Preot prof. Gheorghe-Radu Sălăgian: Biblia sau Sfânta Scriptură – Pe înțelesul tuturor (II)

Părintele Gheorghe-Radu Sălăgian

3.ISTORIA TEXTULUI BIBLIC.

Daca admitem ca toti autorii Bibliei au fost teologi = “cuvântatori de Dumnezeu”, e bine de amintit ca, prin rostire, teologia lor a devenit filologie. De aici, anevoiosul drum, prin secole si milenii, de a strabate straturile filologice spre a ajunge din nou la Teologie. Aceasta este munca îndeosebi a teologilor biblisti, cei ce cauta, descopera si studiaza manuscrise, cei ce le alcatuiesc în editii critice, cei ce traduc sau revizuiesc, cei ce compara si comenteaza. E drumul pe care cititorul obisnuit al Bibliei, cu cartea-n mâna pe de-a gata, nu-l cunoaste.

Daca Noul Testament nu ridica probleme textuale majore, textul Vechiului Testament, în schimb, e si astazi obiectul unor diferente de opinii si optiuni, conturate de-a lungul timpului si raspândite pe arii foarte largi, în functie mai ales de apartenentele confesionale. Cu foarte putine exceptii, cartile Vechiului Testament au fost scrise în limba ebraica, pe durata a douasprezece secole (se estimeaza ca anul 1250 î.Hr. este acela în care Moise a primit Tablele Legii pe Muntele Sinai). Cartile au fost scrise, desigur, în principiu pentru Evrei. Acestia însa s-au dispersat în timp, marea lor majoritatea alcatuind ceea ce se numeste “diaspora” = împrastierea evreilor în afara granitelor Tarii Sfinte. Fatalmente = într-un mod fatal, tragic, nedorit, – evreii din diaspora si-au pierdut limba materna. Dar nu numai ei; odata cu întoarcerea din captivitatea sau robia babilonica, în anul 538 î.Hr = înainte de Hristos, – nici chiar evreii din Palestina nu mai vorbeau ebraica, aceasta fiind înlocuita cu dialectul aramaic (dialect în care a vorbit si Mântuitorul). Pe de alta parte, vastul imperiu al lui Alexandru cel Mare a inaugurat epoca elenistica, în care greaca devenise limba culta a oricarui cetatean.

Asa se face ca în cea de-a doua jumatate a secolului III î.Hr. Ptolomeu al II-lea Filadelful a patronat si finantat traducerea Bibliei în limba greaca. Aceasta a fost facuta în orasul Alexandria de catre 72 de învatati evrei, adusi din Palestina (câte sase din fiecare trib sau semintie), fapt pentru care noua versiune a fost numita SEPTUAGINTA. Dupa traditie, cei 72 au lucrat separat, sub asistenta Duhului Sfânt, versiunile lor dovedindu-se în final identice. SEPTUAGINTA a capatat astfel o mare autoritate, fiind considerata ca al doilea original al Vechiului Testament; desi Sfintii Evanghelisti si Sfântul Apostol Pavel cunosteau ebraica, au preferat sa citeze din Septuaginta; pe baza ei s-a raspândit crestinismul primelor secole în Asia Mica si în toata aria Mediteranei. Nu e de mirare deci ca SEPTUAGINTA a devenit TEXTUS RECEPTUS = TEXTUL REVELAT al întregului Rasarit european, definit mai târziu ca Ortodoxie.

Cu peste sase sute de ani mai târziu, în secolul IV, Fericitul Ieronim avea sa traduca Biblia în limba latina, pentru crestinatatea occidentala, versiune cunoscuta sub numele de VULGATA. Cele mai multe din cartile Vechiului Testament (începând cu Psalmii) au fost traduse mai întâi dupa Septuaginta, apoi dupa Textul Ebraic. Controversat, chiar de la început, de catre contemporanii lui Ieronim (printre care si Fericitul Augustin), Vulgatei i-au trebuit nu mai putin de 12 secole pâna sa devina TEXTUS RECEPTUS al Bisericii Catolice, decretata astfel de catre Papa Clement al VIII-lea în 1592 si ramasa ca atare pâna astazi.

