Adevărul despre Eminescu (16)

MIHAIL EMINESCU – STAREŢ SUFLETESC ŞI CULTURAL UNIVERSAL

de Ioan Gându

Sursa: AXA
O teologie poetică unică în cultura universală

Cercetând opera sfântă a mărturisitorului de geniu creştin, a Poetului nemuririi noastre, sub aripa Împărătesei şi Maicii Cuvântului, punând sub picioare balaurul, aspida şi vasiliscul urii neputincioase a detractorilor săi, nimicofoni specializaţi ai întunericului lor lăuntric, descoperim pagini de teologie poetică de-o frumuseţe comparabilă doar cu textele marilor mistici răsăriteni, în care lumina necreată pulsează euritmic şi eufonic, în versuri inspirate şi revelatorii, arătându-ne nouă celor care purtăm, cu negrăită umilinţă, Adevărul cel veşnic Viu şi în Treime slăvit, în camerele moi ale inimilor noastre, că Mărturisitorul Eminescu dobândise o credinţă puternică, neclintită şi dreptslăvitoare, ajungând la treapta contemplării şi a ve­derii lui Dumnezeu prin energiile Sale necreate (abia unul-doi, dintr-un întreg neam, ajung într-un secol la această contemplaţie dumnezeiască, aşa precum sublinia avva Cleopa, alt mare stareţ al neamului nostru, cu sme­rită cugetare):

„Credinţa zugrăveşte icoanele-n Biserici/Şi-n sufletu-mi pusese poveştile feerici…” (Melancolie)

Credea în existenţa îngerilor pe care o afirma fără echivoc, postind, rugându-se şi priveghind cum puţini dintre noi ştiu să trăiască, simţindu-le şi recunoscându-le prezenţa, aşa cum numai cei înduhovniciţi sau vizitaţi de Har o pot face:

„Când sufletu-mi noaptea veghea în extaze,/Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază,/Încins cu o haină de umbră şi raze/C-asupră-mi cu-n zâmbet aripile-a-ntins;”

Mai mult, ne previne, dându-ne învăţătură duhovnicească adevărată, experiată personal, că păcatul îl face pe îngerul nostru de pază, pe care toţi creştinii îl avem de la Sfântul Botez ortodox, să se depărteze de noi, plângând amar căderea noastră:

„Dar cum te văzui într-o palidă haină,/Copilă cuprinsă de dor şi de taină,/Fugi acel înger de ochiu-ţi învins. // Eşti demon, copilă, că numai c-o zare/Din genele-ţi lunge, din ochiul tău mare/Făcuşi pe-al meu înger cu spaimă să zboare,/El, veghea mea sfântă, amicul fidel?/Ori poate!… O,-nchide lungi genele tale,/Să pot recunoaşte trăsurile-ţi pale,/Căci tu – tu eşti el.” (Înger de pază)

Există aici o mistică ortodoxă şi o învăţătură duhovnicească ca în Pateric, puţin, în treacăt or chiar deloc remarcate de exegeţii operei eminesciene, prin care Poetul ne previne asupra treptelor păcatului, prin învoirea cu cel rău, până la desfigurarea chipului dumnezeiesc (niciodată distrus în întregime la om până la Judecata Mântuitorului!) şi chiar demonizarea fiinţei umane, oricât de frumoasă ar fi înfăţişarea ei, după criteriile estetice obişnuite ale acestei lumi! Se ştie şi se vorbeşte în Pateric de frumuseţea diavolului, care cutează să împrumute şi chip de „înger luminat”, dar este o simplă înşelătorie, lumina sa fiind roşiatică, răspândind teroare, răceală şi respingere, celor cărora li se arată, dacă nu sunt adormiţi sau deja morţi spiritual… ca s-o remarce!

Sau în această genială sinteză teologică, din „Înger şi demon”, vie de parcă ar fi fost scrisă azi:

„Ea un înger ce se roagă – el un demon ce visează;/Ea o inimă de aur – el un suflet apostat;/El în umbra lui fatală, stă-ndărătnic rezemat,/La picioarele Madonei, tristă, sfântă, ea veghează.”

Deci, să reţinem această minunată şi realistă formulare de-o impecabilă mistică ortodoxă: în timp ce copila se roagă cu evlavie, ca un înger ascultător, făcând paza minţii sale, demonul „visează”… Şi la ce-ar putea visa un apostat? În toată mistica creştină ortodoxă ni se arată, cu dovezi indubitabile, că visarea (nu visul luminat, descoperire de la Dumnezeu), fără rugăciune, conduce fiinţa omenească către o imaginaţie debordantă şi aberantă, o astfel de imaginaţie fiind, după toţi Sfinţii Părinţi, „puntea tuturor dracilor…”. Iar demonul asta doreşte: să rătăcească, să ispitească şi să piardă cât mai multe suflete prin orice mijloc, folosindu-se cu abilitate şi vicleşug (e vechi în răutăţi!) de înclina­ţiile naturale ale oamenilor!

Şi peste alte trei strofe, această mărturisire creştină de foc dumnezeiesc:

„O, nu-i umbra ei aceea – este îngeru-i de pază;/Lângă marmura cea albă văd fiinţa-i aeriană./Peste viaţa-i inocentă, viaţa lui cea sântă plană,/Lângă dânsa el se roagă, lângă dânsa îngenunchează.” (Înger şi demon)

Prezenţa demonului, „în umbra sa fatală”, „îndărătnic rezemat” (zeflemitor, neruşinat şi perseverent în acţiunile sale ispititoare, căci e duh rău şi nu oboseşte nicicând!) în preajma copilei care se roagă cu neprihănire, ne aduce în memoria afectivă întâlnirea dintre doi pustnici, unul tânăr şi altul în vârstă, care nu mai văzuseră chip omenesc de mai multă vreme. Pustnicul mai vârstnic întreabă: „Cine te-a învăţat, fiule, să te rogi cu adevărat?”. Cel tânăr răspunse cu umilinţă: …„demonul!”. După o clipă de cugetare, cel vârstnic rosti: „Ai dreptate, tot el m-a învăţat şi pe mine!”.

