Preot prof. Gheorghe-Radu Sălăgian: Biblia sau Sfânta Scriptură – Pe înțelesul tuturor (I)

Părintele Gheorghe-Radu Sălăgian

MOTIVATIE

Întrucât cea mai grea carte revelata, adica descoperita de Dumnezeu omului, este Biblia sau Sfânta Scriptura, m-am gândit sa o public pe întelesul tuturor, folosind ca sursa principala de documentare Biblia Înalt Prea Sfintitului Parinte Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului, Albei, Crisanei, Maramuresului si Satmarului, precum si a Salajului, iar la sfârsitul fiecarui capitol voi publica Bibliografia utilizata la comentariu.

CUVÂNT LAMURITOR ASUPRA SFINTEI SCRIPTURI

1. PROLOG.
Biblia e Cartea care cuprinde cartile; ea este Biblioteca prin excelenta, singura si singulara în dumnezeiasca ei omenitate. Orice biblioteca din lume poate avea cuvinte despre Dumnezeu; Biblia e însasi rostirea lui Dumnezeu pentru oameni si prin oameni. Inspirata de Duhul Sfânt, ea este Cartea devenita carti.

Cu omul adamic Creatorul vorbea într-un singur limbaj; omul cazut n-a mai înteles graiul îngerilor, si-ntru târziu s-a pomenit Moise ca tocmai pe el, bâlbâitul, îl trimite Dumnezeu sa le graiasca oamenilor cuvintele Sale, astfel:
-”Cum o voi face, Doamne, de vreme ce sunt gângav? Tu, într-adevar,esti, dar Aaron, fratele tau, nu e. Eu îti voi spune tie, tu îi vei spune lui, el va spune oamenilor, si astfel tu vei fi pentru el ceea ce sunt Eu pentru tine” (IESIRE 4, 10-16)

Cuvântul devenise cuvinte, Teologia se facuse filologie.

A mai trecut o vreme si Moise a primit o porunca:
-”Apuca-te si scrie totul într-o carte!” (IESIRE 17,14). Si el a scris totul într-o carte. De aici, lunga si dramatica istorie a textului biblic, cu autori sacri sau profani, cu limbi originale sau derivate, cu graiuri uitate sau stâlcite, cu traduceri mai bune sau mai putin bune, cu copisti atenti sau osteniti, cu tomuri, codici si colectii vrafuite (asezate unul peste altul, în dezordine), cu studii si cercetari savante, cu evaluari semantice si editii critice…, totul, în ultima instanta, menit sa-i dea filologiei transparenta teologica prin care cuvintele redevin Cuvânt.

Asa sta Biblia în fata cititorului:
– ca o prescura care poate sa ramâna pâine dospita (buna de mâncat numai pentru a satisface dorinta trupeasca de a potoli foamea);
– ca o prescura care poate deveni anafura (care sfinteste pe cel ce o manânca, pe nemâncate);
– ca o prescura care se poate transfigura în Trup Euharistic (care îndumnezeieste firea omeneasca, daca omul se împartaseste cu vrednicie conform I CORINTENI 11, 27-30).

Acestea sunt:
– trepte de patrundere – trepte de cunoastere;
– trepte de cunoastere – trepte de initiere;
– trepte de initiere – trepte de sfintenie.

În aceasta privinta, Sfântul Apostol Pavel zice: “Chiar daca L-am cunoscut pe Hristos dupa trup, acum nu-L mai cunoastem astfel” (2 CORINTENI 5, 16).

Prin urmare, cititorul, daca va deschide Biblia, sau internetul la explicarea ei sanatoasa, din simpla curiozitate sau deprindere, spre a-si împlini nevoia de A STI, si daca a strabatut-o ca pe un singur act de cultura, cu siguranta nu o va uita. Daca cititorul a zabovit, zaboveste sau va zabovi asupra ei cu un oarecare interes lingvistic, va afla ca în limba ebraica si în greaca veche sunt asemanate cuvinte, fraze si denumiri eterogene (amestecate), împrumutate din culturile cu care autorii biblici sau învecinat sau din altele pe care nici ei nici parintii lor nu le-au stiut. Daca am citit BIBLIA numai ca pe o opera literara, totusi suntem în câstig, deoarece am gustat din ea belsug de genuri si specii, poezie lirica si epica (prin care autorul relateaza indirect anumite fapte), istoriografie, legislatie, imnuri sacre (sfinte) si sapientiale (care contin învataturi morale), pagini profetice si apocaliptice, proze scurte si nuclee de roman, scenarii dramatice si eseuri filosofice, sentinte aforistice (definitive si irevocabile), etc. Daca Biblia este cercetata cu un ochi critic necrutator si atunci descoperi si ceea ce, în fapt cautai: naivitati, inadvertente (neatentie), lacune (lipsuri), suprapuneri, distorsiuni…, etc.

