Adevărul despre Eminescu (17)

MIHAIL EMINESCU – STAREŢ SUFLETESC ŞI CULTURAL UNIVERSAL

de Ioan Gandu

Sursa: AXA

O teologie poetică unică în cultura universală (III)

Nici pomeneală de „nirvana”! Acesta-i un clişeu vulgarizator, repetat, din nefericire cu obstinaţie, chiar şi de oameni care îl iubesc pe Eminescu, dar se tem să-l urmeze pe potecile înguste şi aspre ale lepădării de sine, confundând grav chenoza creştină cu depersonalizarea indusă de filosofiile şi doctrinele amăgitoare asiatice! Ad augusta per angusta nu-i pentru ei, ci pentru alţii, consideraţiile confortabile, banale şi sterile pe această temă, care nu-i angajează lăuntric nicicum, fiindu-le mult mai la îndemână…

De filosofia indiană, înşelătoare şi impersonalistă, geniul său creştin se delimitase şi se desprin­sese, tranşant şi definitiv, respingându-l, după ce imprudent îl chemase, pe acel „copil mândru, / călărind pe un papagal, / având zâmbetul făţarnic / pe-a lui buze de coral”, care „păstrează, ca săgeţi, / numai flori înveninate / de la Gangele măreţ…”. Poetul, deja slăbit trupeşte, o clipă nefăcând paza minţii, se spovedeşte cu o umilinţă sfâşietoare şi sfinţitoare, în mod public, că a fost „lovit în piept” de-o astfel de „floare înveninată” şi „de-atunci, în orice noapte”, plânge „pe patul” său „deştept” acea „săgeată otrăvită” a făţarnicului şi falsului emisar ceresc, „fiul cerului albastru şi-al iluziei deşarte…”

I-a lăsat Dumnezeu, credem noi în tradiţie scripturistică şi filocalică, un ghimpe în trup pentru smerenie, zicându-i, probabil, în taină desigur, ca odinioară Sfântului Apostol Pavel: „Îndeajuns îţi este ţie Harul pe care ţi l-am dat”! Mai limpede şi mai tranşant decât atât nici că se poate, numai noi, sărmănuţii citeţi, să fim vrednici de-a ne pătrunde ziditor de mesajul acesta de avertizare, pe cât de sever, pe atât de iubitor, asupra amăgitoarelor filosofii şi doctrine orientale, pierzătoare de suflete imprudente! Toţi sfinţii ne lasă astfel de atenţionări, pentru că nu se ştie dacă noi vom avea forţa de a mai ieşi din aceste capcane, cum ei, cu Mila lui Dumnezeu, s-au învrednicit s-o facă! O greşeală nu trebuie nicicând repetată, cu atât mai puţin încercată!

Şi Sfântul Simeon Noul Teolog mărturisea în Imnurile sale dumnezeieşti tot felul de erori şi păcate grele (înclinăm să credem că unele mult exage­rate, pentru ca noi să nu ne descurajăm, văzându-ne mi­zeria şi sărăcia lăuntrică!) şi nimeni nu s-a gândit vreodată să-i conteste sfinţenia vieţii, înafara detractorilor săi orbi şi opaci spiritual, care i-au socotit sublimul ceresc şi realismul mistic ortodox al imnurilor, ca pe un semn de slăbiciune nervoasă şi de exaltare emoţională!

La rândul său, Stareţul Siluan Athonitul mărturisea, cu smerenie, că o luase în tinereţe pe căi greşite: fuma, bea, participa la petreceri păcătoase cu amici nesăbuiţi şi femei desfrânate, ceea ce nu l-a împiedicat deloc, ca printr-o căinţă vie şi o asceză exemplară, să ajungă între puţinii bărbaţi sfinţi ai acestui secol care au primit darul apostolic! Şi este firesc să se întâmple aşa, fiindcă mărgaritarele de mult preţ, de care lumea nu-i încă vrednică, nu trebuie lăsate la îndemâna turiştilor, fie ei şi licenţiaţi şi doctori în ştiinţe fără finalitate!

În cazurile fericite de încununare a unei vieţi cu sfinţenia, trupul slăbeşte mult, se subţiază, se preschimbă profund, se înduhovniceşte şi întru slăbiciu­nea lui, Harul lui Dumnezeu îl desăvârşeşte pe acel suflet care, ca într-un templu, îl locuieşte!

