricina greutatilor nebiruite in lupta pentru existenta, el incearca neliniste si ingrijorare. Rugandu-se pentru bolnavi, el simte frica lor sufleteasca in fata mortii. Rugandu-se pentru cei ce se afla in iadul patimilor, el insusi traieste atmosfera iadului. Toate acestea le traieste inlauntrul sau ca pe propriile chinuri. Dar, in realitate, acesta nu este el insusi, ci doar recepteaza si poarta greutatile altor persoane. In prima clipa, nici el insusi nu intelege ceea ce se petrece. El este nedumerit din pricina patimilor care-l ataca din nou si chiar mai intens ca inainte, dintre care multe nu i-au fost nicicand cunoscute; doar mai tarziu va afla ca a intrat in lupta pentru viata altora; rugaciunea lui a atins realitatea duhovniceasca a celor pentru care a fost adusa lui Dumnezeu. El este cuprins de suflarea mortii care a lovit neamul omenesc. Si rugaciunea lui personala, si cea liturgica capata dimensiuni cosmice. Lupta pentru viata celor incredintati lui de Pronia Dumnezeiasca uneori nu dureaza mult, ajung doar cateva cuvinte rostite din inima catre Dumnezeul iubirii, dar exista si cazuri de lupta indelungata. Oferindu-si viata si pe sine insusi, duhovnicul nu vietuieste ca un om eliberat complet de patimi; el se roaga pentru altii ca pentru sine insusi, deoarece viata lor s-a contopit cu viata lui. Se caieste pentru pacatele sale si pentru ale altora. Se roaga pentru iertarea noastra, a tuturor. Pocainta lui devine pocainta pentru intreaga lume, pentru toti oamenii. In aceasta miscare a duhului sau, gasim asemanarea cu Hristos Care a luat asupra-si pacatele lumii. Este grea aceasta rugaciune: niciodata nu se aude rezultatul cautat: lumea, in ansamblul ei, refuza cu vrajmasie aceasta rugaciune.

 

      Rugaciunea de pocainta este un dar de nedescris de la Tatal Ceresc: “Atunci le-a deschis mintea ca sa inteleaga Scripturile si le-a spus ca asa este scris si asa trebuie sa patimeasca Hristos, si sa invieze din morti a treia zi, si sa propovaduiasca in numele Sau pocainta, spre iertarea pacatelor, la toate neamurile, incepand de la Ierusalim” (Lc. 24:45-47).

Principiul propovaduirii lui Hristos – “Pocaiti-va, caci s-a apropiat imparatia cerurilor” (Mt. 4:17) – este pierdut de noi. Este evident ca nu a fost decat continuarea convorbirii incepute in rai intre Dumnezeu si om (cf. Fac. 3:8 s.u.). Chemati de Dumnezeu sa se pocaiasca, Adam si Eva au refuzat sa-si recunoasca minciuna. Eva cea lipsita de curaj l-a invinuit pe sarpe, Adam a invinuit cu obraznicie si pe Eva, si pe Dumnezeu, Care i-a dat o asemenea sotie.

Veacurile au trecut taraganandu-se unul dupa altul; in curgerea lor anosta, omenirea a cunoscut urmarile ruperii de Dumnezeu-Tatal. Au aparut sufletele pregatite prin multe suferinte sa primeasca partial legatura cu Dumnezeu. Atunci ni s-a dat Revelatia Sinaitica. Prin Legea lui Moise, oamenii alesi au trait langa Fata Atotputernicului Dumnezeu si au crescut cu Duhul pana la posibilitatea impacarii ulterioare cu El; si atunci a venit in trup Cel Care a vorbit cu Adam si Eva in acea zi cand a inceput tragica istorie a umanitatii. Asa s-a restabilit legatura noastra nemijlocita cu Persoana Ziditorului lumii, legatura intrerupta de mii de ani.