Cu alte cuvinte, ispitele celui rău, venite peste noi în tot locul, în toată vremea şi în toate împrejurările, ne împing să strigăm cu adevărat la Dumnezeu, iar cel rău, indirect şi împotriva relei sale dorinţi, contribuie la creşterea vâlvătăii rugăciunii noastre! Iată cum Bunul Dumnezeu, în marea Sa iubire pentru noi, întoarce „tot răul spre bine!”.

Descrierea sinergismului divino-uman în timpul rugăciunii, prin prezenţa dinamică a îngerului de pază, este atât de pregnantă şi viu conturată, încât ne sugerează tuturor să ne rugăm îngerului nostru de pază să ne-nveţe calea mântuirii, cerându-i iertare pentru multele păcate cu care l-am mâhnit şi mulţumindu-i fierbinte pentru tot ajutorul primit!

Din aceste versuri, cu sonorităţi cereşti de-o euritmie şi polifonie inconfundabile, se vede clar că Eminescu era familiarizat adânc cu mistica creştină dreptslăvitoare, având certitudini ortodoxe depline şi nu vagi convingeri religioase, cum superficial, frivol, ridicol şi tendenţios s-a mai afirmat… „Peste viaţa-i inocentă, viaţa lui cea sântă plană” (evident, viaţa lui cea sfântă planează!) reprezintă redarea, în mod esenţial, a relaţiei spirituale (până la Parusia şi după aceea, după cum va hotărî Mântuitorul!) dintre noi oamenii, fiinţe create de Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Lui, înzestraţi cu liber-arbitru şi îngerii noştri de pază, slujitori credincioşi şi fideli ai Săi, creaţi tot de El prin iconomia Sa dumnezeiască, pentru raţiuni divine neştiute de noi, dar şi pentru a veni în ajutorul nostru, spre îndreptare, călăuzire şi întărire pe drumul greu, dar sfânt al mântuirii!

Poetul sintetizează cultul icoanelor, pentru care avea o evlavie deosebită, afirmând în cadenţe greu de uitat:

„Sub icoana afumată unui sfânt cu comănac/Arde-n candel-o lumină cât un sâmbure de mac;/Pe-a icoanei policioară, busuioc şi mint-uscată/Împlu casa-ntunecoasă de-o mireasmă piperată;” (Călin – file de poveste)

Acesta este cadrul general, familiar şi comun tuturor credincioşilor: rugăciune, post, priveghere, umilinţă sufletească, icoane, candele, bună mireasmă şi îngeri de pază, îndreptători, curăţitori, luminători şi desăvârşitori, cel rău fiind şi el prezent cu ispitele şi vicleşugurile sale veninoase şi pline de răutate, pentru că fără existenţa acestor încercări, îngăduite de Dumnezeu doar spre lămurirea şi întărirea noastră duhovnicească, ne-am lenevi, am lâncezi şi, în cele din urmă, am muri sufleteşte, ceea ce este cel mai înfiorător rău care ni se poate întâmpla, fiindcă înseamnă pierderea Milei lui Dumnezeu, pierderea lui Dumnezeu Însuşi!

„Şi dacă neamul acesta de martiri ai dorului de Dor s-au adâncit,/vreme de-o icoană, în sfinţirea jertfei sale cotropitoare…” (Teognost)
Rugăciunea unui dac

Poetul nemuririi noastre ştia acest adevăr veşnic, păstrându-şi sufletul în trezvie şi scriind, printre altele, după ce şi-a luminat lăuntrul desăvârşit, această capodoperă duhovnicească a neamului nostru nemurit dintru începuturi, unică şi în toată literatura universală prin profunzimile ei teologice şi tiparul poetic desăvârşit în care a înmiresmat-o, denumită atât de inspirat „Rugăciunea unui dac”.

Toţi păcătuim, numai unii ne întoarcem! Mulţi ne căim şi ne plângem păcatele, nu toţi ne îndreptăm! Mulţi ne îndreptăm, ne luminăm, prin înfiere, dar numai unii ne purtăm ca fii adevăraţi ai lui Dumnezeu şi ai Bisericii strămoşeşti! Destul de mulţi ajungem să gândim, să vorbim şi să trăim creştineşte, doar câţiva putem scrie ceva semnificativ despre sublimul transfigurării noastre prin Milostivirea lui Dumnezeu! Doar unul, nepereche, într-un secol sau mai multe, dintr-un popor întreg, ajunge la contemplaţia cea dumnezeiască pentru a scrie, cu „condei iute scriitor”, rugăciunea Sfinţilor care i-au bineplăcut lui Dumnezeu dintru începuturi, aşa cum i-a bineplăcut, nădăjduim cu tărie şi temeiuri duhovniceşti, Sfântul Mărturisitor Mihail Eminescu (cel a cărui proslăvire pe pământ a fost vremelnic întârziată prin uneltirile jalnice şi josnice ale unor pigmei oculţi, bolnavi de ură, căci în ceruri străluceşte deja cu tărie, ca un Luceafăr printre alţii neasemuit de strălucitori, nefiind doi la fel!).

Proniator, prenumele său dumnezeiesc înseamnă: „Cine este ca Dumnezeu?”. Acestui prenume, de Arhanghel întâistătător, i s-a alăturat, ca un dar al „pădurii de argint”, pământescul, dar unicul nume, purtat pe meleagurile noastre până la contopirea cu sensul său arhetipal – Eminescu, cu alte cuvinte Mihail eminentul sau eminenţa dumnezeiască pe plaiurile noastre!

B. P. Haşdeu – cu toate rătăcirile lui spiritiste – scria inspirat, la plecarea de pe pământ a Poetului, dojenindu-şi aspru contemporanii (dar şi pe pigmeii elitişti de astăzi care, vânzându-şi sufletele celui rău, încearcă zadarnic să micşoreze statura celui fără de statură prin batjocuri peltice şi inepte):

„În toate epocile s-au văzut însă şi din acele firi semeţe, înalte, vrednice de solia pe care le-a dat-o Dumnezeirea, care niciodată n-au întins o mână cerşetoare către vreo mărire pământească, către acei care uită că nu săracii spălau picioarele lui Iisus, ci Iisus a spălat picioarele săracilor. Aşa Poet a fost Eminescu”.