Se pune urmatoarea întrebare: Ce s-a întâmplat cu Versiunea Ebraica? Ea a continuat sa fie citita în sinagoga, dar a ramas mai mult pe seama rabinilor si a altor învatati, circulatia ei fiind tot mai restrânsa. A mai intervenit o dificultate: Dupa cum se stie, alfabetul ebraic era alcatuit numai din consoane. Pentru pronuntarea corecta a unui cuvânt, vocalele erau intercalate de cititorul însusi, iar aceasta se facea prin traditia orala transmisa de la dascal la învatacel. Cu vremea însa, aceasta traditie s-a tot subtiat, asa încât noile generatii nu mai erau sigure, de pilda, daca cuvântul ZKHR din DEUTERONOM 25, 19 trebuie citit ZEKHER = AMINTIRE, POMENIRE, sau ZAKHAR = BARBAT. Deci iata cum putea fi distorsionat întelesul unui cuvânt, prin introducerea diferitelor vocale la aceleasi consoane: “…sa stergi POMENIREA lui Amalec de sub cer…” (DEUTERONOM 25, 19) sau: “…sa stergi BARBATUL lui Amalec de sub cer” – nu se potriveste. Înca din secolul IV Fericitul Ieronim nota ca daca cele trei consoane DBR se citesc DABAR, ele înseamna CUVÂNT; dar daca se citesc DEBER, ele înseamna CIUMA. Astfel s-a nascut nevoia de a se inventa semnele vocalice care sa fie intercalate în sistemul consonantic, opera întreprinsa de catre masoreti (de la ebraicul MASORA = TRADITIE) în secolele VIII-X d.Hr (dupa Hristos); ultima versiune, realizata în jurul anului 900 de catre Ben Aser si Ben Neftali, a primit aprobarea autoritatilor rabinice si s-a constiuit în ceea ce se cheama, pâna astazi: TEXTUL MASORETIC al Vechiului Testament. El sta la baza traducerilor moderne, devenind astfel echivalentul unui TEXTUS RECEPTUS pentru crestinatatea protestanta. Dar nu numai pentru ea; supusa unor îndelungate si severe examene critice textuale, VULGATA si-a pierdut mult din autoritatea initiala, asa încât chiar traducatorii catolici, unii din ei foarte valorosi, s-au întemeiat pe TEXTUL MASORETIC.

Desigur, disputa dintre ebraisti si elenisti nu se va ispravi niciodata, fiecare tabara având argumente prin care sa demonstreze ca limba cultivata de ea e mai bogata, mai nuantata, mai capabila sa exprime Cuvântul lui Dumnezeu. Ca de obicei, adevarul e undeva pe la mijloc, dar nu aceasta e problema cea mai importanta, ci aceea a diferentelor de text. Daca cele doua principale versiuni biblice s-au produs în Rasarit (Septuaginta, în Alexandria Egiptului; Textul Masoretic, în Tiberiada Palestinei), tot aici, în Rasarit, s-au produs si confruntarile, iar acestea s-au consumat în contextul mai larg al confruntarilor dintre iudaism si crestinism. Crestinii au bagat de seama ca textele masoretice prezinta unele deosebiri, mai ales în textele profetiilor mesianice, care nu puteau fi puse pe seama unor ratiuni filologice. Iata un singur exemplu extras din DEUTERONOM 8,3:
– SEPTUAGINTA: “Nu numai cu pâine va trai omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”;
– TEXTUL MASORETIC: “Nu numai cu pâine traieste omul, ci cu tot ceea ce iese din gura lui Dumnezeu”.

Desi, aparent, cele doua versiuni sunt foarte apropiate si pot genera exegeze asemanatoare, totusi e lesne de observat ca din TEXTUL MASORETIC lipseste termenul “CUVÂNTUL” (în greceste RHEMA = CUVÂNT, ca mijloc de comunicare, înrudit semantic cu LOGOS = CUVÂNT – ca ratiune divina si rostire creatoare). Or, prezenta acestui termen poate duce mai usor la suita: RHEMA – LOGOS – LOGOSUL ÎNTRUPAT – IISUS HRISTOS, ceea ce înseamna o exegeza hristologica (1) foarte clara. Acum e cazul sa retinem ca textul e folosit de Iisus în dialogul Sau cu diavolul (MATEI 4, 4) si ca Domnul îl citeaza dupa SEPTUAGINTA.