Daca, pentru nevoia de A ÎNTELEGE, Biblia va fi cercetata a doua si a treia oara, mai cu de-amanuntul, cu încetineli si reveniri, daca “cercetatorul” îsi va pune gândul pe textul din fata si pe cele paralele, însemnate alaturi, atunci cugetul lui va fi în stare sa pipaie întelesurile din spatele cuvintelor, sa patrunda în întelesurile alegorice ale evenimentelor, sa desluseasca de ce jertfa lui Avraam, de exemplu, s-a petrecut ca fapt istoric la vremea ei (FACERE 22, 1-18), dar “si-n prefigurare” (EVREI 11, 19) pentru vremurile de pe urma. Studiind cu atentie Sfânta Scriptura, relieful noilor lecturi ne vor deschide calea de acces catre întreaga cultura europeana, în tot ce are ea mai înalt si mai frumos de-a lungul ultimului mileniu.

Dar daca, pentru nevoia de A CUNOASTE, te vei deprinde sa o citesti, nu atât pe dinafara, cât mai ales pe dinauntru, daca sufletul ti se va aprinde în vapaia celor ce se întraripeaza cu dumnezeiescul dor, atunci dorul acesta îti va descoperi ca, de vreme ce toate cartile acestei CARTI au fost scrise de dragul unui singur personaj – IISUS HRISTOS, prevestindu-L si vestindu-L, si de vreme ce Iisus Hristos a venit în lume de dragul unei singure fapturi – OMUL, înseamna ca si mesajul biblic se îndreapta spre o singura fiinta – CITITORUL. Daca cititorul ar fi ocolit-o, ar fi trecut pe lânga propria viata, dar daca si-a asumat-o, s-a descoperit pe sine însusi. Numai ajutat de Sfintii Parinti ai Bisericii si, la nevoie, de notele explicative, cititorul va patrunde în adevarurile de credinta si în sensurile adânci ale Scripturii, adica în lumina lecturii ei duhovnicesti, singura care te ridica deasupra lui:
– a sti;
– a întelge;
– a cunoaste – acolo unde cuvintele redevin Cuvânt si eternitatea (vesnicia) te îmbie la Viata, dupa cum Mântuitorul ne învata: “Iar viata vesnica aceasta este: Sa Te cunoasca pe Tine, Singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (IOAN 17, 3). Odata ajuns aici, nu-ti mai ramâne decât BUCURIA.

2. CANONUL BIBLIC.
Biblia, în întregul ei, este alcatuita din doua mari sectiuni:
– Vechiul Testament – care cuprinde istoria mântuirii neamului omenesc de la facerea lumii pâna spre secolul II î.Hr.;
– Noul Testament, care cuprinde viata si învatatura Mântuitorului Iisus Hristos, istoria primelor sase decenii ale crestinismului si istoria mântuirii universale în perspectiva eshatologica (1).

(1) [Cuvântul ESHATOLOGIE provine din grecescul ESHATON = ULTIM, FINAL si se refera la învatatura despre realitatile ultime ale mântuirii, adica despre instaurarea Împaratiei lui Dumnezeu sau viata veacului ce va sa vina, ca încoronare a operei rascumparatoare a lui Hristos-Împaratul, care se manifeasta la sfârsitul istoriei, plin de slava, sa judece vii si mortii (EFESENI 1, 20-23; I TESALONICENI 5, 1-11). Eshatologia nu trebuie confundata cu sfârsitul lumii si nici nu trebuie limitata la descrierea evenimentelor care însotesc a doua venire a Domnului – PAROUSIA: învierea mortilor, judecata, raiul si iadul.