Domnul ne-a descoperit tainele Existentei Dumnezeiesti si ale existentei zidirii. Dar tot “lucrul Lui” (In. 17:4) este atat de grandios, ca nici in ochiul si nici in mintea noastra nu pot incapea detaliile sale si nici energia inimii sa cuprinda cu iubirea minunile Lui. In cuvantul de Pasti, Sfantul Ioan Gura de Aur spune: “Asa se intampla cu noi cand ne hotaram sa-L urmam pe Iisus Hristos. Noi vedem omul in trup zidit, dar, in realitate, El este Dumnezeu; noi Il contemplam pe El mergand fara impotrivire la chinuri nedrepte, dar recunoastem in El pe Ziditorul si Mantuitorul nostru; noi auzim din gura Lui cuvintele noastre obisnuite, dar, prin ele, ni se descopera vesnicia Existentei Absolute.” Cu cat duhul nostru nazuieste mai puternic dupa Iisus Nazarineanul, cu atat mai izbitor este contrastul intre lumea Lui cereasca si realitatea vazuta a universului nostru. Una din primele urmari ale caderii protoparintesti a fost uciderea de frate. Si, chiar de atunci, intreaga noastra istorie este plina, mai ales, de acest pacat. Firea omului s-a frant in bucatele: intalnindu-se unii cu altii, oamenii nu se mai recunosc pe ei insisi in unitatea vietii noastre comune. Temandu-se de existenta individuala, ei isi ucid fratii, neintelegand ca prin acest gest se afunda ei insisi in moartea comuna. In locul unitatii iubiri, in sufletele oamenilor, a patruns o patima nimicitoare: a domina pe cei apropiati, pentru a asigura copiilor si familiei lor o viata confortabila. In puterea acestei orbiri, intreaga noastra lume s-a scufundat intr-o mare de sange, in atmosfera urii, in cosmarul distrugerilor reciproce. Pacatul stramosilor a introdus pretutindenea destramarea. Omenirea nu numai ca nu s-a eliberat nici pana in ziua de azi de obsesia uciderii de frate, ci continua inca sa se impotmoleasca intr-o buimaceala aducatoare de moarte. Experienta de secole nu i-a invatat nimic pe oameni. Biruinta prin violenta, in lumea noastra, totdeauna si categoric, va fi vremelnica; prin trecerea in vesnicie, ea devine o nesfarsita rusine.

“Voi toti sunteti frati” – a spus Invatatorul Hristos (Mt. 23:8-9). “Tatal vostru Unul este, Cel din ceruri.”

Domnul Iisus Hristos – cea mai mare minune – a venit pe pamant pentru a ne mantui, dar si pe El L-au omorat. Cu toate ca, in planul vazut, s-a petrecut infrangerea Pastorului, in sfera Duhului, a fost o biruinta vesnica si neasemuita (Mt. 26:3). Tot asa va fi si cu cei ce merg pe urmele Lui. Cei ce iubesc pe Hristos pastreaza cuvantul Lui, iar la sfarsit, ei se vor arata adevaratii biruitori si se vor odihni cu El intru imparatia Lui. (In. 16:33).

Slujirea duhovniceasca, in conditiile epocii noastre, este o misiune supraomeneasca. Este greu sa te mantuiesti astazi, in masa de apostaziati. Contemporanii lui Iisus au iesit cu sabii si lanci, ca sa-L prinda… Dar Domnul le-a spus lor: “Acesta este ceasul vostru si stapanirea intunericului” (Cf. Lc. 22:52-53).

Oare nu s-a intarit si mai mult, in zilele noastre, acest “intuneric” de iad? Caci deznadejdea locuitorilor planetei noastre nu inceteaza sa creasca. Redau una din rugaciunile mele catre Dumnezeu Cel Preainalt:

“Deschide inima mea tainelor Tale, arata mie, pacatosului, Intelepciunea Ta cea ascunsa de veacuri; prin Duhul Tau Cel Preasfant, lumineaza ochii ce intelegatori ai inimii mele, ca sa vad Pronia Ta cea blanda pentru tot neamul omenesc, chiar si in cele mai ingrozitoare evenimente ale contemporaneitatii. Da sufletului meu puterea iubirii ingaduitoare, caci eu ma istovesc in trupul meu cel stricacios, la vederea si, mai vartos, la auzirea despre torturile ingrozitoare pe care le rabda fratii nostri intemnitati din toata lumea… Tu neincetat mi-ai dat nadejde in biruinta definitiva a Luminii Tale, dar, cu toate acestea, vezi ca am ostenit in slujirea mea.

