Adevărul despre Eminescu (8)

“Biografia Fiului lui Dumnnezeu”, ”biografia Blândului Nazarinean răstignit” in constiinta lui Eminescu – Pr. prof. dr. CONSTANTIN GALERIU

Sursa: Ortodoxie sau moarte!

Nota: Pentru ca adesea primesc commenturi cum ca Eminescu ar fi fost ateu convins, iar toate commenturile se bazeaza DOAR pe un vers din “Imparat si proletar”, aduc marturie analiza Parintelui Galeriu asupra geniului eminescian in raport cu ortodoxia.

Aceste numiri sacre: “Biografia Fiului lui Dumnnezeu”…”biografia Blândului Nazarineam răstignit” îi aparţin poetului. Odată cu frumuseţea expresiei ele sunt mărturii de fond cuprinse în articolul „Şi iarăşi bat la poartă” publicat în ziarul Timpul din 12 aprilie 1881, în ajunul Sfintelor Paşti (M. Eminescu, Opere, Ed. Academiei, XII, p. 134).

În eseul nostru dorim să punem în lumină mai ales ideile esenţiale din acest articol pascal care dezvăluie pe de o parte, adânca înţelegere a Evangheliei la care a ajuns poetul nostru naţional la vârsta maturităţii lui creatoare, şi, pe de o parte, originalitatea lui genială afirmată de această dată din unghiul spiritualităţii creştine-ortodoxe.

Mesajul cardinal pe care Eminescu ni-l adreseaza aici e cuprins în vizionara formulă: „Iată, 2000 de ani, aproape, de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea”. Şi precizează: ”Ea a ridicat popoare din întuneric…, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui”. Într-o Europă care de la Renaştere se îndepărtase de la axul central al istoriei: Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi orientase conştiinţele către modele din antichitate, Eminescu restaurează sensul istoriei, autentic şi profund, în Evanghelie, în Hristos. El observă adânc: „Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrat şi principiile Stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-O-Tse deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a Blândului Nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice şi nu pentru El, ci pentru binele şi mîntuirea altora”. În căutările proprii, prin studiile de la Viena şi Berlin însoţite neîncetat de lectura personală, spiritul lui „al cărui foc nu-l puteau stinge toate apele mării”, el evocă în articolul său gândirea unor mari personalităţi care au călăuzit lumea antichităţii. Pentru a-i tâlcui puţin gândirea ne îngăduim a abserva: Eminescu înţelegea că deşi Buddha era un demolator de idoli, dar negarea lumii şi a istoriei nu oferea o soluţie autentic mântuitoare pentru lume.- „Cărarea spre virtute a lui La-O-Tse”, era doar „o morală a neintervenţiei, o mistică destinată înţelepţilor retraşi din lume”.-Un stoic, precizează el, ar fi suferit chinurile lui Hristos dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui. Şi Socrat-adaugă, „a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a antichităţii”.

În comparaţie cu o asemenea viziune a spiritualităţii antice i se revelează lui Eminescu icoana lui Hristos în unicitatea ei mântuitoare. Şi, cu ascuţişul spiritului său merge spre adâncul Tainei Crucii: „nu nepăsare, nu dispreţ ; suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima Mielului simţitor şi, în momentele supreme, a încolţit -s-a revelat- iubirea în inima Lui şi şi-a încheiat viaţa pământească cerând de la Tatăl Său din Ceruri iertarea prigonitorilor”. În acest act al iertării mântuitoare i se revelează deodată Dumnezeirea în Hristos şi unicitatea operei, a crucii lui în lume, în istorie. Inspirat, tocmai din contemplarea Jertfei de pe Cruce, Eminescu îi exprimă adevăratul sens cu o forţă uimitoare definind: „Astfel, a se sacrifica pe Sine pentru semenii săi nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane”. Taina Crucii lui Hristos ni se revelează aici din ultima adâncime ; a exista în adevăr înseamnă a exista în iubire: „Dumnezeu este iubire” (Ioan 4, 8). Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om arată lumii iubirea drept lege a existenţei, descoperind-o viu ca iubire divină întrupată suprem în experienţa tragic-sublimă a Golgotei.