Şi ce nu-i pot ierta pigmeii (munciţi crunt de toate patimile şi în primul rând de ură) Poetului, chiar şi după ce Dumnezeu l-a iertat, arhiereii şi preoţii l-au dezlegat, iar minţile luminate şi sufletul poporului pe care l-a slujit l-au aşezat în rândurile celor dintâi genii creştine ale lumii? Vă spunem noi, fiindcă se vede fără nici un efort special: sfinţenia vieţii sale, vădindu-le ura paroxistică împotriva Dumnezeului Cel veşnic Viu şi a slujitorilor Săi sfinţiţi cu Harul Lui!

Pentru cine oare o fi tradus George Coşbuc, din gândirea sanscrită veritabilă, acest avertisment limpede, pe care orice om de bună credinţă îl poate înţelege şi aprecia cum se cuvine, pentru că albina îşi culege de oriunde componentele viitorului fagure cu miere şi toate neamurile, chiar şi cele necreştinate, au un fond sacru de înţelepciune, aparţinând revelaţiei naturale a lui Dumnezeu:

„Mânia-n oamenii cei buni

Se naşte moartă, se topeşte,

În cei cuminţi, un ceas trăieşte,

În cei nebuni, trăieşte luni;

Trei ani în proştii cei de gloată,

Iar în mişei viaţa toată!”

Un geniu creştin al umanităţii, tradus în 64 de limbi, elogiat cu admiraţie, printre alţii, de către Bernard Shaw (cunoscut pentru spiritul său caustic necruţător!), Salvatore Quasimodo, Giuseppe Ungaretti, Rafael Alberti, Pierre de Boisdeffre, Pablo Neruda, Konrad Richter, Giulio Bertoni, Rosa del Conte ş. a. este terfelit sub dioptriile – aburite din umbră – ale unor gropari de serviciu ai spiritualităţii şi culturii româneşti, dar şi universale, la care nu pot ajunge nicicum datorită defectului congenital al sterilităţii şi invidiei fără leac!

Aceşti înguşti raţionalişti, refuzaţi de Cuvânt din pricina mândriei minţii lor, sofişti înrăiţi, cunoscători, de obicei, ai unei singure limbi – cea a calomniei (de regulă agramaţi şi incongruenţi la realitate, alergici la Idee; dacă cumva, accidental, au învăţat câteva limbi terestre de circulaţie, exprimarea lor devine şi mai dramatică: pot ucide toate Ideile în mai multe feluri diferite, atârnându-şi scalpurile lor prin cotloanele de protocol ocult, ca pe nişte zorzoane academice perfect inutile!).

Fericitul Eminescu nu doar s-a rugat, Fericitul Eminescu a ajuns în întregime o rugăciune! Eminescu nu doar a crezut, Eminescu a devenit, printr-o ardere de tot cu bună mireasmă duhovnicească, o candelă neadormită a Credinţei dreptslăvitoare; Eminescu nu doar a sihăstrit lăuntric, Eminescu s-a transfigurat proniator în sihastrul citadin absolut, în stareţul şi sufletul neamului nostru cu graiuri negrăit de duioase; Eminescu nu a creat o operă genială, odihnindu-se deasupra ei, Eminescu a născut în chinuri sfinţitoare o capodoperă creştin ortodoxă universală, topindu-se pe sine în ea, într-o „prăpastie de smerenie”; Eminescu a luat asupra sa cel mai înfricoşător păcat al neamului în care s-a fost plăsmuită fiinţa sa cerească: inerţia neimplicării!

Eminescu nu doar a fost singur, Eminescu a ştiut să fie singur, purtându-şi singurimea nobleţei sale unice, ca pe o poruncă împlinită desăvârşit în locul tuturor; Eminescu nu a avut prieteni, în sensul comun al cuvântului, Eminescu a avut numai părinţi, fraţi şi fii duhovniceşti, devotaţi şi luminaţi, dar şi o pleavă de detractori fanatizaţi şi demonizaţi printr-o furibundă şi funestă opacitate spirituală autoîntreţinută, împotriva oricărei raţiuni şi a oricărui elementar bun simţ; Eminescu nu doar i-a iertat, lăsându-se răstignit, pe toţi vrăjmaşii săi văzuţi, dar i-a şi biruit prin smerenie pe toţi vrăjmaşii săi nevăzuţi;

Eminescu nu a murit, ci a adormit fericit, omorându-şi moartea cu puterea lui Dumnezeu, înviind în Lumină şi luminându-şi de-a pururi neamul cu arderea sa de tot; Eminescu nu are nevoie de recunoaşterea noastră, noi avem nevoie de recunoaşterea sa, căci Părintele Adevăr îi iubeşte pe prietenii prietenilor Săi, binecuvântându-i întru cereasca distincţie a tuturor vaselor Sale de slujire!

