Sfinții Martiri Brâncoveni

Sfinții Martiri Brâncoveni
(16 August)

VIAŢA ŞI NEVOINŢELE

Istoria românilor este dominată la sfârşitul veacului al XVII-lea şi primele decenii ale celui următor de puternica personalitate a voievodului Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu. Îndelungata sa domnie, începută la 29 octombrie 1688 şi încheiată în mod tragic în anul 1714, în ziua de 15 august, corespunde unor importante prefaceri economice, sociale, politice şi culturale. Timp de mai bine de 25 de ani, în condiţiile accentuării decăderii Imperiului Otoman şi ale sângeroaselor războaie care angajau marile puteri din vecinătatea hotarelor ţării, el a reuşit să se menţină în scaunul domnesc şi să transforme Ţara Românească într-un important centru diplomatic european, ca şi într-unui de luptă împotriva jugului otoman (1).

După cum a existat o epocă a lui Mircea cel Bătrân, a lui Ştefan cel Mare, a lui Mihai Viteazul sau a lui Matei Basarab, prin amploarea faptelor lor politice sau militare, aşa a existat şi una a domniei lui Constantin Brâncoveanu. Ea se deosebeşte însă de celelalte epoci prin natura metodelor politice. Cu Constantin Brâncoveanu se încheia ciclul voievozilor războinici. El a adoptat politica negocierilor diplomatice şi a stabilirii de relaţii personale cu conducătorii importanţi ai lumii de atunci.

Implicaţiile războiului austro-turc (1673-1699) şi ruso-turc (1711) au atras în calculele diplomaţiei europene şi popoarele din estul şi sudul Europei. Într-o asemenea conjunctură, în care marile puteri răsăritene îşi disputau hegemonia lor pe câmpurile de luptă, micile popoare din răsăritul Europei, cum era şi poporul român, nu puteau supravieţui decât adoptând o diplomaţie foarte abilă. Această realitate a înţeles-o şi a influenţat-o, de la începutul domniei sale, Constantin Brâncoveanu, prin adoptarea unor metode noi în politica sa faţă de vecinii purternici, reuşind să păstreze semi-independenţa Ţării Româneşti un sfert de veac şi să menţină poporul român în atenţia marilor puteri care decideau atunci soarta lumii.

Prin educaţia şi prin formaţia lui politică, în care a continuat pe unchii săi, Şerban Cantacuzino şi stolnicul Constantin Cantacuzino, noul domnitor, el însuşi „împodobit cu învăţătură” (2), a trăit din plin conştiinţa unităţii poporului român, indivizibil în întreg spaţiul Daciei de odinioară. El nu a deosebit pe românii din Ţara Românească de cei din Moldova sau din Transilvania şi a căutat, în limitele posibilităţilor, să se ocupe de poporul român în integritatea lui, căutând să menţină semi-autonomia Ţării Româneşti, să apere naţionalitatea românilor din Transilvania şi să aibă relaţii cât mai strânse cu domnitorii de la Iaşi.

O asemenea realizare pe plan politic nu ar fi fost posibilă, dacă voievodul muntean n-ar fi practicat faţă de Imperiul Otoman, puterea suzerană, „politica pungilor de aur”. Prin inteligenţă, instrucţie şi intuiţie politică, el a reuşit să se strecoare prin toate greutăţile şi să afirme Ţara Românească în politica europeană a vremii sale, dând un nou curs dezvoltării culturii româneşti. Cum s-a spus, epoca lui, deşi este în multe privinţe continuarea epocii lui Şerban Cantacuzino, „aduce totuşi elemente noi de împrospătare şi reprezintă culmea cea mai înaltă a culturii vechi româneşti în Muntenia” (3).

Noul domnitor era, cum îl caracterizează cronicarul, „cu daruri vrednice împodobit”, a îngrijit ţara cu „adâncă pricepere şi înaltă priveghere”, „cu blândeţe şi răbdare”, izvorâte din „înţelepciunea şi multa bunătate” pe care i-o dăruise Dumnezeu (4).

Trupul lui Şerban Cantacuzino zăcea încă neîngropat, când boierii, cu mitropolitul Teodosie şi cu Patriarhul Ecumenic, Dionisie al IV-lea Seroglanul (Muselinul), se adunară la sfat „să aleagă un nou domn”. „Şi făcură socoteală că Constandin logofătul Brâncoveanu este neam de al lui Matei-Vodă şi are şi alte bunătăţi, blândeţe şi altele; să-l ridice pre dânsul domn, că şi om este în vârstă, de va putea chivernisi domnia cum să cade în vreme ce este ţara ocolită de oşti şi de primejdii… Şi aleseră pe Constandin logofătul Brâncoveanu să le fie domn şi să ridicară cu toţii din curtea domnească şi merseră la mitropolie, unde este obiceiul a să pune domnii şi îndată ce au sosit acolo au strâns oştile şi au trimis un boiariu de au chemat pe Constandin logofătul Brâncoveanu de la curte, că rămăsese acolo. Şi porunciră să aducă comişăi al doilea cal domnesc. Şi îndată ce sosi acolo ziseră cu toţii: „- Logofete, noi cu toţii pohtim să ne fii domn”.
„El zise: „- Dar ce aş vrea eu cu domniia de vreme ce ca un domn sunt la casa mea; nu-mi trebuieşte să fiu”. Iar ei ziseră: „Ne rugăm, nu lăsa ţara să intre alţi oameni sau răi, sau nebuni să o strice, ci fii!”.

„Şi-l luară de mâini şi-l împingeau de spate. Şi acolea fiind şi un capegiu împărătesc pentru trebi împărăteşti, îl dusease şi pă el la mitropolie şi duseră caftan la capegi-başa al împăratului, de l-au îmbrăcat cu caftan, şi intrară în biserică, de i-au citit moliftele de domnie, şi au mers de i-au sărutat toţi mâna” (5).

Cum spune cronica, Constantin Brâncoveanu era, după tată, boier din neamul lui Matei Basarab, din satul Brâncoveni, fostul judeţ Romanaţi. Bunicul său, Preda vornicul, fiul lui David din Brâncoveni, fusese căsătorit cu nepoata de soră a lui Matei Basarab, „de unde raţiunea pentru care Constantin Brâncoveanu se considera coborâtor din Basarabi” (6). Fiul lui Preda Vornicul este Papa postelnicul, tatăl domnitorului, care se căsătorise cu Stanca, una din fiicele postelnicului Constantin Cantacuzino, ginerele lui Radu Şerban, înrudit cu Mihai Viteazul, şi care au avut şase feciori, toţi mari dregători, unul dintre ei, Şerban, ajuns domn, altul stolnicul Constantin, cel mai învăţat boier al vremii sale (7).