Iar acest act revelator se înscrie nu doar într-un plan etic-filozofic:”…E uşoară credinţa că prin percepte teoretice de morală, prin ştiinţă, oarecum, omul se face mai bun”, observă Eminescu. El gândeşte fundamental, din planul ontologic al fiinţei lumii bolnave. Cuvintele care urmează ating esenţa:” Iubirea, invocă poetul, este acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă”. S-ar putea spune că un poet al iubirii nu poate gîndi şi vorbi decât aşa. Numai că aici, iubirea, principiu al existenţei şi al vieţii forează într-un sol mult mai adânc şi ca o soluţie universală, răspunzând la marile întrebări şi teme existenţiale, filosofice, sociale, economice ale epocii. Să proclami iubirea drept principiu absolut de vindecare într-o lume în care, pe acea vreme, Darwin propovăduia în biologic „selecţia naturală şi lupta pentru existenţă”, iar Marx în „ social şi economic” „ura şi lupta de clasă”, pe care Eminescu o evocase în „Împărat şi proletar”. Iar ceva mai târziu Nietzsche proclama drept model „ supraomul” realizat prin violenţă, voluptate şi forţă. Aici se dezvăluie intr-adevăr viziunea lui unică, genială, şi opoziţia, curajul de a afrma iubirea într-o lume care se manifesta radical altfel. Glasul lui însă purcede din Duhul Adevărului etern.

După aceasta extraordinară sinteză de gândire în care poetul cugetă ca şi un adânc teolog ortodox, pentru că în Apus Jertfa Crucii era văzută doar ca o „satisfacţie” oferită de Fiul-Părintelui ceresc pentru ofensa făcută de păcatul omului, sau de o „ispăşire”; mai departe, el trece şi la aspectele practice, pedagogice, ale vieţii, pe care le întemeiază biografia Mântuitorului. „ E uşoară credinţa, spune el, că prin precepte teoretice de morală, prin ştiinţă, oarecum, omul se poate face mai bun: omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care să-şi manifeste caracterul şi faptele…”. „ Or, creşterea lumii nouă se datoreşte prototipului omului moral, Iisus Hristos”.-Evocând spiritul epocii, el mai arată: „ Chiar dacă filosofeme materialiste” se situează „contra părţii dogmatice a Bibliei…caracterele se cresc sub influenţa biografiei lui Hristos”. Iar „misiunea şcoalelor”, fără a omite „cultura minţii” e totodată „creşterea caracterului”. De aici „importanţa biografiei lui Hristos pentru inimile unei omeniri veşnic renăscânde…Pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe alţii şi a-şi veni unul altuia în ajutor oamenii…au nevie de religie”. Se înţelege, numai bunătate naşte bunătate.

De la această modelare a insului, a persoanei, Eminescu trece la sfera mai largă a societăţii, a statului. În acelaşi orizont sacru el observă judicios „marea deosebire între vechiul stat păgân şi statul creştin”. De o însemnătate capitală este aici unghiul critic din care el priveşte „statul păgân…ca product al naturii supus aceloraşi legi…aceluiaşi complex de lupte pentru existenţa individuală şi colectivă ca şi natura”, natură prihănită propriu-zis de păcat întrucât ea însăşi prin obârşia ei a fost bună ca operă a lui Dumnezeu.

Formula însă de „stat ca product al naturii” îl arată pe Eminescu foarte informat în domeniul filosofiei ştiinţei. Precum se ştie duhul păgân şi ateu al Renaşterii operase şi această anomalie, anume: făcuse natura producătoare de legi-din sinea ei. Montesquieu (1689-1785) definea chiar legile ca „ raporturi necesare care derivă din natura lucrurilor” („Spiritul legilor”). Un savant ca Robert Boyle (1627-1691) atrăgea însă atenţia asupra acestei erori fundamentale care se urzea, judecând logic: „Corpurile neînsufleţite, spre exemplu planetele, sunt cu totul incapabile să înţeleagă ce este o lege. Deci şi acţiunile acestor corpuri sunt produse de o putere reală-Dumnezeu şi nu de legi”(cf. Jan Marejko, Cosmologie et politique, Lausanne, 1989, p. 12).

Pentru Eminescu problema avea un impact socio-politic acut. El sesiza, în concepţia de „ stat product al naturii”, legătura cu concepţia darwinistă a epocii, a luptei pentru existenţă şi selecţiei în natură, metamorfizată social de Marx în lupta dintre clase prin „exploatarea de către cel puternic a celui slab”. Socialiştii utopici, au văzut precum se ştie rezolvarea problemei prin lupta fratricidă. Tocmai acest mod de a privi devenirea istoriei a dus la cel mai inuman şi sângeros secol cel al XX-lea cu războaie mondiale şi lagăre de asasinat în masă.