„Cine-ar putea să nege că-n ochii tăi adânci / Undeşte învierea izvoarelor din stânci?”
Poetul Întregului românesc

După cum se ştie personalităţi de prim rang, intrate la rândul lor în universalitate, „l-au aşezat pe Poetul neamului nostru alături de Leopardi, Lenau sau Goethe”, iar celebrul dramaturg englez G. B. Shaw afirma, „la lectura traducerii în engleză a poemelor eminesciene: «Am recitit Împărat şi proletar, Strigoii şi toată cartea din nou. Dacă aş fi unul dintre tinerii editori care au tipografii proprii, m-aş grăbi să tipăresc această carte uluitoare… Să ştii că ai avut noroc cu moldoveanul acesta, care a scos din mormânt acel fin de siecle al secolelor XVIII şi XIX»…

Din păcate, FIORUL EMINES­CI­AN şi DORUL ROMÂNESC sunt greu, dacă nu imposibil de transplantat în alte limbi, marele Poet neputând fi blagoslovit la meritul de îndumnezeitor al scrisului românesc, întrucât nu a avut şansa să scrie într-o limbă de circulaţie. Şi totuşi, chiar şi aşa, a străpuns culturi mari, impunându-se ca unul dintre cei mai de seamă lirici ai veacului al XIX-lea…” (Victor Crăciun, «Capodopere», cu o prefaţă a lui Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Moldova).

Ştiind bine că „«popoarele sunt ceea ce sunt înfăptuirile lor», Poetul Întregului românesc, Eminescu, român prin acest dinamism al spiritului a alungat «somnul pământului şi al veacurilor», atingând treapta supremă a conştiinţei de sine şi universalitatea, este Poetul şi filosoful unităţii naţionale în toate manifestările acesteia:

a) Unitate istorică şi naturală, bazată pe dacismul şi re-dacismul genetic («trebuie redacizat totul», îndemna el la un moment dat);

b) Unitate etnică (de rasă), considerată drept «realitate atât de mare şi de energică»; «politiceşte putem fi despărţiţi, dar unitatea noastră de rasă şi de limbă e o realitate atât de mare şi de energică, încât nici ignoranţa, nici sila n-o pot tăgădui»;

c) Unitatea spirituală şi morală, unitatea religioasă (Biserica, «maica spirituală a neamului românesc» a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului, domnind «puternic dincolo de graniţele noastre» şi fiind «apelul de mântuire naţională în ţări în care românul nu are stat»);

d) Unitatea politică pe care a ţinut s-o realizeze Mihai Viteazul prin constituirea primului stat român modern («el a adus o rânduială unde era haos»);

e) Unitatea geografică («de la Nistru pân’la Tisa»).

Eminescu este, aşadar, Poetul şi gânditorul întregului românesc, în poezie, mitopoetică, filosofie şi sociologie, surprinzând în acorduri ontologice specifice dorul şi jalea, cu care a întâmpinat românul de pretutindeni vitregiile soartei, datumul întâmplărilor oarbe ale istoriei (N. n. – Unele nu sunt oarbe chiar deloc, sunt doar haine, viclene şi îndelung ticluite de cel rău şi slugile sale terestre): «De la Nistru pân’la Tisa / Tot românul plânsu-mi-sa / Că nu mai poate străbate /De-atâta străinătate» (Doina). Cu alte cuvinte, una dintre înfăptuirile românilor fiind Eminescu, el este sinteza poporului în devenirea istoriei…”.