Din tineretile mele, stau intr-o dureroasa nedumerire inaintea privelistii ce se infatiseaza ochilor mei. Oare sa fi fost doar un straniu triumf atunci cand o nebunie nefireasca ma incredinta despre existenta unui alt “pol” in realitatea lumii – Intelepciunea? Eu nu am dobandit-o, dar ea mi-a picurat in suflet nadejdea in prefacerea fapturii si rugaciunea pentru toata lumea a renascut in inima, si Lumina neapusa a vindecat sufletul meu.”

 

      In rugaciunea pentru oameni, inima simte starea duhovniceasca sau sufleteasca a celor pentru care ea este adusa lui Dumnezeu. In felul acesta, duhovnicul poate sa retraiasca starea lor; multumire si fericire in iubire, neputinta in munca, teama pentru nenorocirile ce vor veni, deznadejde si altele. Amintindu-si de bolnavi in fata lui Dumnezeu, el se apleaca cu duhul la patimile a milioane de oameni care privesc moartea in fata in fiecare clipa. Concentrandu-si atenita asupra celor aflati pe moarte, preotul, in mod firesc, merge cu mintea si participa impreuna sau la o linistita predare a sufletului lui Dumnezeu, sau la frica fata de necunoscutul ce sta inaintea iesirii din aceasta lume. Si, daca sederea noastra doar la asternutul unui om in agonie ne da o vedere cutremuratoare prin contrastul ei cu imaginea noastra depre omul cel intai zidit, atunci cugetarea duhului nostru despre toti cei ce sufera pe pamant devine o masura ce depaseste puterea de-a suporta a sufletului si chiar a trupului nostru. Pentru preot si duhovnic, acesta este un prag de o responsabilitate exceptionala: cum sa procedam? Sa inchidem ochii la tot, de dragul instinctului autoconservarii sau sa mergem mai departe? Fara o osteneala prealabila intr-o adanca pocainta printr-o daruire de Sus – acest “mai departe” este inaccesibil omului. In esenta, este vorba despre urmarea lui Hristos in gradina Ghetsimani si pe Golgota, pentru ca, impreuna cu El, cu puterea lui, sa traim tragedia lumii ca pe a noastra PROPRIE. Supratemporal si supraspatial, imbratisam cu duhul, intr-o iubire compatimitoare, intregul neam omenesc, care s-a impotmolit in conflicte de nerezolvat. Miezul tragediei universale sta in faptul ca noi am uitat si chiar am respins chemarea noastra dintru inceput. Patima atotpierzatoare a mandriei se biruieste printr-o totala pocainta prin care, asupra omului, se coboara binecuvantarea lui Hristos pentru smerenie , care ne face fii ai Tatalui Ceresc.

Nu numai structura noastra psiho-fizica refuza sa se integreze in rugaciunea de mantuire a lumii si in jertfa iubirii lui Iisus Hristos, dar si duhul nostru se infricoseaza de acest lucru si mintea nu are puterea sa se ridice “acolo”, pe muntele cel mai inalt duhovniceste decat toti muntii, unde Domnul a incredintat duhul Sau in mainile Tatalui. “La oameni, lucrul e cu neputinta, dar nu la Dumnezeu” (Mc. 10:27). Urcusul intr-acolo se face fara idei preliminare referitoare la acest lucru si sufletul se inlata parca firesc, prin propria-i rugaciune de pocainta pentru pacatele personale, pentru caderea sa, rugaciune care il uneste cu toate veacurile scurse din istoria omenirii; iar aceasta deodata, pe neasteptate, involuntar. Printr-un plans tensionat pentru sine insusi, sufletul, prin darul Sfantului Duh, intra fiintal in esenta pacatului nostru, in dimensiunea lui metafizica, receptionandu-l ca o cadere din viata fericita si nestricacioasa. Aceasta nu este o contemplatie filosofica, nu este o teologhisire intelectuala; este un FAPT al existentei noastre, prin caderea lui Adam, lumea s-a indepartat de Dumnezeu. Ceea ce este cu adevarat infricosator este ca, in orbirea noastra, nu vedem pacatul. Natura lui ni se descopera prin credinta in Dumnezeirea lui Hristos.