Eminescu avea şi el în vedere cercetarea ştiinţifică a naturii care poate contribui la îmbunătăţirea stării materiale. Dar în viziunea lui edificarea societăţii şi a statului nu se putea face plecând de la „natură” ci de la resortul temeiului ei divin-uman, creştin. „Menirea monarhiei creştine,afirmă el, e a modela asprimea legilor inerente statului prin apărarea celui slab de exploatarea celui puternic”. Mai profund încă, el observă această compensaţie: „celor puternici, oamenilor politici li se cere, sau o mare inteligenţă sau un mare caracter, care să compenseze munca societăţii-munca celor mulţi care-i susţine”. Şi precizează: „Acesta ar fi idealul monarhiei creştine şi ar fi misiunea Bisericii de a răspândi acest sentiment şi-n clasele de jos şi-n cele de sus”. Viziunea lui apare ca o simfonie, în care cităm: „ clasele superioare au datoria să strângă cât mai multă cultură pentru a uşura munca celor de jos”, pentru a realiza, se înţelege împreună, „binele moral şi material”. Prin asemenea judecăţi de valoare, soluţii politice, el se manifestă în poziţia unui spirit vizionar extraordinar, cel puţin tot atât de genial şi singular, ca şi în opera poetică, la care dacă toţi oamenii politici români ar fi luat aminte s-ar fi evitat, cel puţin la noi, tragediile acestui secol.

Dar să nu se piardă o clipă din vedere ca această viziune autentic-salvatoare la Eminescu îşi are drept fundament armonia între „religie” şi „ştiinţele naturii”. Şi tocmai separarea ostilă a acestor două domenii şi valori ale condiţiei umane a produs suferinţe inimaginabile în istorie. Eminescu a văzut în ultimă adâncime faptul răscumpărător, mântuitor al lui Hristos. El a văzut în „ suferinţele de moarte ale dascălului şi modelului nostru Iisus Hristos… sâmburul veşnicului adevăr semănat în lume de Nazarineanul răstignit”. A înţeles şi faptul că acte asemănătoare jertfei lui Hristos se cer „…în momente excepţionale, de la eroi şi martiri”, dar fiecare compensând sacrificiul, aportul lor, prin muncă”. Numai aşa, ne încredinţează el, “Domnul va petrece în mijlocul nostru, precum adeseori cu bucurie au petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşilor noştri străbuni”.

Conştiinţa lui Eminescu când împărtăşea în scris acest haric mesaj, era plină desigur de prezenţa „religioşilor străbuni”. Domnitori, ierarhi, simpli credincioşi. Cred că ar trebui să se observe mai mult gândirea poetului de până în 1874 când îşi încheie oarecum informarea de prin opiniile, curentele şi şcolile lumii; şi perioada de după acest an, când, în ţară, ca bibliotecar, revizor şcolar şi ziarist, spiritul său petrece acum în etosul românesc şi ortodox. Cînd peste „ mii de valuri…ţărmuri înflorite, cu palate şi cetăţi…frunţi pline de gânduri care caută în lume şi în vreme adevăr…”, când, după ce le-a străbătut şi s-au agonosit de-a valma şi parcă toate „i-au înnegrit catapeteasma lumii în adânc” în sufletul lui se redeschide acum „grădina”, raiul copilăriei cu pajiştile şi izvoarele natale, cu mânăstirile şi chipurile de maici şi călugări. Iar memoria sacră, originară, se adapă de această dată din cronicile şi cuvintele Sfinţilor Părinţi; părinţi mai puţin răniţi de memoria istorică şi bolnavă a lumii.

Cercetători atenţi, prof. academicieni Alex. Elian şi V. Cândea s-au ocupat de biblioteca lui Eminescu, sesizând bogăţia izvoarelor teologice, mai ales patristice. De altfel când citeşti o listă de cărţi şi manuscrise pe care Eminescu, în calitatea lui de bibliotecar o comunica la 6 martie 1875 ministrului instrucţiei şi cultelor T. Maiorescu, pentru a-i aproba costul achiziţiei, citim aici nume şi opere ale Sfinţilor Părinţi ca: Macarie, Vasile cel Mare şi Grigore Teologul, Efrem Sirul sau Ilie Miniat, Nicodim Aghioritul, precum şi Kyriacodromionul…Cuvinte morale pentru fiecare duminecă; datoriile preoţilor de popor (În: M. Eminescu, Opere,, vol XVI, Ed. Academiei, Bucureşti,1989, p.316). Toate acestea alcătuiau acum lectura lui sfântă. Atunci, cînd citim din Sf. Grigorie teologul, privind jertfa de pe cruce a Mîntuitorului, cuvinte inspirate ca acestea: „Nimic nu se poate asemăna minunii mântuirii mele: cîteva picături de sânge refac universul întreg” sau în Sf. Ioan Damaschin” „ Domnul, pentru iubirea de oameni a luat firea noastră şi prin sângele Lui făcător de viaţă este distrusă moartea, aşa precum întunericul dispare când vine lumina…; şi: stricăciunea este alungată la apropierea vieţii…”. Ce unitate de spirit, de gândire şi simţire dintre aceste teologhisiri patristice şi cuvintele ca de fulger ale poetului în faţa Crucii lui Hristos care se cuvin reaminitite: ”Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii săi…din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, „acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă”.