Iar Călinescu, deşi muncit de necredinţă, scria până la sfârşitul veacurilor: „Astfel se stinse în cel de-al optulea lustru de viaţă cel mai mare Poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.

Atunci când detractorii săi de ieri, de azi şi de mâine, vor fi fost îmbrăţişaţi de ghearele reci ale morţii, cumplite pentru cei necredincioşi şi bolnavi de pustiul lor lăuntric, poate numai rugăciunile Sfântului Mărturisitor şi Mucenic al Cuvântului şi rugăciunile Bisericii vii şi dreptslăvitoare, al cărei fiu cu totul luminat a fost, îi vor mai putea uşura, căci cine altcineva poate îmbălsăma duhorile putreziciunilor (c)orale cu care blasfemiator este împroşcat geniul nostru poetic, naţional şi creştin?

Pe memoria celui condus, printre alţii, pe ultimul drum pământesc, de către Lascăr Catargiu, Titu Maiorescu, M. Kogălniceanu, Th. Rosetti şi August Treboniu Laurian, nişte trepăduşi stupizi şi pupători laşi de scârne ale diavolului aruncă de peste un secol cu lăturile lor pseudoideative, schimonosindu-i mânioşi numele, pe micile ecrane, precum hienele turbate se sfâşie între ele, neajungând să poată sfâşia ce-ar vrea! Întotdeauna, bietele nulităţi hulpave, slugi nimicofone, la clipa şi în locul potrivit, sunt plesnite de-o soartă implacabilă peste botul murdar şi urât mirositor, murind fără vreo roadă demnă de reţinut, ceea ce echivalează cu moartea lor veşnică… Spre disperarea lor imundă şi josnică, geniul lui Eminescu străluceşte în mii de carate, luminând, deopotrivă, zâmbetele smerite ale celor care îi iubesc, cum se cuvine, lucrarea sfinţitoare, dar şi rânjetele chinuite ale unor bieţi peticari de interjecţii, ce-şi lasă dârele gângăvelilor şi aberaţiilor de tot felul prin vespasiane, ganguri, canale şi subsoluri oculte sordide, slugărind încă voioşi lui mammona… O vreme, încă o vreme, doar o vreme!

Întreaga Teologie Ortodoxă, precum şi Mistica Iubirii, Iertării şi a Milei cereşti, necuprinse de vreo minte omenească necurăţită de patimi şi neluminată de darurile mai presus de orice grăire ale Duhului Sfânt, sunt prezente în această capodoperă de teologie poetică şi, în egală măsură, de poetică teologică, pe care numai Sfântul Simeon Noul Teolog ar mai fi putut-o plăsmui, Poetul ajungând cu sufletul luminat de Har, în mod cu totul excepţional, până la marginea de gând stră-luminat de dinaintea genezei lumii văzute şi a omului:

„Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,/Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,/Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,/Căci Unul erau toate şi totul era una;”
Lumea are un Creator fără început şi fără sfârşit

„Nu a fost o vreme în care să nu fi fost Dumnezeu!”, zice Sfântul Grigorie Telogul, iar Eminescu exprimă desăvârşit poetic acest adevăr teologic esenţial; lumina are un sâmbure şi are un început, fiind creată de Dumnezeu Ziditorul şi Atotţiitorul tuturor celor văzute şi nevăzute, Care a poruncit: „Să fie lumină!”. Ca şi cloroplastele care nu sintetizează clorofila în absenţa luminii, la fel lumea trebuia să primească lumina, pentru ca prin acest act de Iubire Dumnezeiască să poată fiinţa! Îngerii ce sunt? Creaturi divine cu început, dar fără sfârşit! Să ne aducem aminte de rugăciunea Mântuitorului „ca toate să fie Una!”. Înainte de Creaţie, toate erau Unul! „Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată,/Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,/Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:/Au cine-I zeul Cărui plecăm a noastre inemi?”. Din ce a creat Dumnezeu lumea? Din nimic. Numai despre om a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră!”.

Deci, numai omul, cununa Creaţiei lui Dumnezeu, fără a fi consubstanţial cu Acesta, are suflet şi trup, zidite din Iubire de Creator, după chipul şi asemănarea Sa, la care se adaugă, cu totul tainic, lucrarea Harului… „Şi din noian de ape puteri au dat scânteii!”.

Vers absolut uimitor, profund şi revelator pentru înţelegerea inspiraţiei în aria sfinţeniei trăite în duh şi adevăr. Ceea ce noi concepem ca putere este ceva care izvorăşte din Dumnezeu, dăruindu-se mai întâi apei, pentru că deasupra ei s-a purtat Duhul lui Dumnezeu la început, scânteia, focul neavând forţă decât prin mijlocirea apei în succesiunea actului creator divin!

Apoi, Poetul, ne dezvăluie cu o certitudine dumnezeiască, pe care numai Sfinţii lui Dumnezeu o primesc în dar, cine este Dumnezeul Căruia I Se închină, îndemnându-ne şi pe noi, ca un adevărat om duhovnicesc şi stareţ sufletesc, să o facem întocmai:

„El este-al omenirii izvor de mântuire:/Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-I,/El este moartea morţii şi Învierea vieţii!”

Este limpede că Dumnezeul cel Viu, pe care ni-L dezvăluie Poetul ca pe singurul şi adevăratul Dumnezeu, este omorâtorul morţii şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care „cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le” a surpat definitiv puterea iadului pentru cei credincioşi! Mântuirea presupune o prealabilă cădere, fiindcă fără aceasta nu ar fi nevoie de lucrarea dumnezeiască a salvării sufletelor noastre! Doar „El zeilor dă suflet şi lumii fericire/El este-al omenimei izvor de mântuire”, fiindcă toate lucrurile şi stările acestei lumi ar fi searbăde şi moarte fără puterea Lui!