(1) Exegeza Biblica este acea ramura a Teologiei care ne ajuta la întelegerea Sfintei Scripturi. Ea poate fi pe capitole, dar si pe versete. Exegeza Hristologica ne ajuta sa-L întelegem pe Hristos ca Persoana divino-umana, adica Dumnezeu adevarat si Om adevarat.

E usor de înteles, asadar, de ce crestinii, mai ales cei din Rasarit, au devenit circumspecti fata de TEXTUL MASORETIC, întarindu-si optiunea pentru SEPTUAGINTA. Dar nu numai ei; înca din secolul IV, dupa ce Ieronim a început sa traduca VULGATA din ebraica, Fericitul Augustin îl suspecta ca nu crede în caracterul revelat al SEPTUAGINTEI. În zilele noastre intervine si istoria însasi a textului:
– fata de TEXTUL MASORETIC (anceputul sec. X d.Hr.), SEPTUAGINTA (a doua jumatate a secolului III î.Hr.) e mai veche cu aproape 12 secole;
– textul SEPTUAGINTEI a fost stabilit de învatati evrei cu mult înaintea ivirii crestinismului, deci fara putinta unor partizanate polemice;
– actualele traduceri occidentale au la baza manuscrise MASORETICE din secolele VIII-X, pe când cei mai vechi codici ai SEPTUAGINTEI dateaza din secolul IV (Codex Vaticanus) si chiar secolul III (Freer), deci la distanta de cel putin o jumatate de mileniu.

Daca s-a constatat ca masoretii, din ratiuni de teologie iudaica, au operat interventii deliberate (adica intentionate) într-o seama de texte, nu e mai putin adevarat ca diferentele – mai putin decât notabile – între cele doua versiuni se extind pe arii în care orice intentie polemica este exclusa. Se pare ca, în aceasta privinta, descoperirea (în 1947) si studierea MANUSCRISELOR DE LA QUMRAN ofera noutati mai mult decât surprinzatoare. Cercetarile recente ale unor biblisti occidentali – atât catolici cât si protestanti – arata ca texte vechi-testamentare contemporane cu Versiunea Alexandrina (secolul III î.Hr.) sunt mult mai apropiate de aceasta decât de cea MASORETICA, ceea ce acrediteaza ideea ca SEPTUAGINTA a fost tradusa dupa un original ebraic care s-a pierdut si pe care masoretii nu l-au avut sub ochi. Aceasta ar însemna:
-1) Masoretii sunt mult mai putin culpabili decât s-a crezut;
-2) În fapt, autorii nou-testamentari citau nu dupa textul grecesc al SEPTUAGINTEI, ci dupa originalul care sta la baza acesteia;
-3) autoritatea SEPTUAGINTEI reintra în actualitate.

De altfel, înca din vechime, autoritatea ei era atestata si de mediile intelectuale necrestine: în deceniile secolului I d.Hr., atât filosoful Filon de Alexandria, cât si istoricul Iosif Flaviu, învatati evrei care cunosteau bine ebraica, preferau sa citeze din SEPTUAGINTA, versiune pentru care aveau o pretuire atât de înalta, încât declarau (mai ales Filon de Alexandria) ca aceasta este VERSIUNEA INSPIRATA A SCRIPTURII.

Ca parte a LUMII ORTODOXE, poporul român si-a avut Biblia tradusa tot dupa SEPTUAGINTA. Citam pe cele mai importante:
– BIBLIA DE LA BUCURESTI a lui Serban Cantacuzino – 1688;
– BIBLIA de la Buzau – 1854-1856;
– BIBLIA lui Andrei Saguna de la Sibiu – 1856-1858;
– BIBLIA lui Bob de la Blaj – 1795, pentru uzul greco-catolicilor;
– BIBLIA de la Bucuresti din 1914 – ultima editie din marea filiatie a SEPTUAGINTEI, singura Editie a Sfântului Sinod.