ESHATOLOGIA se refera la o noua ordine de exixtenta (nicidecum la noua ordine mondiala dorita de marile puteri, încât sa anihileze partial sau total libertatea omului), la o stare de transfigurare, dincolo de istorie, care este obiectul rugaciunii si nadejdii crestine: „Vina împaratia Ta” (MATEI 6, 10), dar care este prezenta aici si acum, si care confrunta istoria actuala: „Împaratia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru” (LUCA 17, 21). Desi se va întâmpla la „sfârsitul” istoriei, Împaratia eshatologica nu este rezultatul unui proces istoric. Lumea începe din nou având ca scop nu sfârsitul, ci eternitatea.

De la Întruparea Fiului, lumea este locul manifestarii împaratiei lui Dumnezeu si al transfigurarii omului, iar de la Cincizecime, Duhul Sfânt introduce si mentine împaratia în istorie, schimbând istoricitatea lineara, cronologica, în prezenta eshatologica, vesnica. În acest sens, istoria nu mai este trecut, „anamnesis”, ci si anticipare si pregustare reala a vesniciei. Sau mai bine zis, istoria si eshatologia formeaza o unica realitate în iconomia mântuirii care nu se confunda cu timpul acesta. În rugaciunea euharistica, a doua venire a lui Hristos este invocata ca parte din istoria mântuirii, astfel: „Aducându-ne aminte, asadar, de aceasta porunca mântuitoare si de toate cele ce s-au facut pentru noi: de cruce, de groapa, de învierea cea de a treia zi, de înaltarea la ceruri, de sederea de-a dreapta si de cea de-a doua si slavita iarasi-venire”. Ca adunare liturgica, Biserica însasi este poporul lui Dumnezeu în stare de pelerinaj, în miscare spre împaratia lui Dumnezeu, dupa cum zice Sfântul Apostol Pavel: „ca nu avem aici cetate statatoare, ci cautam pe ceea ce va sa fie” (EVREI 13, 14).]

Totalitatea cartilor cuprinse în Sfânta Scriptura constituie “canonul” biblic. Cuvântul vine de la grecescul KANON, care înseamna “norma”, “regula”, “principiu director”. Asadar, o carte canonica este investita cu autoritate normativa în materie de credinta; continutul ei dogmatic devine obligatoriu. Aceasta asociere între cuvântul “canon” si Sfânta Scriptura ca tezaur al credintei a fost facut mai întâi de Origen (sec. III d.Hr.) si dusa mai departe de catre Sfintii Parinti ai Bisericii.

Pe de alta parte, cuvântul “BIBLIE” vine de la grecescul “BIBLION” (cu genitivul BIBLIOU), care la început a însemnat “hârtie (sau orice material) de scris”, apoi si-a generalizat întelesul de “carte”. Limba latina însa a preluat pluralul substantivului: BIBLIA si-a facut din el singularul BIBLIA (cu genitivul BIBLIAE), mutând accentul pe prima silaba. Aceasta s-a întâmplat în vremea lui Origen, dar a devenit un bun comun în secolul urmator, mai ales când Sfântul Ioan Gura de Aur a afirmat ca “Biblia este o adunare de carti care, toate la un loc, alcatuiesc una singura”. Sa nu se creada ca circulatia acestui cuvânt a început odata cu Origen. Cu noua secole înainte, profetul Daniel vorbea de “cartile” profetice de dinaintea lui: “…eu, Daniel, am înteles din Carti (1) numarul anilor despre care a fost cuvântul Domnului catre profetul Ieremia: saptezeci de ani pâna când pustiirea Ierusalimului va fi împlinita (2) (DANIEL 9, 2), iar în prima carte a Macabeilor se face pomenirea de “Cartile sfinte”, pe care Israelitii le aveau în mâna si cu care se mângâiau la vreme de necaz, astfel: “Iar noi – fara sa avem neaparata trebuinta, caci noi ne avem mângâierea în Cartile Sfinte (3) din mâinile noastre” (1 MACABEI 12, 9).

(1) [E vorba de Cartile sfinte ale evreilor, care circulau si printre deportati];
(2) [Apogeul dezastrului înseamna de fapt, începutul eliberarii si restaurarii. Cei 70 de ani de captivitate babilonica au fost prevestiti de IEREMIA 25, 11-12, dar numaratoarea lor s-a facut nu de la deportarea ordonata de Nabucodonosor în 587 î.Hr., ci de la prima deportare, cea din anul 609 î.Hr. (coincidenta cu moartea regelui Iosia) pâna la edictul lui Cirus, din 538, care le permitea evreilor întoarcerea acasa. Desigur, nu trebuie neglijat simbolismul numarului 70 ca cifra rotunda a profetiei];
(3) [Aici e prima mentiune biblica asupra „Cartilor Sfinte”, expresie prin care se întelegeau si alte opere pe lânga Legea lui Moise (Tora), ceea ce denota ca, la acea vreme, canonul Vechiului Testament se afla în plin proces de constituire].