Cât de extraordinar răsună în adâncurile noastre cuvântul omenime îi lăsăm pe lingvişti să explice, pentru că Eminescu a făurit limba modernă română cultă şi nimeni nu poate lua condeiul în mână fără s-o cunoască, s-o iubească, s-o respecte şi s-o slujească… Cei care au insultat de-a lungul istoriei Lumina sau pe slujitorii ei au pierit sărmanii năprasnic, urzindu-şi singuri osânda, precum odinioară sărmanul zăbăuc, ce se credea, cu luciferică trufie, „supra-om” (Nietzsche), care semna ultima scrisoare – după o viaţă de cumplită necredinţă, presărată cu acte de hulă împotriva lui Dumnezeu – „Răstignitul”!

Şi, desigur, Eminescu nu putea sublinia – îndeajuns şi mai expresiv – măreţia Dumnezeului Celui Viu, decât scriind:

„Şi El îmi dete ochii să văd lumina zilei,/Şi inima împluta-mi cu farmecele milei,/În vuietul de vânturi auzit-am al Lui mers/Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-I vers/Şi tot pe lâng-acestea cerşesc înc-un adaos:/Să-ngăduie intrarea în veşnicul repaos!”

Din acest moment, după ce din nimic, dar cu Iubire negrăită, Dumnezeu a creat lumea, numai El poate oferi revelaţii şi trăiri din starea paradisiacă iniţială a omului, dar şi o posibilitate reală de ieşire a tuturor credincioşilor Săi din laţurile şi lanţurile păcatelor de tot felul, oferindu-le calea metanoiei, transfigurării şi a nuntirii sufletului, ajuns la starea de neprihănire ca o mireasă, cu Mirele ei – Mântuitorul Hristos!

Şi ce îndemn nobil şi sfinţitor ne adresează Poetul? „Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-I”, încurajându-ne că ne vom salva sufletele cu credinţă şi nădejde în Dumnezeu! Cu ce se începe rugăciunea creştinului de toată vremea? Întotdeauna cu: „Slavă Ţie, Hristoase, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!”.

„E mult de când te-nsinguri spre nopţile de-apoi,/Mişcându-ţi veşnicia prin spaţii şi prin noi…” (Valeriu Anania)
O teologie poetică unică în cultura universală

„El este moartea morţii şi Învierea vieţii”, şi, deşi El nu a creat moartea, aceasta venind în lume prin păcatul originar al protopărinţilor noştri pământeni, Adam şi Eva, viaţa noastră nu poate învia dacă în prealabil nu a murit păcatelor! Teognoza creştină sublimă, formulată poetic, conduce direct la slăvirea Prea Sfintei Treimi (Prea Sfintei Troiţe în limbajul duhovnicesc arhetipal!), după cum sublinierea rolului de Mântuitor al celei de a doua Persoane Treimice reprezintă cheia de boltă a întregii teologii creştine dreptslăvitoare! În legea veche erau aduse în prim plan şi adorate numai cele două ipostase divine, Tatăl şi Duhul Sfânt, şi încă într-o formă nedesăvârşită, Mântuitorul urmând să sosească după proorociile şi făgăduinţele făcute de Dumnezeu, în mod repetat, prin gura proorocilor Săi!

Dar, când Mântuitorul Hristos a venit în condiţiile, în timpul şi în locul proorocite, deoarece El nu a intrat în concepţia evreilor de a fi Mântuitor numai pentru Israel (pentru că pe ceilalţi oameni nu-i socoteau asemenea lor, ci mult mai prejos, zicându-le dispreţuitor „goimi”!), au refuzat – pur şi simplu – să-L primească, ba mai mult, printr-o orbire spi­rituală deplină şi eroare fatală, L-au răstignit!

Deşi un popor vechi, trecut prin multe încercări, profund religios, inteligent, creativ, cu multe dotări native, din pricina unei fatidice cecităţi spirituale şi a unei încrâncenări orgolioase (deşteptăciunea fără bunătate este izvor a multă suferinţă, căci mintea necurăţită de patimi uşor ne minte şi ne înşeală!) învăţătura dumnezeiască a Prea Sfintei Treimi nu s-a putut cristaliza în conştiinţele lor înfierbântate şi exclusiviste, teologia lor monoteistă rămânând văduvită de actul Revelaţiei divine prin întruparea Logosului în istorie, în Persoana divină a Mântuitorului Hristos!

Cu acest refuz brutal al Fiului lui Dumnezeu, faţă de care au manifestat şi manifestă o ură iraţională şi greu explicabilă altfel, decât numai printr-o mândrie cumplită şi o anchiloză spirituală dureroasă şi chinuitoare (au fost într-adevăr neam ales, dar prin deicid şi lipsa de căinţă au pierdut acest privilegiu divin, au amânat posibi­litatea, pentru multă vreme, de a-L cunoaşte deplin pe Dumnezeu!), greşind grav în continuare şi prigonind, de multe ori ucigând, pe toţi mărturisitorii şi adoratorii Prea Sfintei Treimi (primul dintre Mucenicii creştini fiind Sfântul Arhidiacon Ştefan, ucis cu pietre de către arhiereii mânioşi, apărători fanatici ai legii vechi, deşi aceasta fusese depăşită şi plinită prin Jertfa Iubirii de pe Golgota!).

De la această mărturisire de credinţă creştină dreptslăvitoare, făcută într-o formă poetică desăvârşită, unică în lume, de către Poetul nepereche şi sufletul neamului nostru, înaintea lui Dumnezeu şi a unui neam întreg, pecetluită cu jertfa vieţii sale, trebuie să ne pornim înţelegerile (el a murit, printre altele, intoxicat, în mod suspect, cu mercur, pentru un lues pe care nu l-a avut niciodată, aşa cum vom dovedi, cu argumente ştiinţifice indubitabile, într-un număr viitor al publicaţiei noastre; până atunci un detaliu revelator, atestat documentar: nu s-a efectuat un examen anatomo-patologic corect, singurul capabil de a evidenţia leziuni caracteristice luesului terţiar, întrucât creierul a fost uitat pe o fereastră (Sic!), devenind inutilizabil pentru cercetare – scrisoarea Prof. dr. Gh. Marinescu către un ieşean, redată integral de către Augustin Z. N. Pop, „Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu”, pag. 530!); de aici trebuie să înceapă receptarea şi înţelegerea operei eminesciene complete (poezie, proză, teatru, jurnalistică, scrieri politice, memorialistică).