 

      Iisus a spus: “Eu Ma duc si Ma veti cauta, si veti muri in pacatul vostru. Unde Ma duc Eu, voi nu puteti veni. Si El le zicea: “Voi sunteti din cele de jos; Eu sunt din cele de Sus. Voi sunteti din lumea aceasta; Eu nu sunt din lumea aceasta. V-am spus deci voua ca veti muri in pacatele voastre.” Deci Ii ziceau ei: Cine esti Tu? Si a zis lor Iisus: Ceea ce v-am spus de la inceput.” (In. 8:21 – 25) In felul acesta, noi cunoastem ca pacatul personal este pacatul intregii omeniri. Rugaciunea preotului pentru iertarea pacatelor lumii este pocainta pentru intreaga omenire. Iertati-ma, eu nu gasesc o abordare adecvata pentru ceea ce vreau sa expun. Fiecare dintre cei ce se caiesc cu adevarat pentru pacatele impotriva Iubirii Parintesti, prin puterea lui Dumnezeu, se muta in aceasta sfera, acum tainica pentru noi. Eu sunt un om neinsemnat, dar apartin trupului mare al umanitatii si nu ma pot rupe de el.

Pacatul meu, inca de la inceput, il traiesc ca fiind al meu insumi, dar mai tarziu mi se descopera ca acesta este “ACELASI PACAT” cu cel descris in Biblie, in cartea Facerii (cap. 3). Eu sunt nimic, dar nu un nimic ce provine din mine; nu un nimic si in ochii Celui Ce m-a zidit. Doar si El S-a desertat pe Sine pana la umilinta pe care noi nu o putem atinge. El a savarsit aceasta, Fiind dupa firea Sa marele Dumnezeu – iar aceasta, pentru ca sa ne mantuiasca.

 

      Iata, de multi ani, eu ma straduiesc sa conving pe cei ce vin la mine sa recepteze incercarile care au venit asupra lor nu numai in hotarele existentei lor individuale, dar si ca o revelatie despre ce si cum a trait omenirea de-a lungul a mii de ani. Orice retraire de bucurie si de durere poate deveni pentru noi o noua cunoastere, necesara mantuirii noastre. Cand noi, prin noi insine, traim intreaga lume, intreaga omenire, atunci rupem cercul inchis al “individualitatii” si intram in largimile formei “ipostatice” de existenta, devenind biruitori ai mortii, partasi ai nemarginirii Dumnezeiesti.

 

      Acest drum minunat nu se descopera nimanui, ci numai crestinilor. La inceput, experienta unei astfel de evadari din temnita stramta a individului ne poate parea paradoxala; noi insine petrecem in suferinte ce ne frang; unde sa aflam puterea duhului sa imbratisam prin impreuna-patimire acele milioane de oameni care, in fiecare clipa, sufera asemenea noua si chiar mai mult decat noi? Cand noi ne aflam in bucurie, aceasta lucrare parca este mai accesibila, dar cand nu o putem scoate la capat cu suferinta noastra, impreuna-patimirea cu cei multi mareste chinurile noastre, deja de nesuportat. Cu toate acestea, procedati astfel si veti vedea cum, intr-un planset profund de rugaciune pentru toata omenirea in suferinta, va aparea o energie de alta natura, nu din lumea aceasta. Acesta este un alt aspect al impreuna-patimirii, pogorat de Sus, care se deosebeste de primul, inchis in sine, prin aceea ca nu ucide, ci ne invioreaza. Orizonturile vietii noastre personale se intind fara masura si multe locuri din Evanghelie si din Epistole ni se fac intelese prin cuvantul despre noi insine, mai mult decat atat: cu cuvantul nostru. De exemplu: “Orice mustrare, la inceput, nu pare ca e de bucurie, ci de intristare, dar, mai pe urma, da celor incercati cu ea roada pasnica a dreptatii” (Evr. 12:11). Sau: “Cu ochii atintiti asupra lui Iisus, incepatorul si plinitorul credintei, Care, pentru bucuria pusa inainte-I, a suferit crucea, n-a tinut seama de ocara ei si a sezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu” (Evr. 12:2). Prin deschiderea noastra catre o mai mare suferinta in duh, biruim incercarea individuala. Indeosebi, asa va fi la sfarsit: prin moarte, se biruieste moartea si se castiga puterea Invierii.