Paralel cu termenul “BIBLIE”, a circulat si acela de “SCRIPTURA” sau “SCRIPTURI. Epoca Vechiului Testament cunostea trei categorii de carti sfinte:
-a) LEGEA = TORA, care denumea PENTATEUHUL sau cele cinci Carti ale lui Moise (Facerea, Iesirea, Levitic, Numerii sau Numerele si Deuteronomul); denumirea venea de la Legea pe care Dumnezeu i-a dat-o lui Moise, prin cele doua table pe muntele Sinai, si care constituia nucleul întregii opere (IESIRE 20,”2-17); i se mai spunea LEGEA LUI MOISE sau mai târziu, chiar dupa numele autorului: MOISE (LUCA 16, 29);
-b) PROFETII – prin care se întelegeau CARTILE PROFETICE;
-c) SCRIPTURILE – denumire pentru celelalte categorii de scrieri ale Vechiului Testament: istorice, profetice si sapientiale (cu continut moral). (1)

(1) [La evrei, privitor la cuprins, chiar din secolul II î.Hr., cartile Vechiului Testament erau împartite în trei clase: LEGEA, PROFETII si CELELALTE. Aceasta împartire este amintita si în Scriptura Noului Testament: „Ca toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în profeti si în Psalmi trebuie sa se plineasca” (LUCA 24, 44), spune Mântuitorul Ucenicilor Sai (Luca si Cleopa în drum spre Emaus, dupa Învierea Sa). Aceasta împartire, amintita adesea si la Sfintii Parinti, este mentionata de iudei pâna în zilele noastre. În clasa prima a cartilor se cuprinde singura Legea lui Moise = TORA, adica PENTATEUHUL. Clasa a doua, Profetii, este subîmpartita peste tot, în doua parti: Profetii Anteriori = NEBIIM RISONIM si Profetii Posteriori = NEBIIM ANABORIM. Profetii anteriori sunt: Iosua Navi, Judecatori, cele doua Carti ale lui Samuel, adica 1 si 2 Regi si doua Carti a Regilor, adica 3 s 4 Regi, iar Profetii posteriori sunt cele 15 Carti ale Profetilor propriu-zisi. Clasa a treia o formeaza restul Cartilor Vechiului Testament sub denumirea colectiva de Scrieri = CHETUBIM. Deci în limba ebraica Biblia Vechiului Testament este numita TORA NEBIIM CHETUBIM].

Cu toate acestea, împartirea avea un caracter foarte general, una si aceeasi referinta putând trimite la o categorie sau alta; delimitari mai limpezi s-au facut de-a lungul vremii, pe masura ce se alcatuia canonul.

În Noul Testament, Cartile celui Vechi (care nu s-au numit asa decât în functie de cel Nou) sunt întâlnite sub numele de SCRIPTURA sau SCRIPTURI, astfel:
-”Si a început sa le spuna: Astazi s-a plinit aceasta Scriptura în urechile voastre” (LUCA 4, 21), citat din Cartea Profetului Isaia;
-,,Iisus le-a zis: Oare n-ati citit în Scripturi: Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns în capul unghiului; de la Domnul s-a facut aceasta si minunata este în ochii nostri?” (MATEI 21, 42).

În timp, cuvintele grecesti GRAMMA si GRAFE = SCRIERE au fost preluate de limba latina prin termenul SCRIPTURA = SCRIERE, dar cu acelasi înteles generic ca al lui BIBLIA, ceea ce înseamna ca este corect sa se spuna: BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURA.

Revenind la canonul biblic, e evident ca a investi sau a nu investi o carte cu autoritate normativa este un act în parte omenesc, dar el presupune mai întâi existenta cartii, respectiv, a cartilor.