Viaţa sa a fost un adevărat martiriu, o pildă vie de conştiinţă creştină, vrednică de urmat, şi, de aceea, mărunţii cazuişti şi ridicolii pseudo-exarhi ai momentului, munciţi de demonii vidofiliei, care îi împroşcă memoria cu gunoiul lor lăuntric, o vor sfârşi rău, de nu se vor întoarce, măcar în ceasul al doisprezecelea, din strechea teofobă ce i-a cuprins, pentru că Mărturisitorii şi Martirii Cuvântului se bucură de privilegiul inestimabil de a fi prietenii Împăratului Vieţii, iar El este Bun, Milostiv, Iertător, dar şi Drept (sfârşitul cumplit al tuturor torţionarilor care au chinuit sau ucis creştini spune mult în acest sens!).

„Şi inima-mi împlut-au cu farmecele milei…”. Auziţi? Farmecele milei! Actul milostivirii farmecă inima, topind orice adversitate… Ne aducem aminte de cuvintele sărmanului duplicitar Slavici (vai, cu un rol atât nefast în viaţa Poetului!), care susţinea, totuşi, în perfectă cunoştinţă de cauză, faptul că în acest om mare nu exista pic de egoism! Între milă şi egoism există un fel de prăpastie peste care nu se poate trece decât printr-o stare de graţie specială, care întinde o punte delicată, dar sublimă, peste abisul oricărei forme de egoism. Pentru Eminescu, mila era creatoare a unui sentiment lăuntric altruist, copleşitor, fermecător ca un fel de extaz, binevoitor şi lucid asumat. Poetul era fermecat de actul suprafiresc al milosteniei sufleteşti sau trupeşti, atât de propriu creştinismului viu şi autentic şi atât de străin lumii păgâne…

„În vuietul de vânturi auzit-am al Lui mers…”. Ce i-a zis Domnul lui Moise în cap. 19, 9 din „Ieşirea” ? „Iată, voi veni la tine în stâlp de nor des, ca să audă poporul că Eu vorbesc cu tine, şi să te creadă de-a pururea”. Apoi la versetul 16: „Iar a treia zi, când s-a făcut ziuă, erau tunete şi fulgere şi nor des pe muntele Sinai şi sunet de trâmbiţe foarte puternice. Şi s-a cutremurat tot poporul în tabără”.

A trăit cumva Eminescu această minune? Noi credem că da, dar apropierea lui Dumnezeu de el nu s-a făcut cu groază, cu teamă de moarte, aşa cum se petrecuseră odinioară lucrurile în Sinai! El a auzit „mersul Lui”, adică apropierea lui Dumnezeu de el, iar modul în care i s-a adresat era „glas purtat de cântec”, care, de fapt, era însăşi vorbirea lui Dumnezeu către el, Fericitul Poet simţindu-i „duiosu-I vers”, învrednicindu-se fie în odăiţa sa ca o chilie (şase ani fără încălzire, în mâini cu mănuşi fără degete, ca să poată scrie!), în care trăia ca un pustnic citadin, fie în privegherile sale prelungite din pădurea de argint aflată, proniator detaliu, în vatra duhovnicească a Sfintei mânăstiri Agapia (N. n – Sunt de cercetat adânc şi atent posibilele contacte ale lui Eminescu cu marii pustnici care trăiau pe atunci în acea vatră!).

Acesta-I Dumnezeul cel Viu al creştinilor, Dumnezeul părinţilor şi al strămoşilor noştri! Nu al fulgerelor şi al groazei, nu al cutremurării poporului şi al trâmbiţelor înfricoşătoare (în acel Dumnezeu înfăţişat ca în Vechiul Testament nu mai credea Poetul, cunoscându-L pe Domnul nostru Iisus Hristos şi nu mai credem nici noi, creştinii ortodocşi cu fapta, atâţia câţi suntem!), ci al apropierii line, duioase, muzicale printr-o manifestare poetică unică, inspirată prin darurile Duhului Sfânt, care nu resping, ci cheamă, care nu îngrozesc, ci încurajează, care nu rănesc, ci alină, care nu singularizează, ci luminează solitudinea generoasă până la uitarea de sine, în folosul celorlalţi!

„Şi tot pe lâng-acestea cerşesc înc-un adaos:/Să-ngăduie intrarea-mi în veşnicul repaos!”. Este aici o ascultare desăvârşită a poruncilor lui Dumnezeu, pe care doar cei înduhovniciţi şi sfinţiţi o au, pentru că Dumnezeu este obârşia de unde au purces toate sufletele create şi tot în El, cu umilinţă sufletească exemplară, Poetul cere să se întoarcă, la starea paradisiacă iniţială a Creaţiei, conform intenţiei divine exprimate de Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Ca toţi să fie Una, o turmă şi-un Păstor!”.

În acest fel, Fericitul Mihail Eminescu se conforma planului divin, ascultare întărită şi prin rugăciunea pe care cu smerenie, stăruinţă şi dragoste fierbinte îndrăzneşte s-o adreseze Dumnezeului Cel veşnic Viu, întoarcere care presupune desprinderea din toate legăturile acestei lumi! Or, după câte am aflat de la Sfinţii Părinţi, aceste legături sunt atât de puternice, tainice şi cu neputinţă de cunoscut (Sfântul Vasile cel Mare), încât desprinderea cere un mare efort ascetic şi purificator, cuprinzând lepădarea totală de sine, ca o condiţie sine qua non, pe care nimeni nu o poate realiza fără o intervenţie dumnezeiască directă şi pe care, cel atins de Iubirea cerească, o cere Mirelui său în termeni limpezi şi hotărâţi! În această etapă lăuntrică desăvârşitoare, Eminescu cerea, iubindu-L pe Domnul Hristos mai mult decât orice fiinţă sau lucru din lumea aceasta, cu totul scăldat în lumina necreată, veşnic vie şi cugetătoare:

„Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,/Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,/S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mai râdă,/Puteri să pună-n braţul ce-ar sta să mă ucidă,/Şi-acela dintre oameni devină cel dintâi,/Ce mi-o răpi chiar piatra ce-oi pune căpătâi,/Gonit prin toată lumea prin anii mei să trec,/Până ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,/Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,/C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,/Cum chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o,/Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o/Când ura cea mai crudă mi s-o părea amor…/Poate-oi uita durerea şi voi putea să mor.”