În luna februarie 1655, în timpul răscoalei seimenilor şi dorobanţilor ridicaţi împotriva domniei, printre alţi boieri este omorât şi tatăl lui Constantin Brâncoveanu, în casele sale de la dealul mitropoliei. Preda, bunicul lui, scapă atunci răscumpărându-şi viaţa cu mulţi bani, iar pruncul, Constantin, care avea abia un an, a rămas în viaţă ca prin minune, datorită doicii sale. Rămas orfan, el avea să fie crescut de mama sa, de bunica după tată, Păuna Greceanu, şi de unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, pe care îl cinstea ca pe bunul său tată. Şi-a petrecut copilăria în casele părinteşti din Bucureşti, aflate în vecinătatea imediată a Curţii domneşti. A deprins carte grecească şi latinească, dovedindu-se iscusit la învăţătură, „cu dascăli ale căror nume au rămas necunoscute” (8). Murindu-i cei doi fraţi mai mari, toată moştenirea părintească a rămas tânărului Constantin, care şi-o măreşte şi prin căsătoria cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popeşti. Ei i se adaugă ulterior moşiile rămase de la Danciu, fratele răsbunicului său. În 1678, când a ajuns domn unchiul său, Şerban Cantacuzino, este înaintat velagă, înaintând treptat până la vrednicia cea mai înaltă a ierarhiei boiereşti. La Curtea domnească a cunoscut în mod direct şi atmosfera de intrigi şi de spaimă prin care trecuseră toţi Cantacuzinii de la uciderea postelnicului şi până la numirea lui Şerban Vodă ca domn. În acest timp şi-a îndeplinit cu multă abilitate şi succes toate misiunile ce i-au fost încredinţate. Una dintre ele privea apărarea intereselor religioase ale românilor din Transilvania în faţa ambasadorului imperial de acolo, contele Caprara. La 21 august 1681, Ladislau Csaky şi Cristofor Psaky comunicau lui Şerban Cantacuzino că cererea solului muntean, Constantin Brâncoveanu, adresată ambasadorului, ca românii din Transilvania să-şi poată păstra credinţa ortodoxă, iar mitropolitul Sava Brancovici, întemniţat, să fie eliberat, a fost satisfăcută de Curtea imperială (9).

Prin poziţia pe care o avea în stat, prin averea pe care o stăpânea, prin însuşirile sale intelectuale şi morale, s-a impus în faţa tuturor, „mai ales că nu avea duşmani şi era privit cu simpatie de majoritatea reprezentanţilor clasei dominante” (10). El n-a urmărit domnia şi n-a dorit „jugul acesta asupra domniei mele” (11), A acceptat-o însă la rugămintea şi la cererea sfatului de obşte al ţării: „Ne rugăm nu lăsa ţara să intre alţi oameni, sau răi, sau nebuni să o strice, ci fii” (12). Şi Constantin Brâncoveanu s-a dovedit cu adevărat domn creştin al Ţării Româneşti, un sfert de secol, ridicând numele ei în veşnicia istoriei.

Profitând de liniştea de la hotare, noul ales va pune temelia mănăstirii Hurezi. La sfârşitul primăverii aceluiaşi an reîncepură însă luptele între turci şi imperiali, care ameninţau să ocupe din nou Ţara Românească. În luna august 1690, unităţi ale tătarilor împreună cu cavaleria munteană, în frunte cu voievodul Constantin Brâncoveanu, au trecut munţii pe la Bran şi în ziua de 21 august „la zece ceasuri din zi”, armata imperialilor este învinsă. Lupta de la Zărneşti a fost singura luptă armată purtată de Constantin Brâncoveanu, în care s-a dovedit un bun strateg.

La 30 ianuarie 1695 i-a fost decernată domnitorului şi fiului său mai mare diploma de prinţ al Sfântului Imperiu, cu dreptul de a purta titlul de „Illustrissimus”, care venea să se adauge prestigios la diploma primită în 1679 de nobil ardelean şi la aceea ulterioară de conte al Ungariei (13). Pentru acest titlu, Poarta avea să-l dojenească aspru pe Constantin Brâncoveanu şi el a constituit unul din motivele demiterii lui. De altfel, caracteristica politicii sale, în relaţiile cu imperialii, „a fost desigur şi aceea de a apăra integritatea Bisericii Ortodoxe Române împotriva tendinţelor catolicizante ale Vaticanului, susţinute de iezuiţii care influenţau politica externă a Curţii de la Viena” (14).

Între timp se reiau luptele dintre austrieci şi turci, ţara trebuind să suporte numeroase dajdii grele, cerute de Stambul. La Zenta păgânii sunt învinşi de armatele imperiale. Urmarea a fost pacea de la Karlowitz, din 26 ianuarie 1699, prin care Austria căpăta Ungaria, Transilvania, fără Banat, cea mai mare parte a Sloveniei şi Croaţiei până la râul Unna, iar turcii rămâneau la nord de Dunăre cu Banatul Timişoarei şi renunţau la pretenţiile asupra Podoliei şi a Ucrainei. Polonia restituia nordul Moldovei, păstrând Cameniţa.

În acest moment, Ţara Românească se găsea într-o poziţie căreia greu i se putea face faţă. Pe de o parte, turcii căutau cu orice preţ să-şi menţină stăpânirea asupra ţărilor româneşti, resursele lor principale de venit, iar pe de altă parte, imperialii căutau să ocupe aceste teritorii până la Dunăre. Cu abilitate diplomatică, Constantin Brâncoveanu a trebuit să reziste cererilor venite din partea imperialilor, încă înainte de încheierea păcii de la Karlowitz, de a le închina ţara, ca şi presiunii Curţii poloneze. Convins că şi unii şi alţii nu urmăreau decât revendicări teritoriale, dezamăgit şi îngrijorat de politica religioasă impusă românilor în Transilvania de austrieci, el şi-a îndreptat privirile insistent spre Rusia, stat ortodox în plină afirmare europeană.

Marele comis Gheorghe Castriotul este solul brâncovenesc trimis la Moscova în 1697, ca să ia contact cu Nicolae Milescu. Se propunea ţarului eliberarea de sub jugul otoman, a popoarelor din Balcani, asigurîndu-l că va fi alături de el. Din 1700, în timpul şederii lui Gheorghe Castriotul la Moscova, Constantin Brâncoveanu a trimis acolo şi pe Panaiot din Rodos, ca rezident al Ţării Româneşti. În urma acestor legături, Petru I i-a conferit voievodului ordinul Sfântul Andrei, fiind unul din primii lui cavaleri (15).

Pacea de la Karlowitz îi arătase lui Constantin Brâncoveanu că el şi ţara lui erau lăsaţi tot singuri în calculele politice ale Imperiului Otoman. De aceea, domnitorul a căutat să-şi alieze Rusia lui Petru I şi totodată să menţină relaţii normale cu Poarta.