Noi toti avem trebuinta de multa rugaciune, pentru ca, printr-o rugaciune fierbinte si indelungata, indeosebi de pocainta, sa transformam in asa fel firea noastra, incat sa devina capabila sa-si insuseasca Adevarul Cel fara de Inceput, Care ni S-a descoperit. Iar aceasta, inainte de a parasi aceasta lume. Hristos, Cel Care ne-a aratat acest Adevar in trupul nostru, ne atrage la Sine, ne cheama sa-L urmam. Petrecerea noastra cu El, in Imparatia neclintita, depinde de raspunsul nostru la chemarea Lui. Maretia nemasurata a sarcinii ce ne sta in fata aduce frica in inima si in mintea noastra. Frica iubirii, pentru ca noi putem fi nevrednici in fata lui Dumnezeu. Frica in fata lucrarii dureroase, pentru ca “Imparatia cerurilor se ia cu sila” (Mt. 11:12). Aceasta lupta nu se poate descrie. Cel ce se lasa biruit de reaua mandrie sau de patimile josnice este amenintat de “bezna intunericului” (Mt. 8:12; 13: 41-43), iar pe de alta parte: “Celui ce biruieste ii voi da sa sada cu Mine pe scaunul Meu, precum si Eu am biruit si am sezut cu Tatal Meu pe scaunul Lui” (Apoc. 2:21-22).

Ne asteapta o batalie mareata, o batalie deosebita, sfanta, care nu seamana cu razboaiele fratricide care au umplut istoria lumii noastre, inca de dupa intaiul fratricid. Dusmanul nostru autentic si unic este moartea. Noi trebuie sa luptam impotriva mortii ce traieste in noi, incepand cu noi insine. Evanghelia apartine unui alt plan, mai inalt, ce sta deasupra lumii; toti suntem in el. “Evanghelia… nu este dupa om, pentru ca nici eu n-am primit-o de la om” (cf. Gal. 1:11-12). Este o crima sa-i diminuezi dimensiunile vesnice, pentru ca atunci ea isi pierde pentru oameni puterea de atractie si chiar sensul. Desigur, poruncile lui Hristos: “iubiti pe vrajmasii vostri… fiti desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este” – depasesc mintea si puterea noastra. Hristos ni le-a aratat desavarsit implinite in trupul nostru: “El a biruit lumea”. Rezulta ca si noua ni se poate darui biruinta atunci cand suntem cu El. Despre cuvantul Sau, Hristos S-a exprimat zicand ca este samanta: “samanta este cuvantul lui Dumnezeu” (Lc. 8:11). Fie ca ea sa se afle in noi, ca samanta, nefiind din lumea aceasta; cazand in conditii bune, dupa moarte, ea va da rod nestricacios.

 

Fericitul Arhimandrit Sofronie, “Despre Rugaciune”

Vedeți și:

Fericitul Arhimandrit Sofronie: Rugaciunea – lucrare fara de sfarsit

Fericitul Arhimandrit Sofronie: Rugaciunea – cale spre cunoastere

Fericitul Arhimandrit Sofronie: Rugaciunea biruieste tragismul

Despre Rugăciunea lui Iisus

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s