„Bucură-te nor de aur peste dulce Românie, / Bucură-te prinţ de rouă rourat în moarte vie…”
În centrul unui arc sfânt

Creştinat la Biserica Uspenia din Botoşani (proniator detaliu ca Poetul să fie botezat într-un sfânt lăcaş ctitorit de Doamna Elena, soţia lui Petru Rareş, fiul atât de iubit al Sfântului Ştefan cel Mare; un arc de timp glorios şi sfinţitor se-nchide, numai deschizând altul şi Poetul nemuririi noastre este în centrul acestui nou arc sfânt!), unde s-au păstrat atât cristelniţa în care a fost botezat, cât şi certificatul de botez al credinciosului ortodox Mihail Eminescu, floarea prea minunată din grădina Ortodoxiei, care şi-a început slujirea cerească încă de pe pământ! Familiarizat din fragedă copilărie cu Sfintele Scripturi şi Vieţile Sfinţilor existente în casa căminarului, ceea ce dovedeşte climatul ortodox autentic în care a crescut, a fost profund marcat de Sfintele Taine ale Bisericii sfinţitoare, slujitoare şi luptătoare!

Patriarhul Miron Cristea, personalitate ortodoxă puternic reliefată a Bisericii noastre (din nefericire atinsă de cercuri nefaste şi oculte), a susţinut prima dizertaţie, ca doctor în ştiinţe, cu o lucrare despre „Viaţa şi opera lui Mihai Eminescu”; teologul, cărturarul, traducătorul şi scriitorul de excepţie Gala Galaction a scris o monografie Eminescu, nu foarte amplă, dar adâncă prin distincţiile subtile duhovniceşti; apoi, Petru Răzuş (scriitor bisericesc cunoscut) a scris pagini pertinente despre sâmburele teologic inestimabil al operei eminesciene!

În 1963, Rosa del Conte publica „Eminescu sau despre Absolut”, în care demonstra, cu o capacitate intuitivă remarcabilă, că pentru Eminescu, Adevărul era Dumnezeu! Şi este firesc să fie aşa, deoarece, de la bun început, Poetul I S-a adresat ca unui Părinte! (menţionăm şi preţuim acribia profesorului Victor Crăciun, care, prin intermediul lucrărilor sale, ne-a furnizat unele date intresante, dar, în câteva puncte cheie, ne deosebim înţelegerile, interpretând în mod esenţial şi total diferit sensul lor!).

„Religia – o frază de dânşii inventată / Ca prin a ei putere să ne apese-n jug…”, atât de mult incriminată ca o „dovadă” a „necredinţei” Poetului este, de fapt, o clasică probă de citire superficială a unui text! În mod evident, ţinând cont de localizarea în timp a conceperii ei, este vorba despre acea parte a instituţiei catolice care a născut inchiziţia, cruciadele, indulgenţele şi alte compromisuri politice dureroase, cu urmări grave în istorie şi nicidecum despre credinţa ortodoxă!

Poetul lucra, în aceeaşi perioadă, la un poem mai vechi intitulat „Christ” (1869) sub titlul „Dumnezeu şi om” (manuscrisul 2285), în care totul este foarte limpede:

„Ieri a fost credinţa simplă – însă sinceră şi adâncă / Împărat fuşi omenirii, crezu-n Tine era stâncă…”

Cei mai importanţi, substanţiali şi citaţi exegeţi ai Poetului (Călinescu, Perpessicius, D. Popovici, Bogdan Duică, A.C. Cuza şi D. Murăraşu, au remarcat desigur trăirea religioasă pregnantă şi componenta demiurgică şi vizionară constantă a operei sale, dar, din varii motive, subiective şi obiective, nu au adâncit acest filon eminescian inepuizabil care luminează întreaga sa operă, conferindu-i o dimensiune teologică, unică în lume!

Totuşi, Tudor Nedelcea scrie un studiu extrem de interesant intitulat „Eminescu şi cugetarea sacră”, iar papa Ioan Paul al II-lea, personalitate politico-religioasă cu destule ambiguităţi teologico-culturale, în timpul vizitei făcute în România, îi punea într-o situaţie mai mult decât jenantă pe detractorii de astăzi ai Poetului, vădindu-le impostura şi ifosele pseudo-intelectuale veninoase, când afirma fără echivoc, vorbind despre Luceafărul Poeziei româneşti intrat biruitor şi în universalitate:„Dăruirea Harului creaţiei în limba românească, pe care a dus-o la desăvârşire şi o slujim şi noi întru slava lui Dumnezeu!”. Ce relevanţă mai pot avea gângăvelile sofiste şi injurioase ale unor elitişti scăpătaţi, rătăciţi prin Cetate ca piaza rea, sortiţi de pe acum nopţii cumplite a uitării veşnice?