Pentru a face faţă plăţii urgente a haraciului cerut, datorită greutăţilor economice şi financiare în care se afla ţara ca urmare a războiului dintre austrieci şi turci, Constantin Brâncoveanu a trimis în 1699 o delegaţie de boieri să ceară marelui vizir scutirea în următorii doi ani, întrucât acesta fusese avansat vistieriei împărăteşti de mai multă vreme. Sultanul a acceptat propunerea şi totodată i-a acordat domnia pe viaţă, „până va avea zile să domnească acest pământ al ţării”. Hatişeriful cu numirea i-a fost adus în ţară de un agă, venit cu delegaţia de boieri (Cornea Brăiloiu, spătarul Mihai Cantacuzino şi postelnicul Dumitraşcu Caramanlău) şi „l-au îmbrăcat cu caftan pre măria sa Constantin Vodă…” (16). La mijloc era un joc politic al Porţii, într-un moment când se vedea slăbită şi avea nevoie de resursele Ţării Româneşti şi de dărnicia lui Constantin Brâncoveanu, fiindcă peste patru ani, în 1703, deşi bolnav, va fi chemat ia Adrianopol. O asemenea situaţie era întotdeauna însoţită de primejdia tronului şi a vieţii. Trebuiau să se verse iar sute de pungi, plocoane aduse sultanului (200 de pungi), vizirului şi altor dregători, iar haraciul ţării să fie ridicat cu încă 240 de pungi peste cele 280 care se dădeau până atunci, ca voievodul să primească din nou semnele învestiturii pe viaţă, în ziua de 15 iunie 1703. Cereri şi cheltuieli de sute de pungi de aur sporeau mereu, provocate de frecventele schimbări la conducerea treburilor Imperiului Otoman, şi toate acestea trebuiau suportate de poporul român.

Dar greutăţile amintite nu erau singurele. În politica internă a ţării se adaugă adâncirea conflictului dintre domn şi unele grupări boiereşti, îndeosebi cu Cantacuzinii (17). Criza raporturilor cu Cantacuzinii, accentuată după 1707, avea să aibă din nefericire consecinţe şi în politica externă a ţării. Victoria de la Poltava a ţarului Petru I împotriva suedezilor a fost urmată de bătălia de pe Prut din 18-21 iulie 1711 dintre trupele ruso-moldovene şi cele turceşti. Cu toate speranţele popoarelor creştine balcanice, ea a fost pierdută de Petru I şi Dimitrie Cantemir.

Prudent, cântărind realităţile şi raportul de forţe angajate în luptă, Constantin Brâncoveanu aşteaptă rezultatul bătăliei de la Albeşti, în apropierea Urlaţilor, unde instalase tabăra oştirii sale. Şi de astă dată, voievodul nu duce o politică a sentimentelor sau resentimentelor, ci una a realităţilor, pentru a-şi salva ţara, care era deschisă la toate hotarele şi ameninţată de pustiirea turcilor.

În noaptea de 18 iunie se petrece un eveniment neaşteptat: comandantul armatei sale, Toma Cantacuzino, părăsea în mod tainic tabăra de la Albeşti şi trece de partea ruşilor, acuzându-l pe domnul muntean de trădare faţă de ţar. Plecarea acestui conducător, despre care cronicarul scrie că „pururea avea păreri de domnie” (18), fusese hotărâtă, se crede, în înţelegere cu mitropolitul Antim, cu stolnicul Constantin şi cu Mihai Cantacuzino, fără ştirea lui Constantin Brâncoveanu, care, „consternat de fapta nebănuită a spătarului, plângea de durere, aşteptându-se la răzbunarea turcilor”, scrie Del Chiaro.

Fuga lui Toma Cantacuzino şi mai ales înfrângerea armatelor ruso-moldovene au slăbit acum poziţia lui Constantin Brâncoveanu şi au deschis perspectivele dramaticului său sfârşit. Ciocnirea directă a celor două mari state, Rusia şi Turcia, pe teritoriul ţărilor române a creat un climat nou în politica Ţării Româneşti. Cu Rusia la hotarele Moldovei, cu prezenţa trupelor imperiale pe linia Carpaţilor, gata să năvălească în ţară, cu Imperiul Otoman hrăpăreţ şi asupritor la Dunăre, domnul muntean, bănuit acum de turci şi de hainie, a avut de întâmpinat enorme greutăţi. Criza raporturilor cu Cantacuzinii avea să fie unul din factorii hotărâtori ai vieţii şi domniei lui, care îl va copleşi în cele din urmă, în Săptămâna Patimilor din 1714.

Cu toate greutăţile întâmpinate şi cărora a trebuit să le facă faţă cu tact, cu perspicacitate, cu răbdare şi cu înţelepciune, Constantin Brâncoveanu a ctitorit epoca cea mai strălucită a culturii noastre vechi româneşti. Dar mai presus de toate, el şi-a încununat fruntea, a lui şi a celor patru feciori şi a lui Ianache Văcărescu, primul său sfetnic şi dregător, unchiul soţiei sale, cu nimbul sfânt al muceniciei pentru credinţa ortodoxă, pe care nu a părăsit-o nici în faţa călăului.

După cum îl caracterizează N. Iorga, Constantin Brâncoveanu „a ştiut, în curs de un sfert de veac, să servească pe turci, de nevoie, fără să părăsească nici un drept al ţării sale; a ştiut să înlăture stăpânirea necondiţionată a creştinilor, austrieci, poloni, ruşi, asupra pământului românesc; a ştiut să lege de muntenii săi, prin legături culturale şi, politice, Moldova; a ştiut, chiar după ce legăturile politice cu Ardealul au fost rupte, să păstreze încă pe acelea ale culturii cu acest pământ. Şi, în acelaşi timp, prin acea largă operă de cultură răsăriteană, de cultură în toate limbile Răsăritului, prin găzduirea fruntaşilor bisericeşti ai Orientului, patriarhi, mitropoliţi, dascăli, prin operele lui de ctitorie la toate „locurile sfinte”, el a ştiut, faţă de regiunile siriene, arabe, caucasiene supuse ori vasale turcilor, ca şi faţă de grecitatea europeană, să înlocuiască pe împăraţii bizantini de odinioară, ca urmaş legitim al cărora era privit. Domn autonom în ţara lui, înconjurat cu prestigiu superior al cesarilor constantinopolitani ai lui Constantin cel Mare, în întreaga lume a Orientului, aceasta a fost situaţia lui Constantin Vodă Brâncoveanu” (19).

Drumul de mărire al voievodului a urcat sfârşitul domniei lui în calvarul Golgotei, unde a băut din paharul de oţet şi fiere al pătimirilor… Trădarea îşi făcuse loc în sufletele Cantacuzinilor, rudele voievodului, porecliţi şi Şeităneştii (20), încă din 1707.

Toma Cantacuzino, care râvnea domnia, a adâncit conflictul când a fugit în Rusia, unde Petru cel Mare l-a împroprietărit în regiunea Kievului şi l-a făcut general-maior de cavalerie. Trădarea sa i-a agravat domnitorului situaţia în faţa turcilor. Pe de altă parte, stolnicul Constantin Cantacuzino dorea şi el scaunul domniei pentru fiul său, Ştefan, iar Mihail Cantacuzino îl urmărea pentru Mihai Racoviţă, domnul Moldovei, mazilit de turci în toamna anului 1709 la Constantinopol. Împreună cu fratele său Dumitraşcu, căsătorit cu fiica lui Mihail Cantacuzino, complotau împotriva domnului la Bucureşti. Firul trădării a pornit de la Mihai Racoviţă, aflat în temniţa Celor şapte turnuri, din Stambul. Cu speranţa recăpătării domniei, el promise marelui vizir că-i va procura dovezile împotriva lui Constantin Brâncoveanu că este hain faţă de Înalta Poartă. Se organizase astfel un complot în care erau amestecaţi mai mulţi agenţi (21). Prin intermediul lui Dumitraşcu, s-a intrat în legătură cu fraţii Cantacuzini. Li s-a promis de către Mihai Racoviţă iertarea sultanului pentru acuzaţiile ce planau asupra lor, legate de fuga lui Toma Cantacuzino la ruşi, dacă vor procura dovezi pentru denunţarea lui Constantin Brâncoveanu şi-l vor împiedica să fugă în Austria, până la sosirea poruncii de mazilire.