Dar pe cât ne este îngăduit să străbatem în adâncul de taină al sufletului său, ni se iveşte întrebarea: a rămas Eminescu doar cu ochii la Cruce-la Cel răstignit? Era în conştiinţa lui gândul că moartea e cuvântul cel din urmă? Din unele jocuri de idei şi cuvinte, prin unele poezii, aşa s-ar părea, dar numai la suprafaţa existenţei, nu în adânc. De aici, din ultima adâncime, dimpotrivă, strigătul sufletului lui e strigătul credinţei în Dumnezeul cel viu, şi-n viaţă.

Un şoc, cu totul particular, inedit, îl provoacă poezia „Mortua est”. Începută ca o meditaţie încă din octombrie 1866, e trimisă spre publicare din Viena la Convorbiri Literare în februarie 1871. Geneza ei cu fiecare strofă şi vers e ca un foc continuu, cu „troznituri de incendiu” cum tâlcuieşte G. Călinescu. Dar finalul, asupra căruia nu ştim să se fi stăruit prin vreo exegeză autentică până acum este de-a dreptul uluitor:

„La ce?…Oare totul nu e nebunie?

Au moartea ta, înger,de ce fu să fie?

Au e sens în lume?…Tu chip zâmbitor

Trăit-ai anume ca astfel să mori?”

Dar mai ales:

„De e sens într-asta, e’ntors şi ateu

Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu”.

Poate unii vor fi fost ispitiţi să concludă de aici că Eminescu are momente de slăbire a credinţei, forme de ateism. Nimic mai infam n-ar fi la adresa lui decât o asemenea părere deşartă. Dimpotrivă, nu cred să se fi exprimat în literatura universală o sentinţă genială asemenea acesteia.

„De e sens într-asta-în moarte, e’ntors şi ateu” -deci: moartea e atee!

Şi, ”Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu”, adică, de o limpezime fulgerătoare” Dumnezeu nu este semnatarul morţii.

Uimitor, de unde ţâşnea în geniul lui o asemena viziune; nu din filosofiile lumii ci numai din Sfânta Scriptură. Căci de unde chiar la unii teologi, de n-am pomeni pe un mare teolog al veacului K.Rahner (1904-1984) moartea apare firească, Dumnezeiasca Scriptură vorbeşte neîndoios: „Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii, El a zidit toate lucrurile spre viaţă” (Înţelepciunea lui Solomon 1, 13-14). Şi numai prin neascultarea poruncii dumnezeieşti, prin gustarea „ din pomul cunoştinţei binelui şi răului” i s-a atras atenţia lui Adam ca „va muri” (Fac.2, 17). Atunci, real „moartea este plata păcatului” (Rom. 6, 23). Iar Părintele ceresc a trimis pe Fiul său în lume tocmai „ca să surpe prin moartea Sa pe Cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul”(Evr. 2, 14). Moartea nu e deja Dumnezeu: moartea e atee, operă diabolică, distrusă de Hristos. Uimitor cum în acest duh revelat al Sfintei Scripturi cugetă Eminescu încă chiar din prima tinereţe.

Şi cum în acest duh va urmări înfrigurat şi totuşi scânteind, taina Crucii şi mormântul din care va ieşi biruitor Hristos.

Într-o noapte de Inviere, aşa cum reiese din poezia cu acelaşi nume, „Învierea”, petrecând prin „zidurile înnegrite” ale Bisericii, urmărit de „spiritul rece al morţii”, el contemplă şi ascultă:

„Un singur glas îngână cuvintele de miere,

Închise în tartajul străvechii Evanghelii”

Şi apoi contemplă cum:

C’un muc în mâini moşneagul cu barba de zăpadă

Din cărţi cu file unse norodul îl învaţă

Că moartea e în luptă cu veşnica viaţă,

Că de trei zile’nvinge, cumplit muncindu-şi prada”.