E vorba aici de cea mai cutremurătoare rugăciune, trăită şi asumată integral, printr-o desprindere ascetică lăuntrică pe care doar cei şapte pustnici mari ai Sfântului Munte Athos o pot înţelege deplin, pentru că o trăiesc desăvârşit şi proniator şi pe care nici Homer, Pindar, Dante, Shakespeare, Goethe, Milton, primii şase mari poeţi înţelepţiţi ai omenirii nu au îndrăznit s-o facă, pentru că ajunşi pe treapta iluminării şi în pragul sfinţirii prin Cuvânt s-au oprit înfioraţi, dar au dospit, proniator, învăţătura fără vârstă, anunţând, cu adâncimile luminânde ale geniului lor precreştin sau încă necreştin, venirea în lume, într-o vatră spirituală străveche, a celui de-al şaptelea mare poet înţelept al omenirii – Eminescu! Acesta, inspirat şi ajutat numai de Mila lui Dumnezeu, împlineşte, cu umilinţă sufletească monahală şi totală lepădare de sine, condiţiile cereşti ale îndumnezeirii omului, încă de pe pământ, cerând Creatorului său darul suprem, darul mântuirii sufleteşti pentru neamul său şi pentru el, întoarcerea tuturor creştinilor, curăţiţi şi luminaţi, la starea paradisiacă iniţială!

Pentru a te lipsi de orice milă, pentru a-ţi binecuvânta asupritorii, pentru a te ruga ca ucigaşii tăi să aibă putere în braţe atunci când te ucid, pentru ca cel mai crud dintre torţionari să primească iertare, pentru a cere ca cei care te defaimă să fie ascultaţi, pentru a te lipsi şi de darul alinător al lacrimilor, pentru a te rupe o vreme de orice legătură omenească, chiar şi de aceea cu propria mamă de care te leagă fireasca legătură filială, percepută ca un blestem, ca o piedică (nu mama, ci legătura!), în această etapă lăuntrică de lepădare totală, până la înstrăinarea de propriul său eu („Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine!”), pentru a primi ura cea mai crudă şi apoi, prin smerenie, s-o trăieşti ca pe-o iubire, deci a împlini exemplar porunca lui Dumnezeu de a-ţi iubi vrăjmaşii, murind de mâna lor absolut împăcat, îţi trebuie un suflet nepereche, ales, binecuvântat, curăţit, întărit, înmiresmat, luminat, cinstit, sfinţit şi, în cele din urmă, după voinţa de nepătruns a Atotţiitorului şi Împăratului Vieţii, îndumnezeit, care s-a rupt, printr-o asceză lăuntrică istovitoare, cu Harul lui Dumnezeu, de toate legăturile acestui pământ!

Să ne aducem aminte de Patriarhul Iacob, care în drum spre Haran, în căutare de soţie, se culcă obosit, punându-şi sub cap o piatră. Are o vedenie a scării pe care urcă şi coboară îngerii, ca o prefigurare a tainei Maicii Cuvântului; trezindu-se speriat, socotind că viziunea s-a datorat acelei pietre, „o ridică”, transformând-o în altar, aducându-i acolo jertfă lui Dumnezeu!

„Minunea lumii toată-i în ochii tăi oglindă,/Ies taine din vitralii şi-n soare se-nfloresc…”
Ce fel de rugător avem noi la Tronul lui Dumnezeu!

Deci, Eminescu cere să i se ia şi această posibilitate de a crea, chiar şi cu o motivaţie religioasă, socotindu-se nevrednic de orice jertfă! Iată ce fel de rugător la Tronul Lui Dumnezeu şi-a câştigat neamul nostru şi, prin el, întreaga lume, căci a te lipsi pe tine însuţi de orice sprijin numai Sfinţii au îndrăznit, după pilda Sfântului Apostol Pavel care se ruga mai bine să se osândească el, decât să se piardă vreun suflet dintre cele date în grija sa… Petrecerea prin viaţă să fie în aşa fel, încât să nu-l lege de nici un loc pământesc!

Să ne aducem aminte de un Sfânt din Athos care nu avea colibă sau casă, ci îşi făurea doar un adăpost modest din frunze, în care locuia doar şapte zile, după care îi dădea foc… (Sfântul Maxim Cavsocalivitul!). Deşi a iubit-o pe mama sa, scriind o capodoperă de iubire filială, gingaşă până la imaterialitate, el cere să se desfacă, pentru o vreme şi peste vreme, din această legătură, pentru ca mai târziu, pe o altă spirală de înveşnicire din Împărăţia Luminii celei neînserate, să fie de-a pururea împreună („O, mamă, dulce mamă…”). În „Vieţile Sfinţilor” sunt citaţi mulţi pustnici, anahoreţi, eremiţi, schimnici şi monahi, care, după ce petreceau zeci de ani în pustie sau în vreo mânăstire cu regim ascetic sever, refuzau orice legătură cu vreun membru al familiei lor, chiar şi cu mamele, rugându-se însă pentru ei şi rupând astfel orice posibilitate de a păcătui! Durerile mari, atroce, suspendă sensibilitatea, conducând-o spre o zonă a ei, suprafirească, pe care Sfinţii Părinţi o denumesc, atât de inspirat, compătimire nepătimitoare sau nepătimire compătimitoare!