În cazul geniilor creştine trebuie condusă înţelegerea noastră, cu post şi rugăciune, dincolo de subtext, metatext şi ultratext, în ţinuturile luminii veşnic vii şi cugetătoare, la care nu se poate accede decât printr-o smerită cugetare, pentru a ne fi luminate ultimele, dar nu şi cele din urmă, înţelegeri tainice accesibile nouă, prostimii şi tălpii ţării, celor care ne deschidem camerele moi ale inimilor numai Adevărului rostit premonitor şi stră-văzător de către Poet:

„Lumea toată-i trecătoare,

Oamenii se trec şi mor

Ca şi miile de unde,

Ce un suflet le pătrunde,

Treierând necontenit

Sânul mării infinit…

Numai Poetul

Ca păsări ce zboară

Deasupra valurilor

Trece peste nemărginirea

timpului;

În ramurile gândului,

În sfintele lunci,

Unde păsări ca el

Se-ntrec în cântări”.

(Numai Poetul – 1868)

În acest poem, scris la 18 ani, ardea credinţa Poetului, aproape axiomatic rostită, că lucrarea Harului, într-un sinergism divino-uman care iese din timp, slujind totuşi timpului, este singura cale prin care omul poate ajunge în „sfintele lunci”, într-un spaţiu pur, dumnezeiesc deci, în care „păsări ca el / se-ntrec în cântări„. Cu alte cuvinte, Poetul conştientiza, cu o umilinţă totală, lucrarea sfântă a Harului, în creaţia sa artistică, prin care însă taina aceasta „l-a deosebit din marea umilinţă populară” (Nichifor Crainic), înălţându-l „deasupra valurilor” şi trecându-l, proniator, „peste nemărginirea timpului”…

Dacă nu vom înţelege miezul de foc teologic autentic creştin şi ortodox, uneori insondabil cu mijloace obişnuite, fie ele şi teologice, neînsoţite de rugăciuni şi smerită recunoştinţă pentru jertfa sa unică, vom rămâne într-o înţelegere sărăcăcioasă, ex-centrică, vulgarizatoare şi, ceea ce este mai grav, pierzătoare de suflet, căci insultându-l, din ignoranţă şi ură, pe acela care ne-a fost hărăzit ca suflet al neamului, Îl insultăm pe Dumnezeu care ni l-a dăruit! Să nu fie la nimeni dintre noi o asemenea hulă, să nu fie!

Pe vremea în care a scris „Rugă­ciu­nea”, Eminescu era redactor la ziarul „Timpul” din Bucureşti, perioadă de muncă intensă, încordată, obositoare, aflat în conflict declarat cu politicienii liberali ai timpului, a căror politică şi mentalitate egoistă şi cinică o critica cu vehemenţă… Judece oricine, dar, cu obiectivitate şi bună credinţă, va desprinde imediat factura profund ortodoxă a mărturiei sale de credinţă, făcută într-o formă poetică de cele mai multe ori desăvârşită!

A mai scris cineva la noi, la acest nivel spiritual şi cultural, că „Biserica este maica spirituală a neamului românesc” sau că „de două mii de ani biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care creşte omenirea”? Din cele văzute până acum, înţelegem într-o lumină proaspătă o serie de gânduri, cuvinte, gesturi şi fapte ale Poetului, printre care pregnant şi firesc se impune lipsa oricărui sentiment egoist din partea sa, aspect subliniat, proniator detaliu, chiar de Slavici.

Nu s-a reţinut nici o plângere a Poetului către autorităţi pentru numeroasele şicane care i se făceau destul de frecvent. El le răbda pe toate, fără a se plânge vreodată cuiva! O afirmă răspicat tot Slavici. De aici înţelegem că Eminescu s-a identificat, pe cât posibil omeneşte, cu darul de Sus, Mielului, Care fără să scoată vreun sunet S-a supus tuturor batjocurilor, chinurilor şi scuipărilor, „blând şi smerit până la moarte” şi încă moarte pe Cruce! A„reclamat” Domnul nostru Iisus Hristos „autorităţilor” vremii Sale pe vreunul dintre prigonitorii Săi?