La sfârşitul anului 1713, cei doi fraţi, Mihai şi Constantin Cantacuzino, pe care cronicarii contemporani, Radu Popescu şi Ion Neculce, îi acuză grav pentru comportarea lor, au intrat în acţiune. Ei au trimis în secret la Braşov un om al lor, pentru a le procura copii după sigiliile marilor boieri în funcţie (22). Odată obţinute, au alcătuit funeste petiţii către Poartă, ca din partea boierilor ţării, în care Constantin Brâncoveanu „era denunţat că avea relaţii secrete nu numai cu împăratul de la Viena şi ţarul ruşilor, ci şi cu polonezii şi veneţienii; că-şi cumpărase moşii şi case în Transilvania ca să aibă unde se adăposti la vreme de primejdie pentru el şi familia lui; că sărăcise ţara cu grele dări pe care le pusese; că îşi umpluse cămara domnească cu aur mult; că depusese la bănci olandeze şi la Zecca din Veneţia mii şi mii de pungi de aur; că stătea mai mult la Târgovişte decât la Bucureşti, pentru a putea fugi mai uşor; că fuga lui Toma Cantacuzino era convenită cu el; că îşi bătuse monedă de aur; că îi anunţau masa trâmbiţe de argint..,” (23).

Acuzaţiile, multe din ele cunoscute la Stambul, au constituit numai pretextul pentru mazilirea domnului, adevăratul substrat fiind acapararea imenselor sale bogăţii, mai mult bănuite decât ştiute şi apreciate cu cele mai fanteziste cifre. Averile celui mazilit erau în mod obişnuit confiscate de drept de Poartă. Când petiţia a ajuns la cabinetul marelui vizir, prin intermediul vătafului de aprozi, Constantin Diichiti, om de credinţă al Cantacuzinilor, de îndată s-a hotărât mazilirea lui Constantin Brâncoveanu.

Voievodul era străin de urzelile complotului Cantacuzinilor şi-şi vedea de treburile domniei, fiind convins că poziţia sa era consolidată. „El avea, cum scrie Del Chiaro, o fire atât de blândă încît nu credea niciodată că ar fi trădat” (24). În primăvara anului 1714, situaţia voievodului s-a înrăutăţit când a venit ca vizir Gin Ali Paşa, un nebun, cum îl caracterizează N. Iorga, care credea că putea reface prestigiul imperiului prin vărsare de sânge (25). Un doctor grec, Anton Corai, care fusese unul din me-dicii domnitorului la Bucureşti, aflând întâmplător de planul vizirului de a-l prinde şi a-l ucide pe Brâncoveanu şi familia lui, i-a scris imediat în taină, dar acesta n-a voit să-i dea crezare, fiind convins că loialitatea sa faţă de Poartă nu-i putea fi pusă la îndoială.

Brâncoveanu trimisese nu de mult la Constantinopol cu daruri pe fiica sa, Bălaşa, şi pe ginerele său, Manolache Lambrino, ca să aducă cu mare pompă pe viitoarea noră, fiica lui Antioh Cantemir, logodită cu fiul său Radu, pentru care primise aprobarea vizirului. Nu putea bănui că aceasta nu-i era decât o cursă întinsă de vizir ca să poată să-l ţină la Bucureşti şi să nu fugă în Ardeal.

„Iar turcii, spune Cronica anonimă, cu sfaturile Şaităneştilor, atuncea au găsit vreme, când era domnul în Bucureşti, şi fără nici o grijă şi au trimis cu taină mare pe imbrohorul cel mare al împăratului şi pe Mustafa aga capigi-başa ca să-l prinză şi să-l ducă cu toată casa lui şi cu toţi ginerii la Ţarigrad” (26). În ziua de 24 martie 1714, într-o marţi din Săptămâna Patimilor, a sosit la Bucureşti capugiul Mustafa Aga, însoţit de 12 ciohodari înarmaţi cu iatagane şi pistoale. Capugiul, care era o cunoştinţă veche a voievodului, anunţase că era numai în trecere prin Bucureşti spre Hotin, spre a nu da de bănuit planul său. A doua zi, el s-a prezentat la Curte, pentru a fi primit de domn, care l-a întâmpinat ceremonios înconjurat de marii boieri, în sala divanului, adresându-i vorbe prietenoase, în limba turca. Ca răspuns, Mustafa Aga a scos năframa de mătase şi a pus-o pe umărul domnului, spunându-i că, fiindu-i vechi prieten, regretă că tocmai el a primit porunca împărătească de a-l declara mazilit şi a-l duce, cu toată casa, cu fii şi gineri, la Constantinopol. A urmat citirea firmanului, declarându-l hain, cu porunca adresată boierilor să ia pe Constantin Brâncoveanu, pe fiii şi pe ginerii lui în paza lor, până când vor fi preluaţi de imbrihorul cel mare, care aştepta la Giurgiu cu 400 de ieniceri, iar în caz de nesupunere, ţara va fi trecută prin foc şi sabie de 12.000 de turci care aşteaptă la hotarele ei. În atmosfera de groază, nimeni nu s-a opus, nimeni n-a schiţat un gest de apărare. Trimişii turci şi complicii lor, Cantacuzinii, răspândiră zvonul în oraş că, în caz de răscoală, Bucureştii vor fi pârjoliţi de către turcii care se apropiau de capitală. S-au luat măsuri pentru izolarea întregii familii domneşti de boieri şi de slujitorii curţii. Cămările domneşti au fost scotocite şi jefuite, fiind confiscate toate bunurile lui Brâncoveanu şi ale familiei sale.

În ziua următoare, joia Patimilor, a sosit şi imbrihorul cel mare, cu vreo 300 de oameni, pe care boierii trebuiră să-l primească sărbătoreşte, la Văcăreşti. Adus la curte, el a spus că porunca împărătească este să se aleagă un nou domn, pe care îl vor voi ei, dar boierii au stăruit că îl vor domn tot pe Con-stantin Brâncoveanu. Supărat, imbrihorul i-a ameninţat şi l-a numit în faţa tuturor domn pe vel-logofătul Ştefan Cantacuzino, fiul stolnicului. „Deci l-au luat turcii şi au cerut caftan să-l îmbrace şi nefiind acii caftanul, s-au dezbrăcat Mustafa aga de contaş şi l-au îmbrăcat pe Ştefan spătariu…”. Apoi au coborât cu toţii la biserica domnească, unde el a fost uns domn al ţării de mitropolitul Antim Ivireanul, în timp ce Constantin Brâncoveanu era părăsit în camera lui, devenită închisoare. În urmă cu 25 de ani, când el fusese ales domn, nimeni nu se mai îngrijea de Şerban Vodă, care zăcea întins pe catafalc; tot aşa acum nimeni nu mai îndrăznea să se intereseze de domnul făcut ostatic în apartamentele sale golite de bogăţii. După ce a ieşit din biserică, în ovaţiile tuturor, Ştefan Cantacuzino îşi călcă pe inimă şi intră în apartamentul lui Brâncoveanu. Înainte de a-i zice ceva, şi fără să-i aducă vreun reproş, i-a spus numai atât: „E mai bine că domnia ţi-a fost data ţie decât altuia, unui străin” (27).