Acesta este adevărul adevărat, care se impune biruitor oricărei conştiinţe creştineşti autentice şi pe deplin luminate, indiferent cărui neam i-ar aparţine, Poetul nemuririi noastre, sufletul neamului nostru, creştinat dintru începuturi, a avut şi are în veşnicie un astfel de suflet îndumnezeit!

Iată ce scria Tudor Arghezi, cunoscut, în egală măsură, prin opera sa poetică de excepţie, dar şi pentru zgârcenia şi maliţiozitatea, ajunse proverbiale, cu care vorbea despre opera altora:

„A vorbi despre Poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă… Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă (N. n – Singurul instrument muzical la care sunetul vine de sus!) şi să legene, din depărtare, delicata lui singuratecă slovă. În toate veciile străbătute de atleţii şi bicicliştii filosofiei, el îşi are vecia lui deosebită, închisă. Trebuie vorbit pe şoptite… Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii sale s-a ales un Crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal. Asta o ştie oricine citeşte: cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu chei străine. Eminescu nu poate fi tradus nici în româneşte… Dovadă şi încercarea de faţă… Slovele de faţă sunt numai o laudă de seară, ca un acatist…”.

Păcat, mare păcat că unii îşi primejduiesc şi rănesc grav sufletele, prin ignoranţă şi ură iraţională, aşa cum procedează cei care citesc numai reclame „pro-tv” din goana bicicletei, şi acelea sordide, inepte şi agramate! Pentru întărirea noastră sufletească, Fericitul Poet, ne lasă acest testament zguduitor, cu accente trezitoare, apropiate complementar şi oarecum surprinzător, cuvintelor de foc duhovnicesc ale Sfântului Ierarh Calinic, care cerea „să i se târască ticălosul trup, undeva la marginea cimitirului”, socotind că nu merită mai mult (pentru toată viaţa sa sfinţită şi sfinţitoare, ca şi pentru această înfricoşată smerenie, Bunul Dumnezeu i-a proslăvit şi trupul):

„Străin şi fără de lege de voi muri – atunce,/Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,/Şi-aceluia, Părinte, să-i dai cunună scumpă,/Ce-o să amuţe cânii ca inima-mi s-o rumpă,/Iar celui ce cu piatra mă va izbi în faţă,/Îndură-Te, Stăpâne, şi dă-i în veci viaţă!”

Aceasta este rugăciunea tuturor Sfinţilor, din toate neamurile, după exemplul Domnului nostru Iisus Hristos, Care răstignit fiind, a zis: „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!”. La fel s-au rugat şi se roagă toţi Proorocii, Apostolii, Sfinţii, Mucenicii, Cuvioşii, Mărturisitorii şi Fericiţii, în duh şi adevăr, din toate locurile şi din toate timpurile, iubind şi făcând orice, pentru că Mila lui Dumnezeu odihnea peste ei şi în ei! De aceea, Poetul nu se mai preocupă decât de Voia lui Dumnezeu, care depăşeşte toate legile pământului creat tot de El, pentru că pe acela ce primeşte mărgăritarul de mult preţ, arvuna vieţii celei veşnic neînserate, nu-l mai interesează nimic din deşertăciunile acestei lumi, nici măcar propriul său trup, despre care ştie că va învia la Parusia, fie spre osândă, fie spre bucurie veşnică, rugându-se pentru iertarea sufletelor prigonitorilor săi!

Cine, înafara Sfinţilor creştini dreptslăvitori, mai face asemenea rugăciuni de foc mântuitor? Nimeni, pentru că numai un om ceresc poate gândi, simţi, trăi şi înfăptui lucruri cereşti, suprafireşti! Geniul creştin al lui Eminescu reprezintă pentru poezia universală ceea ce geniul creştin al lui Dostoievski reprezintă pentru proza universală! Aceştia doi, pe urmele Sfinţilor, dau şi soluţii creştine, viabile, verificate prin Sfânta Predanie şi experienţa Sfinţilor Părinţi, pentru ieşirea sufletelor de sub tirania celui rău!

Mila, la rândul ei, fiind o putere care poate ţine omul în legăturile pământului, nu poate fi desfăcută decât printr-o ameninţare cu un blestem şi Poetul stră-văzător nu se sfieşte s-o facă, pentru că ştie cu certitudine că Dumnezeu, Care i-a inspirat o asemenea iubire cerească totală, pre-ştie şi chiar aşteaptă această dezlegare a sa de toate legăturile pământului, chiar şi din cele obişnuite şi naturale!

Contrariul milei este împilarea (termenul acesta vine de la metoda folosită de crescătorii de cai, care leagă între ele picioarele din faţă ale animalelor, care nu mai pot alerga, dar pot paşte, deplasându-se încet şi chinuitor!). Împilarea unui om înseamnă, de fapt, o împiedicare cinică şi crudă, o limitare perfidă şi interesată, a posibilităţilor sale de creştere şi avansare spirituală, morală şi intelectuală, pe care Eminescu a resimţit-o ca nimeni altul, turnând-o în tipare poetice nemuritoare!

„Bucură-te-nmugurire din gândire şi din grai,/Bucură-te-nveşnicirea Eminescului Mihai!”
O prăpastie din smerenie

Să parcurgem cu sufletele îngenuncheate lângă „racla din lumină” a sufletului său (expresia mistică şi poetică desăvârşită îi aparţine altui mare poet mistic ortodox – Daniel Turcea!) ultima strofă a acestei rugăciuni, atât de profund creştinească şi atât de subtil paradoxală în formulările ei duhovniceşti:

„Astfel numai, Părinte, eu pot să-Ţi mulţumesc/Că Tu mi-ai dat norocul în lume să trăiesc,/Să cer a Tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,/Spre ură şi blestemuri aş vrea să Te înduplec,/Să simt că de suflarea-Ţi, suflarea mea se curmă/Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!”