Eminescu, prin această profundă teologie poetică, la care a ajuns prin Mila lui Dumnezeu, cu multă trudă şi suferinţă, ne dezvăluie clar efortul său ascetic lăuntric, istovitor şi neabătut, prin care s-a străduit toată viaţa să se apropie de modelul Stăpânului său şi al tuturor creştinilor – Domnul nostru Iisus Hristos, Împăratul Vieţii!

„Bucură-te că te-mbie de sub glie sfânt alai, / Bucură-te-nveşnicirea Eminescului Mihai!”
Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată

Acum, poate, vom înţelege tot teologic şi „Oda în metru antic” (scrisă patru ani mai târziu, în decembrie 1883 , decât „Rugăciunea unui dac”, 1 septembrie 1879!), alt diamant duhovnicesc desăvârşit, sclipind în mii de lumini învietoare pentru sufletele noastre, vai, atât de plăpânde şi neştiutoare, dar cât de dornice de a primi certitudini grabnic des-tăinuite:

„Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;

Pururi tânăr înfăşurat în manta-mi,

Ochii mei înălţam la steaua

Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,

Suferinţă tu, dureros de dulce…

Până la fund băui voluptatea morţii

Neîndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,

Ori ca Hercul înveninat de haina-i;

Focul meu a-l stinge nu pot cu toate

Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,

Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…

Pot să mai reînviu luminos din el ca

Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii tulburători din cale,

Vino iar în sân, nepăsare tristă;

Ca să pot muri liniştit, pe mine

Mie redă-mă!”

Ce zice Sfântul Antonie cel Mare? „Gândeşte-te la moarte şi nu vei mai păcătui!”. Dar dumnezeiescul, mare Dascăl şi Ierarh, Vasile cel Mare? „Cea mai înaltă filosofie este să te gândeşti la moartea ta!”. Şi în tot Patericul găseşti îndemnul stăruitor de a cugeta smerit la momentul morţii tale, ca stavilă de netrecut păcatelor… Dar avva Cleopa, cum ne îndeamnă? Între zidul temerii de Dumnezeu de-a dreapta şi zidul fricii de moarte de-a stânga, mergi numai înainte! Dar în rugăciunea de seară cum zicem? „Stăpâne, Iubitorule de oameni, au nu-mi va fi acest pat groapă? Sau încă vei mai lumina cu ziua ticălosul meu suflet? Iată groapa îmi zace înainte şi iată moartea îmi stă înainte. De Judecata Ta, Doamne, mă tem şi de chinul cel fără de sfârşit; iar a face rău nu mai contenesc…”.

Şi ce lucru extraordinar ne comunică prin scrisul său, de Sus inspirat, Poetul? Ne afirmă de la bun început, fără cel mai mic echivoc, că moartea se poate învăţa, uimindu-se cu o umilinţă sufletească totală, că nu ar fi crezut a putea cumva vreodată învăţa acest lucru hotărâtor! Şi cum a învăţat acest lucru? „Pururi tânăr” (deci cu candoare sufletească!) înfăşurat într-o mantie (simbol al simplităţii şi al unei vieţi tainice, austere!), „nălţând ochii visători (visare luminată de Sus!) la steaua Singurătăţii…” (aşadar, la idealul său zilnic, la Dumnezeu, singurătatea fiind un dar dumnezeiesc pe care nu-l pot primi decât cei care au învăţat să dăruiască totul, chiar şi propria viaţă!).

Şi apoi, acceptarea crucii ce i-a fost hărăzită ca pe o „suferinţă, dureros de dulce”, bând până la fund „voluptatea morţii neîndurătoare”, pentru păcatele sale evident, deoarece puţin mai departe Poetul ne arată prin metafora arderii, „de viu”, a lui Nessus şi a cămăşii înveninate a lui Hercule, lupta pe viaţă şi pe moarte, dintre legea duhului şi cea a trupului, pe care nu o poate stinge „cu toate apele mării” (deci, cu nici un mijloc terestru!). Cu umilinţă nespusă, Poetul recunoaşte că arde mistuit pe rugul aspiraţiilor sale cereşti, întrebându-se, înfiorat, smerit şi uimit, totodată, despre această metanoie atât de totală, prin care au trecut toţi Sfinţii, dacă va mai putea reînvia după trecerea printr-un foc purificator atât de intens? E mai mult o uimire decât o teamă, dar se simte fiorul unei transcendentalităţi copleşitoare!