Brâncovenii au fost deposedaţi de toate bunurile lor, fiind jefuite şi palatele de la Mogoşoaia, de la Potlogi, de la Obileşti şi casele din Şcheii Braşovului, iar averile confiscate, încărcate în 40 de care.

Actul funest al trădării se încheiase. Înainte de despărţire, Del Chiaro informează că bătrânul mazilit a ţinut să-i spună vărului său, noul domn, şi celor din preajma sa: „Dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui! Dacă sunt însă fructul răutăţii omeneşti, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe duşmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă şi răzbunătoare a judecăţii divine” (28).

A început apoi urcuşul Calvarului. Ostaşi otomani călări înconjurau convoiul. După careta în care erau fostul domnitor cu doamna lui, urmau caretele cu cei patru copii, cu toţi ginerii, cu nora cea mai mare şi nepoţelul Constantin şi cu vistiernicul Ianache Văcărescu. Se înşirau apoi carele cu averile celor maziliţi. Prin faţa bătrânelor case brâncoveneşti, pe tot lungul podului lui Şerban Vodă, sute, mii de bucureşteni priveau tăcuţi, înmărmuriţi, cu ochii în lacrimi, trecerea înceată a convoiului. Ei îşi plângeau domnul, şi neputinţa lor de a-l apăra s-a exprimat în cântece şi în balade (29). În cuvintele cronicarului, tragedia durerii este săpată ca în piatră: „…iar pe Constantin Vodă cu toată casa lui şi cu ginerii lui, a doua zi, în vinerea Paştilor, l-au luat Mustafa aga cu tare urgie împărătească şi l-au dus la Ţarigrad şi l-au băgat în Edicula, unde au fost un loc mai de urgie, şi toată avuţia ce au avut acolo lângă dânsul o au luat turcii…” (30). Ajunşi la Constantinopol, după un drum de trei săptămâni de calvar, Brâncoveanu şi ai lui au fost jefuiţi de tot ce aveau asupra lor şi aruncaţi în întunecatele subterane de la Fornetta, din Cele şapte turnuri (Edicule), şi în „Groapa sângelui”, de la 15 mai 1714, Brâncoveanu şi fiul său mai mare, ca să mărturisească toate averile (31).

Din aprilie şi până spre sfârşitul lunii iulie, osândiţii au fost supuşi la cele mai cumplite chinuri. Rând pe rând, zi de zi şi noapte de noapte, ei au fost torturaţi ca să mărturisească unde îşi aveau ascunse averile, pe care turcii le considerau fabuloase. Când fuseseră ridicaţi din Bucureşti, spre dezamăgirea jefuitorilor, după îndelungi căutări la vistierie nu găsiră decât 4050 de taleri, în cămara particulară a domnului 12000 de galbeni, iar prin odăi şi cămări, doar obiecte de preţ (32). Desigur că nu le venea să creadă că numai aceasta este averea lui Altân Bei, „prinţul aurului”.

Nesăţiosul sultan Ahmed al III-lea şi vizirul său, crudul Gin Ali, au ţinut să le transforme şi sângele în aur. Brâncoveanu a fost supus la torturi mai cumplite: „întinderea pe roată, cetluirea capului cu un cerc de fier, arderea cu fierul înroşit în foc pe piept şi pe spate, înţeparea mâinilor şi a picioarelor…” (33).

De la Cele şapte turnuri, ostaticii au fost apoi mutaţi la Bostangi Başa, temniţa de la prima poartă a seraiului, unde erau închişi numai paşii, vizirii şi alţi mari demnitari. Aici au urmat felurite chinuri, alte cumplite suferinţe. În cele din urmă, călăii i-au smuls lui Brâncoveanu şi hârtia pentru ridicarea aurului depus la Zecca de la Veneţia.

Către sfârşitul lunii iulie, tiranii nemaiputând scoate alte declaraţii au imaginat o viclenie. Într-o zi i-au pus pe umeri „caftanul de iertare”, promiţându-i chiar şi domnia, dacă va da împărăţiei 20.000 de pungi de aur. Suma era fantastică. I se permise să scrie în ţară, voievodul trimiţând veste şi în Transilvania să i se păstreze averile de acolo. A putut să se gândească iar la domnie, dacă nu pentru el, cel puţin pentru fiul său mai mare, Constantin. Dar totul a fost numai o amarnică înşelare, o amăgire ca să le poată smulge noi declaraţii.

Ceea ce este şi mai dureros, la cumplitele chinuri se adăugau şi veştile aduse din ţară, despre urmaşul său în scaun, Ştefan Cantacuzino. „Ura lui a mers până acolo, încît a dat turcilor atât diploma de principe al Imperiului habsburgic, primită de Constantin Brâncoveanu în 1695, cât şi corespondenţa diplomatică purtată cu ţarul Rusiei, Petru I, şi cu guvernul său. Toate aceste documente erau ascunse într-o chilie de la mănăstirea Colţea”, după cum scrie Athanasie Comnen Ipsilante (34). Mai mult, Ştefan Cantacuzino a numit capuchehaie la Constantinopol pe Constantin Ştirbei, pe care Brâncoveanu îl iertase în atâtea rânduri de „toate hoţiile pe care le făcuse”, şi pe Radu Dudescu cum-natul său. Pe aceştia, scrie cronicarul, i-a trimis vodă „la Constantinopol cu bani, ca să deie plocoanele domniei şi să pârască pe Constantin Vodă într-atât cât să nu scape cu viaţă” (35).

La capătul suferinţelor, nu le mai rămăseseră Brâncovenilor decât sufletele din ei. Au căutat călăii să le smulgă şi sufletele, dar de data aceasta au rămas neputincioşi. Istoricul francez M. Mignot afirmă că muftiul le obţinuse graţierea cu condiţia ca bătrânul voievod să treacă la mahomedanism. Voievodul ca şi fiii lui „au rămas însă constanţi în credinţa lor şi apărură la locul supliciului cu o nobilă tărie” (36).