Să ne amintim şi cuvintele cu totul uimitoare ale Sfântului Antonie cel Mare, care mărturisea adânca sa dragoste pentru Dumnezeu într-un mod nemaiîntâlnit şi atunci ne vom putea apropia smeriţi şi bucuroşi şi de gândurile cereşti ale lui Eminescu: „Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, fiindcă toate câte mi le porunceşte El, întocmai şi cu dragoste le împlinesc!”. Când citeşti primele cuvinte ţi se taie respiraţia şi un fior îţi trece prin suflet! Cum, Sfântul Antonie cel Mare nu se mai temea de Dumnezeu, de a Cărui putere se cutremură şi cerul şi pământul?

Nu, nu se mai temea (ajunsese să fie un fiu iubit al Luminii Celei în Trei străluciri, Care odihnea în sfinţia sa şi fiii nu se mai tem, ci-L iubesc neprihănit pe Dumnezeu; robii se tem, căci nu-L iubesc pe Dumnezeu şi nu-I îndeplinesc nici poruncile!), rămăsese doar cu sfiala sfântă a desăvârşitei ascultări şi a împlinirii întocmai a poruncilor Sale!

Eminescu nu mai vrea nici un fel de dar de la Dumnezeu, dintre cele atât de căutate de oameni, fiindcă el spune cu toată fiinţa sa îngenuncheată în duh şi adevăr: „Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ!”. Ce nevoie mai are să ceară, când ştie că toată voia lui Dumnezeu se va împlini întocmai, în cer şi pe pământ, deci şi în viaţa lui? De ce-i mulţumeşte Eminescu atât de fierbinte lui Dumnezeu pentru şansa de-ai fi dăruit viaţa? Pentru motivul binecuvântat, că numai trăind această viaţă cu toate greutăţile, suferinţele, încercările şi lepădările succesive, purtându-şi cu bucurie crucea până la capăt, va împlini poruncile lui Dumnezeu, nu pentru răsplată, care vine sigur pentru cei sfinţiţi, ci din dragoste cotropitoare pentru Dumnezeu, căci dragostea cu dragoste se aprinde şi nu cade niciodată!

Chinurile şi batjocurile le consideră daruri ale lui Dumnezeu şi prin bucuria şi iubirea cu care le primeşte vrea să-L înduplece pe Dumnezeu asupra lui, pentru că ştie cu toată fiinţa sa scăldată în lumina vie şi veşnic cugetătoare, că numai astfel de vase de slujire îşi alege Dumnezeu, care se arată vrednice de a primi bucuriile sfintelor suferinţe, rămânând neclintite şi nebiruite în orice loc, în orice vreme şi-n orice împrejurare!

„Să simt că de suflarea-Ţi, suflarea mea se curmă/Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!”

Aici, Eminescu atinge adâncul smereniei dumnezeieşti, renunţând activ, conştient şi bucuros la orice personalitate a sa, deşi tocmai pe aceşti slujitori ai Săi, care duc chenoza propriei lor fiinţe, după exemplul Mântuitorului, până la limitele ei omeneşti şi dincolo de ele, în ţinuturile suprafireşti ale luminii necreate, în care nici un atom nesfinţit nu va putea pătrunde, subliniem, tocmai pe aceşti slujitori Dumnezeu îi proslăveşte încă din timpul acestei vieţi! Numai aşa sufletul îndumnezeit poate merge – in aeternum – din Smerenie în Smerenie, din Iubire în Iubire, din Lumină în lumină, din Sfinţenie în Sfinţenie, din Bucurie în Bucurie într-o Taină a tuturor Tainelor, mai presus de toată înţelegerea raţiunii discursive, accesibilă doar prin Revelaţia unică a Dumnezeului Cel Viu şi în Treime slăvit pentru fiecare suflet în parte, pecetluit cu Taina Sfântului Botez dreptslăvitor şi pentru toate sufletele pecetluite cu această Taină a Bucuriei veşnice! Mulţi sfinţi, ancoraţi într-o smerenie înfricoşată, s-au rugat stăruitor lui Dumnezeu să nici nu se ştie că au trecut prin această lume! Eminescu este unul dintre aceştia!

Ca o dovadă a neînţelegerii acestui adevăr duhovnicesc, am auzit şi oameni cu trei licenţe, creştini botezaţi, critici literari şi chiar teologi, vieţuind neduhovniceşte, repetând clişee anoste şi penibile despre cel care se ruga, cu rugăciuni ascultate, pentru toată zidirea, la Tronul Prea Sfintei Treimi, încă din această viaţă!

Poetul se adresează personal unui Dumnezeu Personal (nu impersonal!), aducând, ca ardere de tot, sinele său învins, pe care îl depune pe Altarul Dumnezeului Cel Viu, Căruia să-i simtă suflarea când îi curmă suflarea pentru totdeauna şi în această stingere eternă a oricărui impuls inferior, să dispară fără urmă (deci, nu să moară, ci doar să dispară; acest verb este cheia înţelegerii spirituale adânci a jertfei totale pe care Poetul nemuririi noastre o aduce lui Dumnezeu!). „Atunci vor pune pe Altarul Tău noi şi sfinte jertfe de laudă” (Psalm 50), ne arată Poetul, în locul viţeilor din legea veche! Deci, o lepădare totală a sinelui, eliberat integral şi definitiv din toate legăturile şi contingenţele acestei lumi efemere, pline de amar şi suferinţă, căci ce lucru din lumea aceasta nu are şi un sâmbure de durere în el?!

Tocmai pentru că Poetul nu şi-a mai dorit absolut nimic pentru el, Dumnezeu l-a încununat cu viaţa cea veşnică, în bucuria cea neînserată, căci nimeni nu este vrednic să intre în Împărăţia Luminii, fără a-şi lepăda sinele său inferior, eliberându-se din toate legăturile pământului! „Stingerea eternă” despre care vorbeşte Poetul este stingerea eului său inferior, de care acesta vrea să se despartă definitiv şi fără regrete inutile, ca un ascet creştin desăvârşit şi un vas ales de încercare din aur îndelung lămurit!

O părere la “Adevărul despre Eminescu (16)

  1. Pingback: Adevarul despre Eminescu (16) « Ortodoxie sau moarte!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s