Urmează certitudinea de foc a ceea ce are de făcut, după această cercetare curăţitoare şi luminătoare, venită de Sus: Poetul alungă definitiv din viaţa sa ochii tulburători ai ispitelor, alege trezvia, îmbrăţişează „nepăsarea tristă” (în sensul neclintirii duhovniceşti!) şi pentru ca să „poată muri liniştit” (N. n. – Ce cer arhiereii şi preoţii la fiecare Sfântă Liturghie? „Sfârşit creştinesc, fără durere, în pace, neînfruntat şi răspuns bun la Înfricoşata Judecată!”) cere în puţine cuvinte, cum ne-a învăţat Mântuitorul: „Pe mine mie, redă-mă!”.

Ce ar vrea să însemne această rugăciune scurtă a Poetului? Păi, după simplitatea ei aparentă, totul: umilinţa recunoaşterii că fără Dumnezeu nimic nu poate, încrederea totală în Milostivirea iubitoare a Celui de Sus şi credinţa drept slăvitoare că această redare (restaurare teonomă, pe un plan spiritual mai înalt şi, desigur, mai adânc!) nu se poate realiza decât înlăuntrul său, integral dăruit Dumnezeului Cel Viu, Căruia I se închină în duh şi adevăr, nemaiavând nimic al lui, din moment ce s-a lepădat şi de sinele său, pe care, doar acum şi aşa golit de toate lucrurile şi imaginile acestei lumi efemere şi stricăcioase, numai de la El îl cere! Noi, cu smerită metanie de gând, credem că tot neamul nostru şi toată zidirea ar trebui să ceară cu umilinţă această redare dumnezeiască în noi înşine, fiindcă secularizarea şi viaţa autonomă au condus o bună parte din omenire în pragul alienării şi al colapsului spiritual şi moral!

În „Glossă”, scrisă tot în decembrie 1883, Poetul iluminat haric, gustând, ca o arvună, din dulceaţa nepătimiririi, în mijlocul tuturor încercărilor şi ispitelor de tot felul, ne îndeamnă stăruitor, duhovniceşte, să răbdăm toate necazurile, să nu credem cu uşurinţă tot ce vedem sau auzim, să nu ne amestecăm în deşertăciunile acestei lumi, să nu ne încurcăm în urzelile şi iţele ei complicate, să desluşim, sub diferitele măşti, chipul adevărat al oamenilor şi mobilurile lor reale, prevenindu-ne, ocrotitor ca un părinte duhovnicesc înţelepţit, plin de dragoste curată şi grijă luminată:

„Alte măşti, aceeaşi piesă,

Alte guri, aceeaşi gamă,

Amăgit atât de-adese

Nu spera şi nu ai teamă!

Nu spera când vezi mişeii

La izbândă făcând punte,

Te-or întrece nătărăii

De ai fi cu stea în frunte;

Teamă n-ai, căta-vor iarăşi

Între dânşii să se plece,

Nu te prinde lor tovarăş:

Ce e val, ca valul trece”.

Ce zice împăratul prooroc David, încă de acum trei mii de ani? „Nebun este acela care îşi pune nădejdea în oameni!”. Ce zice Poetul văzător şi stră-văzător cu duhul?

„Ca un cântec de sirenă,

Lumea-ntinde lucii mreje;

Ca să schimbe-actorii-n scenă,

Te momeşte în vârteje;

Tu pe-alături te strecoară,

Nu băga nici chiar de seamă,

Din cărarea ta afară,

De te-ndeamnă, de te cheamă”.

Ce ne zic şi Părinţii noştri duhovniceşti? „Nu vă amestecaţi cu cei necredincioşi, prieteniile rele strică obiceiurile bune, nu ieşiţi din rânduială; aveţi grijă, întotdeauna ispititorul îţi oferă tocmai ce-ţi lipseşte!”. Răul este ca un „vârtej”, vicleniile acestei lumi sunt ca nişte „lucii mreje” (metaforă inspirată, extrem de sugestivă duhovniceşte!) şi singurul remediu spiritual autentic şi eficient este rămânerea neclintită în „cărarea ta” indiferent cine, pentru ce şi prin ce te cheamă înafara ei!

„Când Mircea Domnul însuşi în zaua ta viază, / Unde-am găsi povaţă mai clară şi mai trează?”

O părere la “Adevărul despre Eminescu (17)

  1. Pingback: Adevarul despre Eminescu (17) « Ortodoxie sau moarte!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s