Condamnaţi la moarte, la 15 august 1714, zi aleasă anume ca să le mărească şi mai mult durerea, praznic împărătesc pentru creştini, când el împlinea 60 de ani şi era onomastica doamnei sale Marica, Brâncoveanu a fost scos din temniţă cu toţi fiii, ginerii, nepoţelul Constantin şi cu sfetnicul de încredere, bătrânul vel vistier Ianache Văcărescu. Istoviţi de cumplitele suferinţe, desculţi, numai în cămăşi, cu capetele descoperite, au fost purtaţi în lanţuri, ca făcătorii de rele, pe uliţele Constantinopolului spre locul de execuţie Ialy-Kioşc, din apropierea marelui serai. Convoiul îl deschidea cel mai mic dintre copii, Matei, în vârstă de 11-12 ani şi îl încheia bătrânul voievod. Scena s-a desfăşurat pe malul Bosforului „cu un ceas înainte de amiază”. De faţă erau, pe lângă şirurile de ieniceri şi mulţimea de popor îngrozită, şi sultanul Ahmed al III-lea, crudul său vizir, Gin Ali, şi ambasadorii marilor puteri europene, Franţa, Anglia, Rusia, Imperiul Habsburgic, invitaţi special la macabrul spectacol. Impresionaţi de cruzimea asasinilor, ei dovedeau în realitate o Europă neunită şi nesolidară în faţa barbariei şi a tiraniei păgânilor. Cumplita dramă, spun unii martori oculari (37), n-a durat decât un sfert de ceas. Călăul i-a pus în genunchi pe toţi şase, la o oarecare distanţă unul de altul. Li s-au scos bonetele şi li s-a îngăduit să-şi facă o mică rugăciune, înainte de execuţie. Del Chiaro, secretarul florentin, păstrează următoarele cuvinte de îmbărbătare ale lui Brâncoveanu: „Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru” (38).

În Cronica Bălăcenilor, care nu erau prieteni Brâncovenilor, îmbărbătarea este mai amplă: „Fiii mei, fiii mei! Iată, toate avuţiile şi orice alta am pierdut. Să nu ne pierdem încai sufletele! Staţi tari, bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seamă la moarte. Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte au răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară au murit! Credeţi tare în aceasta şi nu vă mişcaţi din credinţa pravoslavnică pentru viaţa şi lumea aceasta! Aduceţi-vă aminte de Sfântul Pavel, ce zice: că nici sabie, nici îmbulzeală, nici moarte, nici alta orice nu-l va despărţi de Hristos; că nu sunt vrednice muncile şi nevoile acestea de aici spre mărirea ceea ce o va da Hristos. Acuma dară, o dulcii mei fii, cu sângele nostru să spălăm păcatele noastre” (39).

Sub lovitura de paloş a gâdelui căzu mai întâi capul vistiernicului Ianache Văcărescu, apoi al fiului mai mare, urmară al lui Ştefan şi al lui Radu. Când călăul a ridicat paloşul să taie capul copilului Mateiaş, acesta „în grozăvia spaimei se rugă sultanului să-l ierte, făgăduind că se va face musulman”. Din ce resorturi sufleteşti, din ce adâncuri de conştiinţă, din ce tainică rezistenţă morală a mai putut să înfrunte împărăţia şi pe călăii ei, după atâtea luni de torturi, nu se poate şti. Dar gândul că sufletul omenesc dăinuieşte în veşnicie poate explica tăria bătrânului tată, care îşi îmbărbăta astfel pe ultimul copil: „Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-şi piardă credinţa. Dacă este cu putinţă, mai bine să mori de o mie de ori, decât să-ţi renegi credinţa strămoşească pentru a trăi câţiva ani mai mulţi pe pământ” (40). Copilul, ca renăscut, îşi puse liniştit gâtul pe tăietor şi-i zise călăului: „Vreau să mor creştin: loveşte!” şi acesta îi „zbură capul” (41).

La capătul „unei zguduitoare tragedii ce n-are pereche nici în analele sângeroase constantinopolitane ale sultanilor de odinioară, numai atunci s-a pus capăt celor mai straşnice clipe pe care le poate suferi vreodată un suflet omenesc. Capul lui Constantin Brâncoveanu nu s-a putut deslipi de trup la lovirea nedibace, poate miloasă a călăului, şi, grămadă, trupul bătrânului părinte a căzut în ţărâna udată de sângele tuturor copiilor săi” (42).

După cumplitul sfârşit, cele şase trupuri martirizate, în care încetaseră acum suferinţele, au fost târâte pe uliţi şi apoi aruncate în apele Bosforului, iar capetele purtate în prăjini pe uliţele constantinopolitane, au fost înfipte la prima poartă a seraiului, unde au stat trei zile, iar spre seara au fost şi ele aruncate în mare (43). Pe ascuns, poate la îndemnul Patriarhiei Ecumenice, creştinii milostivi au cules din valuri, cât vor mai fi putut găsi, „sărmanele rămăşiţe ale mucenicilor” şi le-au dus în taină şi le-au îngropat, nu departe de Constantinopol, în insula Halchi, în biserica mănăstirii Maicii Domnului, zidită de împăratul Ion Paleologul al II-lea, ajutată înainte cu multe daruri de domnitorul martir.

După uciderea lui Brâncoveanu şi a copiilor săi, doamna Marica, spune Del Chiaro, se găsea închisă cu nepoţelul, scăpat ca prin minune de la moarte, cu nora şi cu ginerii ei la Fornetta. Câţiva binevoitori ai familiei s-au străduit să le obţină eliberarea. Plata pentru răscumpărare a fost fixată la 50.000 de galbeni şi banii au fost împrumutaţi „cu dobândă uriaşă de 30% şi i s-au plătit marelui vizir”. Dar „neîmpăcaţii lor duşmani din Ţara Românească, născocind mii de minciuni şi de pâri închipuite, au dat aceluiaşi vizir 40.000 de galbeni pentru ca să zădărnicească actul de hărăzire a libertăţii cumpărată cu bani, astfel că au fost trimişi pe neaşteptate în surghiun într-un loc numit Kutahia, unde au stat vreo trei ani, de unde au fost apoi eliberaţi şi trimişi din nou în Ţara Românească, după ce Ali Paşa, mare vizir, a murit ucis de nemţi în bătălia de la Petro-varadin” (5 august 1716) (44). Doamna Marica a stat închisă în Constantinopol până în martie 1715, când a fost exilată la Kutai, pe malul estic al Mării Negre, de unde a fost eliberată şi a venit în ţară în 1716, împreună cu Ion Mavrocordat, numit domn în locul fratelui său care fusese luat captiv de imperiali. La 23 februarie 1719, când Ion Mavrocordat a murit de lingoare, doamna Marica a încuviinţat, drept recunoştinţă, ca el să fie înmormântat în ctitoria ei, în naosul bisericii Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti.

Osemintele lui Constantin Brâncoveanu au fost aduse în ţară în taină de doamna Marica abia în 1720, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat şi înmormântate în biserica Sfântul Gheorghe Nou. Deasupra mormântului, prin grija doamnei Marica, această Hecubă a românilor, cum a fost numită, s-a aşezat o lespede de marmură albă, cu chenar floral, specific brâncovenesc, fără nici o inscripţie. Spre capul câmpului lespedei, mărginită de chenar, este săpată stema Ţării Româneşti, în centrul căreia uşor se poate distinge vulturul cu cruce în cioc, un indiciu că acesta este mormântul domnesc şi aici îşi doarme somnul de veci Constantin Brâncoveanu. Mormântul este flancat în stânga de mormântul lui Ion Mavrocordat, iar în dreapta de mormântul lui Grigore Brâncoveanu (+ 30 aprilie 1832). Osemintele nu au putut fi duse la Horezi, fiindcă în urma păcii de la Passarowitz, Oltenia se afla în stăpânirea austriacă. Nu s-a scris nici numele voievodului pe piatra mortuară, de teama turcilor, care n-ar fi îngăduit acest drept unui condamnat la moarte pentru „hainie”. În mod discret, evlavioasa doamnă, pentru cinstirea memoriei soţului ei, a suspendat de un suport, deasupra criptei, o candelă de argint cu o frumoasă lucrătură cizelată tot în stil brâncovenesc, cu inscripţia în litere mărunte chirilice: „Această candelă, ce s-au dat la s(ve)ti Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnescu oasele fericitului Domnu Io Constandin Brâncuveanu Basarab Voievod şi iaste făcută de Doamna Mării Sale Mariia, carea şi măria sa nădăjduieşte în Domnul iarăşi aici să i se odihnească oasele. Iulie, în 12 zile, leat 7228 (=1720)” (45).