Acestea însa, în foarte multe cazuri, au fost precedate de o literatura orala pe care ele au preluat-o selectiv si au consemnat-o în genuri distincte sau amestecate. E sigur ca Moise, întâiul autor biblic, a relatat evenimentele de dinaintea sa nu numai pe baza unor documente scrise, ci si pe acelea a unor traditii orale, care se transmiteau din generatie în generatie. Tot atât de sigur este ca Evanghelistii (mai ales cei care n-au fost ucenici directi ai Mântuitorului, cum sunt Marcu si Luca) si-au alcatuit scrierile preluând istorisirile care circulau prin viu grai. ORALITATEA însa presupunea SACRALITATE, ceea ce facea ca aceste scrieri sa aiba o descendenta foarte riguroasa, controlata de sentimentul si certitudinea ca ele nu relateaza simple fapte omenesti, ci, dimpotriva, evenimente pe care Dumnezeu le-a provocat sau în care S-a implicat direct si personal. Ele erau recitate public în în împrejurari solemne si deseori se constituiau în imnuri liturgice. Asadar, în momentul în care autorii sacri le consemnau în scris, ele aveau deja învestirea unor texte revelate (descoperite de Dumnezeu oamenilor) care se integrau în structura unei scrieri de inspiratie dumnezeiasca.

Asistenta divina acoperea astfel atât fragmentele vechi-orale cât si pe cele nou-scrise, ceea ce înseamna ca atât Traditia care a precedat Scriptura cât si Scriptura propriu-zisa poarta în ele atributele insuflarii supranaturale, a acelei înrâuriri de deasupra care-l facea pe autor sa asculte de chemarea lui Dumnezeu, sa selecteze ceea ce era de selectat din predania orala, sa-si redacteze textul în concordanta cu REVELATIA DUMNEZEIASCA (1) – dar si cu natura propriei sale personalitati – si sa fie sigur ca în tot ceea ce scrie nu gresete.

Din acest punct de vedere, “toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu” (2 TIMOTEI 3, 16), dar termenul de referinta ,,toata” nu a avut întotdeauna acelasi cintinut. A fost nevoie de secole pâna când autoritatea rabinica mai întâi si autoritatea Bisericii mai apoi sa decida care anume din cartile Vechiului si Noului Testament poarta în ele atributul INSPIRATIEI DUMNEZEIESTI si pot fi incluse în ceea ce se cheama CANONUL BIBLIC (2).

(1) [Spre deosebire de alte religii, Religia crestina Îl concepe pe Dumnezeu ca fiind o Fiinta Personala, care nu ramâne distanta si indiferenta fata de creaturile Sale, ci sta în legatura cu ele si îndeosebi în legatura cu omul, COROANA CREATIEI. Dumnezeu Se descopera oamenilor, pentru ca acestia sa poata cunoaste macar în parte ceva din Fiinta Sa, de asemenea sa-I poata cunoaste voia si planurile Sale în legatura cu creatura si îndeosebi în legatura cu El. De aceea, cel dintâi caracter al Religiei crestine este acela de a fi o RELIGIE REVELATA.

REVELATIA (de la latinescul REVELO, REVELATIO = A DESCOPERI, DESCOPERIRE) sau DESCOPERIREA DUMNEZEIASCA este actiunea prin care Dumnezeu Se descopera, adica Se face pe Sine cunoscut oamenilor, aratându-le acestora vointa si planurile Sale în legatura cu lumea si cu oamenii. Daca nu ar exista REVELATIE, cunoasterea lui Dumnezeu n-ar fi posibila oamenilor, deoarece El, fiind o fiinta spirituala, nu poate fi cunoscut prin simturi. Prin actiunea REVELATIEI, Dumnezeu Se coboara la om, împartasindu-i acestuia, pe masura lui de întelegere, cunostinte despre Sine, despre vointa si planurile Sale.

REVELATIA DUMNEZEIASCA este absolut necesara omului, deoarece fara ea, omul n-ar putea cunoaste nimic despre Fiinta lui Dumnezeu si nici voia Lui si astfel n-ar putea sa-si îndeplineasca scopul ultim pentru care a fost creat. De altfel, scopul ultim al omului fiind PREAMARIREA LUI DUMNEZEU si dobândirea fericirii vesnice, acesta n-ar putea fi îndeplinit de el fara a-L cunoaste pe Dumnezeu, precum ne spune Însusi Mântuitorul: „Si aceasta este viata vesnica: sa Te cunoasca pe Tine singurul si adevaratul Dumnezeu, si pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (IOAN 17, 3)].