Marea ruptura s-a produs în 1936, odata cu aparitia BIBLIEI traduse dupa TEXTUL MASORETIC de catre Gala Galaction, Vasile Radu si Nicodim Munteanu. Aceasta optiune a fost motivata de Gala Galaction prin trebuinta ca si noi, ortodocsii, sa avem textul folosit de sectele neoprotestante, spre a le putea combate mai usor! E de mirare, acum, cu câta usurinta a fost acceptata (sau trecuta cu vederea) aceasta motivatie, desi patriarhul Nicodim îsi îngaduise, în 1944, un semnal de alarma. Asa se face ca toate versiunile românesti ale Vechiului Testament aparute dupa editia Bibliei din 1936 nu sunt decât reluari ale acesteia, revizuiri mai mult sau mai putin importante, mai mult sau mai putin controlate. Timp de opt decenii, Biserica Ortodoxa Româna nu a mai avut o versiune vechi-testamentara dupa SEPTUAGINTA: e motivul pentru care atât Parintele Dumitru Staniloae cât si Parintele Dumitru Fecioru, mai marii traducatori din Sfintii Parinti si din literatura filocalica, au fost nevoiti sa-si extraga citatele biblice tot din editia din 1914.

Aceasta însa nu înseamna ca VERSIUNEA EBRAICA se cere dispretuita sau ignorata; dimpotriva, o redactare corecta a textului biblic e de neconceput fara consultarea si folosirea ei, atât pentru reliefarea unor nuante de limbaj, cât mai ales pentru transcrierea numelor proprii ebraice, atât patrimonice cât si toponimice, nume pe care SEPTUAGINTA le reda, în cele mai multe cazuri, prin traducerea întelesului lor, ca de exemplu: “Beer-Seba = Fântâna-Juramântului” (FACERE 21, 31).

VERSIUNEA EBRAICA ne este accesibila prin cele mai bune traduceri occidentale, precum:
– La Bible de Jerusalem (BJ);
– La Bible traduite par Emile Osty (OSTY);
– King James Version (KJV) – care însa a folosit si SEPTUAGINTA;
– Revised Standard Version (RSV);
– Today’s English Version (TEV);
– Traduction Oecumenique de la Bible (TOB);
– editiile românesti din 1936 si 1938.

În ceea ce priveste NOUL TESTAMENT, cele 27 de carti ale acestuia au fost scrise în limba greaca, cu exceptia Evangheliei dupa Matei, care a fost redactata mai întâi în aramaica (versiune care însa nu a ajuns pâna la noi) si rescrisa, de catre acelasi autor, în greceste.

Data fiind iuteala cu care se raspândea crestinismul, e lesne de imaginat si repeziciunea cu care manuscrisele autografe erau copiate în zeci si sute de exemplare pentru aria, din ce în ce mai larga a comunitatilor crestine. Asa se explica faptul ca o buna parte din ele au înfruntat secolele si ca pâna în zilele noastre au ajuns nu mai putin de 2500 de manuscrise, dintre care 167 cuprind Noul Testament în întregime. Desigur, originalele nu ni s-au pastrat, dar codici precum SINAITICUS (sec. IV), VATICANUS (sec. IV), ALEXANDRINUS (sec. V), PARISIENSIS (sec. V), FREESIANUS (secolele IV-V), ca sa citam doar pe cele mai importante, se constituie în tot atâtea marturii asupra vechimii textelor nou-testamentare. De aici si imensele posibilitati ale filologilor biblici de a alcatui editii critice tot mai bune si mai utile, pe care le pun la îndemâna traducatorilor. Evolutia acestor editii, pe de o parte, si evolutia fiecarei limbi nationale, pe de alta, sunt principalele ratiuni pentru care Biblia se cere tradusa – sau cel putin revizuita – periodic, spre folosul si desfatarea cititorilor ei. 

de Preot prof. Gheorghe-Radu Sălăgian – Parohia Ortodoxă Română Micula Nouă cu filia Bercu Nou şi Şcoala cu clasele I-VIII ,,Avram Iancu”, Satu-Mare

Sursa: Calauza Ortodoxa

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s