Textul inscripţiei candelei nu menţionează şi prezenţa rămăşiţelor pământeşti ale copiilor ucişi odată cu tatăl lor. Este o indicaţie că osemintele lor, ca şi ale lui Ianache Văcărescu, nu vor fi putut fi aduse în ţară (46).

Lumina candelei rnormântului a acoperit taina inscripţiei timp de două veacuri, fiind descoperită abia în iulie 1914 (47). Cu prilejul comemorării a două sute de ani de la moartea martirică a voievodului Constantin Brâncoveanu, la 15 august 1914, mitropolitul primat al României de atunci, Dr. Konon Arămescu Donici, a săvârşit parastasul la mormântul voievodului, pentru prima dată, în mod oficial (48).

Pentru confirmarea inscripţiei candelei au fost întreprinse săpături arheologice în mormântul cu lespedea de marmură fără inscripţie, în zilele de 9-16 decembrie 1932. Osemintele au fost aşezate într-un sicriu ornat cu podoabe în stil brâncovenesc, al cărui lemn a fost luat dintr-un stejar din grădina palatului de la Mogoşoaia. Sicriul acesta a fost păstrat timp de un an şi jumătate în altarul bisericii Sfântul Gheorghe Nou, fapt care constituie un fel de consfinţire a lor ca sfinte moaşte de martir creştin.

La iniţiativa fostului Patriarh Miron Cristea, în 1934, cu prilejul praznicului Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, hramul catedralei patriarhale din Bucureşti, „Biserica a crezut a fi o creştinească datorie să reaşeze la locul de odihnă scumpele oseminte în cadrul unei slujbe şi procesiuni festive, ca toţi credincioşii să aibă putinţa a li da cuvenita cinste” (49). Astfel în seara zilei de 20 mai, sicriul cu osemintele lui Constantin Brâncoveanu a fost luat din biserica Sfântul Gheorghe Nou, adus şi aşezat în paraclisul patriarhal, unde s-a săvârşit slujba vecerniei cu priveghere de toată noaptea. A doua zi, după Sfânta Liturghie, în catedrala patriarhiei, unde a fost de faţă conducătorul statului român de atunci, cu membrii familiei sale, cu tot sfatul ţării, cu înalţi ierarhi, clerici, monahi şi mulţime de credincioşi, s-a oficiat solemn parastasul pentru slăvitul voievod şi neamul său cel adormit. La sfârşitul slujbei, Patriarhul Miron Cristea a vorbit despre însemnătatea momentului comemorat. După aceea s-a format o impresionantă procesiune, cu onoruri militare, ca odinioară în vremea lui Constantin Brâncoveanu la sfinţirea ctitoriei sale, Sfântul Gheorghe Nou, şi ca în vremea Bizanţului de altădată. Procesiunea, în mijlocul căreia se afla sicriul cu osemintele domnitorului, purtat pe umeri de clerici, a străbătut în sunetele clopotelor bisericilor mai multe străzi din centrul capitalei şi a făcut două opriri cu ecteniile pentru morţi la biserica Domniţa Bălaşa şi la Universitate, în faţa statuii lui Mihai Viteazul, locul fostei mănăstiri Sfântul Sava, care a adăpostit Academia brâncovenească (50).

În pacea sfântă, Constantin Brâncoveanu şi-a regăsit odihna trupului său mult pătimitor, în cinstirea de mărire a întregii suflări româneşti, ca unul care „ca mucenicii cei vechi s-au sfârşit” (51).

Pr. Prof. Ion Ionescu

1. Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, Constantin Vodă Brâncoveanu. Viaţa, domnia, epoca, Bucureşti, 1969, p. 5.
2. N. Iorga, Constantin Vodă Brâncoveanu. Viaţa şi domnia lui, Vălenii de Munte, 1914, p. 26.
3. N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, vol. III, Bucureşti, 1945, p. 205.
4. Radu Greceanu, Începătura vieţii luminatului şi preacreştinului Domnului Ţării Rumăneşti, Io Constandin Brâncoveanu Basarab-Voievod, dă când Dumnezeu cu domniia l-au încoronat, pentru vremile şi întâmplările ce în pământul acesta în zilele Măriii-Sale s-au întâmplat, în Cronicari munteni, vol. II, Bucureşti, 1961, p. 9.
5. Istoria Ţării Româneşti de la octombrie 1688 până la martie 1717 (Cronica anonimă despre Brâncoveanu), în vel. cit., p. 276-277.
6. Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, ibidem, p. 129.
7. Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, Bucureşti, 1971, p. 407.
8. Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, ibidem, p. 129.”
9. A. Veress, Documente, vol. IX, p. 345, cit., la Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, ibidem, p. 139.
10. Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, ibidem, p. 142.
11. Radu Greceanu, ibidem, p. 123.
12. Cronica anonimă, cit. supra, p. 276.
13. Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, ibidem, p. 168.
14. Ibidem, p. 167.
15. Ibidem, p. 186.
16. Radu Greceanu, op. cit, p. 101-103.
17. In iunie 1707, Constantin Brâncoveanu este nevoit să-l cheme pe unchiul său, Mihai Cantacuzino, de la Constantinopol, unde comportarea sa era suspicioasă faţă de domn, şi să-l înlocuiască cu Toma Cantacuzino, vărul său, care se va dovedi că nu-i era fidel. Cât priveşte pe stolnicul Constantin Cantacuzino, unchiul domnului, acesta părăsise curtea domnească şi se retrăsese la moşia sa de la Filipeştii din Prahova.
18. Cronica anonimă, p. 340.
19. N. Iorga, Valoarea politică a lui Constantin Brâncoveanu, Vălenii de Munte, 1914, p. 51-52.
20. De la şeitanoglu – „fiul dracului”, poreclă pe care o avea străbunul lor, Mihai Cantacuzino, ucis de sultanul Murad al III-lea (1574-1595).
21. Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, ibidem, p. 275.
22. Istoriile domnilor Ţării Româneşti, de Radu Popescu, în Cronicari munteni, vol. I, Bucureşti, 1961, p. 482.
23. Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, ibidem ; Constantin Şerban, Constantin Brâncoveanu, Bucureşti, 1969, p. 171.
24. Anton Maria Del Chiaro, Descrierea Ţării Româneşti, în Călători străini despre Ţările Române, vol. VIII, Bucureşti, 1983, p. 388.
25. N. Iorga, ibidem, p. 11-12.26. Istoricii Ţării Româneşti. Cronica anonimă, în ed. cit., p. 342.
27. La Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, ibidem, p. 283.
28. În noaptea de 6 spre 7 iunie 1716, domnul Ştefan Cantacuzino şi tatăl său, stolnicul Constantin, erau sugrumaţi la Constantinopol, iar după două zile erau omorâţi la Adrianopol şi Mihai Cantacuzino şi cumnatul său, Radu Dudescu.
Balada Constantin Brâncoveanul, în colecţia de Poezii populare ale românilor, de V. Alecsandri, Bucureşti,) 1971, p. 127-129, are versurile :