(2)
[Aici este bine sa ia aminte neoprotestantii, care ignora total Sfânta Traditie, zicând ca singura carte de capetenie a crestinilor este Biblia. Aceasta Biblie pe care ei o „pretuiesc atât de mult”, dar în realitate o rastalmacesc, este Biblia al carei canon vechi-testamentar a fost format în timp îndelungat de autoritatea rabinica iudaica, iar cel nou-testamentar – de Biserica crestina care era una singura, adica Ortodoxa = Dreptslavitoare, neexistâtnd la acea vreme atâtea confesiuni crestine ca în zilele noastre].

La capatul tuturor acestor cerneri si discerneri s-a putut stabili ca Vechiul Testament contine 39 de carti canonice, recunoscute ca atare de traditia iudaica, pe de o parte si de Biserica Ortodoxa pe de alta parte. Acestora li se adauga alte 14 carti, pe care ambele traditii le considera doar “bune de citit”, adica ziditoare de suflet, continutul lor nefiind obligatoriu pentru actul de credinta în sine. Aceste 14 carti “,bune de citit, se numesc ANAGHINOSCOMENA.”

De retinut este si faptul ca Biserica Romano-Catolica recunoaste în Vechiul Testament 56 de carti canonice, adica pe cele 39 canonice si 14 necanonice ale Bisericii Ortodoxe, carora le adauga înca trei titluri. Detaliile acestei probleme ramân, desigur, pe seama specialistilor, dar se cuvine mentionata nuanta ca teologii romano-catolici le numesc PROTOCANONICE – pe cele 39 ca primite de la început în canon (sec. IV) si DEUTEROCANONICE – pe celelalte, ca acceptate în canon mult mai târziu, prin Conciliul Tridentin (sec. XVI).

La rândul lor, protestantii le recunosc pe cele 39 drept canonice, dar pe cele “bune de citit – anaghinoscomena”, le numesc “apocrife”, denumire sub care ortodocsii catalogheaza numai acele scrieri pseudo-biblice pe care Biserica le-a respins constant din structura canonului biblic.

Cât despre Noul Testament, el cuprinde 27 de carti canonice, recunoscute ca atare înca din secolul IV (Sinodul local din Laodiceea – anul 360) si secolul VIII (Sinodul al VII-lea Ecumenic – Niceea în anul 787) si ramase astfel în constiinta si practica Bisericii Ortodoxe si Romano-Catolice. <va urma>

BIBLIOGRAFIE:
1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURA, EDITIE JUBILIARA A SFÂNTULUI SINOD, Tiparita cu binecuvântarea si prefata Prea Fericitului Parinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; VERSIUNE DIORTOSITA DUPA SEPTUAGINTA, REDACTATA SI ADNOTATA DE BARTOLOMEU VALERIU ANANIA, ARHIEPISCOPUL CLUJULUI; Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; BUCURESTI – 2001;
2. BRIA, Preot prof. Dr. Ion – DICTIONAR DE TEOLOGIE ORTODOXA A-Z, Tiparit cu binecuvântarea Prea Fericitului Parinte IUSTIN, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; Editura Institutului Biblic…; BUCURESTI – 1981;
3. BARNA, Preot prof. Gheorghe; CHIALDA, Preot prof. Mircea; NEAGA, Preot prof. Nicolae si PRELIPCEANU, Preot prof. Vladimir – STUDIUL VECHIULUI TESTAMENT – Manual pentru Facultatile de Teologie – Tiparit cu binecuvântarea Înalt Prea Sfintitului Parinte Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului si Clujului; Editia a IV-a îngrijita de Preot Prof. Dr. Ioan Chirila; Editura RENASTEREA – Cluj-Napoca – 2006;
4. TODORAN, Preot prof. Dr. Isidor si ZAGREAN, Arhidiacon Prof. Dr. Ioan – TEOLOGIA DOGMATICA – Manual pentru Seminariile Teologice – editia a treia – Tiparita cu binecuvântarea Înalt Prea Sfintitului Parinte Bartolomeu…; Editura RENASTEREA  – Cluj-Napoca 2000.

de Preot prof. Gheorghe-Radu Sălăgian – Parohia Ortodoxă Română Micula Nouă cu filia Bercu Nou şi Şcoala cu clasele I-VIII ,,Avram Iancu”, Satu-Mare

Sursa: Calauza Ortodoxa

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s