Sufletul participă viu şi aude încă: „O muzică adâncă şi plină de blândeţe”, care „Pătrunde tânguioasă puternicile bolţi; iar gândul îi freamătă neliniştit murmurând: „Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colţ, / Căci a căzut,-unde? în însuşi Izvorul de vieţe”. Dar „pieirea”-altfel spus moartea, căzând în „izvorul de vieţe” nu va fi înghiţită de viaţă?…ca şi întunericul de lumină?. El trăieşte această minune în noaptea pascală:

„Douăsprezece ceasuri răsună…Miez de noapte…

De-odată’n negre ziduri lumina dă năvală…

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie,

Colo’n altar se uită şi preoţi şi popor,

Cum din mormânt răsare Christos mângâietor,

Iar inimile toate s-unesc în armonie.

Cântări de laude’nălţăm

Noi Ţie Unuia,

Primindu-l cu psalmi şi cu ramuri,

Plecaţi-vă neamuri

Cântând Aleluia!

Christos a înviat din morţi,

Cu cetele sfinte”.

Şi într-adevăt, în duhul adâncii ortodoxii, teologhiseşte:

„Cu moartea pre moarte călcând-o,

Lumina ducînd-o

Celor din morminte!”

Gândirea umană din totdeauna a trebuit să răspundă la două teme fundamentale: a iubirii încununată cu sacrificiul, şi a vieţii în lupta biruitoare asupra morţii. Noi l-am interogat în eseul nostru pe Eminescu asupra acestor teme şi i-am comunicat răspunsul. Suntem îndreptăţiţi să spunem prin răspunsul lui că el nu este numai „poetul nostru naţional” ci că într-adevăr prin gândirea lui şi teologică, atât de profundă, răspunde, odată mai mult titlului acordat de „omul deplin al culturii româneşti”. Iar în viitoarele sinteze ale gândirii şi filosofiei creştine, chiar, ale teologiei noastre, va trebui să se ţină seama şi de el ca de un adânc gânditor creştin-ortodox.

De altfel, în cinstirea pe care trebuie să i-o acordăm nu trebuie uitat nicodată că el a văzut în Biserica Ortodoxă Română: „Maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului”. A şi trăit ca un fiu devotat, drept credincios ei. I.P.S. Arhiepiscop Bartolomeu Anania a descoperit pe paginile unui Molitfelnic de la Mânăstirea Neamţ înscrisul unui duhovnic de o adâncă semnificaţie privind adevăratul suflet al poetului. În noiembrie 1886 Eminescu se retrage la Mânăstirea Neamţ. Acolo s-a spovedit şi s-a împărtăşit, iar duhovnicul a înregistrat în cartea lui de slujbă, o dorinţă şi rugămintea poetului, ca un testament anume: să fie îngropat pe malul mării, la umbra unei mânăstiri, de unde să audă chiar şi dincolo, de pe celălalt tărâm al existenţei: „Lumina lină”.

Poet al iubirii a fost,…şi al luminii.

Un alt final mai cuvenit ca acesta legat de lumină nu găsim „Era prin martie 1889, descrie Vlahuţă; m-am dus într-o zi să-l văd pe Eminescu la ospiciul din strada Plantelor, unde era de curând internat. M-a cunoscut şi i-a părut bine când m-a văzut… Ma întrebat de prieteni căindu-i, vorbind de ei cu milă…adusei vorba de poezii…Atunci cu o bucurie de creator, scoase din buzunarul paltonului un petic de hârtie şi aşezându-se pe scaun, începe să citească…un şir lung de strofe de o sonoritate şi un efect ritmic fermecător… Fiecare vers părea rupt dintr-o poezie frumoasă. Mi-aduc aminte că două vorbe: foc şi aur reveneau mereu…n-am putut reţine decât aceste patru versuri: „Atâta foc, atâta aur / Şi-atâtea lucruri sfinte / Peste întunericul vieţii / Ai revărsat Părinte”.

A sfârşi apoi lăsând, tăcut, privirea în pământ…După câteva minute de tăcere, îşi împreună mâinile, şi ridicându-şi ochii în sus, oftă din adânc şi repetă rar, cu un glas nespus de sfăşietor: „Of, Doamne, Doamne!”(Cf. Dr. I. Nica, Mihai Eminescu, Bucureşti, 1972, p. 320, 321).

E de crezut că şi în acel moment al marii treceri va fi invocat „Doamne, Doamne!”.

(Ortodoxia. Revista Patriarhiei Române, anul XLVII, nr. 1-2, Ianuarie-Iunie 1995, p. 3-9 )

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s