„Dare-ar Domnul Dumnezeu
Să fie pe gândul meu.
Să vă ştergeţi pre pământ
Cum se şterg norii la vânt,
Să n-aveţi loc de-ngropat
Nici copii de sărutat
Câni turbaţi, turci, liftă rea
De-ţi mânca şi carnea mea,
Să ştiţi c-au murit creştin
Brâncoveanu Constantin!”
Un cântec cunoscut de la 1730 încoace este şi cel publicat de Tudor Pamfilie: Descăpăţânarea lui Constantin Vodă Brâncoveanu de către turci, în „Miron Costin”, VII (1919), nr. 5, p. 33-38. O intensă circulaţie a cunoscut Cronica ritmată a uciderii lui Constantin Vodă Brâncoveanul, în Cronici şi povestiri româneşti versificate (sec. XVII-XVIII), ed. critică de Dan Simonescu, Bucureşti, 1967, p.55-68. Cântecul Brâncoveanului a trecut şi în alte specii folclorice, în Vicleim şi în colinde (N, Cartoian, Cărţile populare în literatura românească, vol. II, Bucureşti, 1974, p. 239), În literatura cultă, poetul Ioan Alexandru i-a dedicat lui Constantin Brâncoveanu cele mai vibrante versuri (volumul: Imnele Ţării Româneşti, Bucureşti, 1981, închinat „lui Constantin Brâncoveanu şi copiilor săi martirizaţi : Constantin, Ştefan, Radu şi Mateiaş”).
29. Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, ibidem, p. 284, 297-301. În Transilvania este cunoscută o piesă care a făcut parte din repertoriul dramatic al minerilor din Cavnic şi Băiut (Valea Lăpuşulul). Piesa s-a jucat mai ales în secolul al XIX-lea (Ion Muşlea, Cântare şi vers la Constantin, în „Studii de istorie literară şi folclor”. Cluj, 1966, p. 21-61. In Moldova a circulat cântecul popular, Istoria măriei sale lui Constantin Vodă Brâncoveanu, Vodă din Bucureşti, care s-a scris în 1730, vezi „Convorbiri literare”, IX (1875), nr. 8, 1 noiembrie, p. 329-331).
30. Istoria Ţării Româneşti. Cronica anonimă, p. 275.
31. N. Iorga, Documente privitoare la Constantin Brâncoveanu, la domnia şi la sfârşitul lui, Bucureşti, 1901, p. 57-133,
32. Bartolomeo Ferrati, Copie a unei scrisori scrisă la 11 aprilie 1714 din Bucureşti, în Călători străini despre Ţările Române, vol. VIII, Bucureşti, 1983, p. 402.
33. Constantin Şerban, ibidem, p. 180.
34. C. E.(rbiceanu), Documente inedite privitoare la istoria naţională, politică şi bisericească, în „Biserica Ortodoxă Română”, XVI (1892), p. 289-302.
35. Istoria Ţării Româneşti. Cronica anonimă, cit., p. 345. La rândul său şi Ion Neculce acuză pe Cantacuzini de trădare (Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. Critică întocmită de Gabriel Ştrempel, Bucureşti, 1982, p. 646-647).
36. M. Mignot, Histoire de l’Empire Ottoman, vol. IV, Paris, 1773, p. 202, la Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, op. cit., p. 290.
37. P. P. Panaitescu, Călători poloni în Ţările Române, Bucureşti, 1930, p. 144-145.
38. Del Chiaro, ibidem, p. 125.
39. Vezi I. Lupaş, Mucenic/a Brâncovenilor, în Studii, conferinţe şi comunicări istorice, vol. III, Sibiu, 1941, p. 12.
40. Comp. Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, ibidem, p. 291; I. Lupaş, ibidem, p. 18.
41. Aubry de la Motraye, Voyage en Eutope, Asie et Afrique, vol. II, La Haye, 1727, p. 212-213 ; G. Ionescu-Gion, Ludovic al XIV-lea şi Constantin Brâncoveanu, Bucureşti, 1884, p. 391-392; Pr. prof. Niculae Şerbănescu, Mormântul Voievodului martir Constantin Brâncoveanu, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCVIII (1980), nr. 1-2, p. 114.
42. N. Iorga, Valoarea politică a lui Constantin Brâncoveanu, p. 6.
43. N. Iorga, Constantin Vodă Brâncoveanu. Viaţa şi domnia lui, p. 212.
44. Anton Maria Del Chiaro, ibidem, p. 390.
45. Pr. prof. Niculae Şerbănescu, ibidem, p. 118-119.
46. Textul inscripţiei, ca şi săpăturile făcute în zilele de 9-16 decembrie 1932 în mormântul voievodului şi expertiza osteologică a Prof. dr. Nic. Minovici şi Prof. dr. Fr. Rainer, au dus la concluzia identificării numai a osemintelor lui Constantin Brâncoveanu.
47. Vezi la Pr. prof. N. Şerbănescu, ibidem, p. 118.
48. Diaconul Niculae M. Popescu, Viaţa şi laptele Domnului Ţării Româneşti Constantin Vodă Brâncoveanu, Bucureşti, 1927, passim.
49. Pr. prof. Niculae Şerbănescu, ibidem, p. 133.
50. Arhiereu-vicar Tit Simedrea, Reînhumarea osemintelor Voievodului Constantin Brâncoveanu, în „Biserica Ortodoxă Română”, LII (1934), p. 483-484. Diaconul Niculae M. Popescu, ibidem, p. 76; I. Lupaş, ibidem, p. 3. „Între domnii Ţării Româneşti, mai presus de ceilalţi lui Constantin Brâncoveanu i se cuvine o pomenire cu laudă mereu sporită, nu numai pentru îmbelşugata lui dărnicie, revărsată asupra celor ce osteneau să lumineze poporul prin cartea bisericească îndrumându-l pe căile virtuţilor creştine, dar mai ales pentru pilduitoarea statornicie de care a dat dovadă în cele mai cumplite clipe ale vieţii sale, pecetluind cu suprema jertfă, cu însuşi scump sângele său, cu al ginerelui şi cu al fiilor săi, credinţa neclintită în Evanghelia Mântuitorului nostru Iisus Hristos”. In 1938, sculptorul O. Han i-a turnat în bronz statuia, ridicată maiestos pe un soclu de piatră, în faţa bisericii Sfântul Gheorghe Nou, aflată astăzi în restaurare, prin purtarea, de grijă a Patriarhului Dr. Iustin Moisescu.
51. Diaconul Niculae M. Popescu, ibidem, p. 76.

Sursa: Sfinți Români

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s