Adevărul despre Eminescu (18)

MIHAIL EMINESCU – STAREŢ SUFLETESC ŞI CULTURAL UNIVERSAL

de Ioan Gandu

Sursa: AXA

O teologie poetică unică în cultura universală (IV)

„De te-ating, să feri în lături,

De hulesc, să taci din gură;

Ce mai vrei cu a tale sfaturi,

Dacă ştii a lor măsură;

Zică toţi ce vor să zică,

Treacă-n lume cine-o trece;

Ca să nu îndrăgeşti nimică,

Tu rămâi la toate rece”.

Ne apare limpede faptul că Poetul, în acea vreme, se hrănea cu hrană duhovnicească tare şi că altruist fiind, născut, nu făcut, ne-a hrănit şi pe noi cu aceeaşi învăţătură luminată şi mult folositoare! Nu trebuie să fii neapărat preot, monah sau pustnic în peşteră pentru a ajunge stareţ; poţi ajunge stareţ sufletesc al unui neam întreg prin pilda vieţii tale jertfitoare şi sfinţitoare! „Numai să nu doreşti”, adaugă cu tâlc bătrânii cu viaţă duhovnicească sporită…

Eminescu nu şi-a dorit nici o clipă acest înalt rang divino-uman de mare răspundere şi tocmai de aceea l-a primit! Mulţi învaţă frumos, dar nu trăiesc precum vorbesc… În mod paradoxal, hulirile îl întăresc pe cel care le primeşte smerit, ca din mâna lui Dumnezeu, şi-l năruiesc pe cel mândru, care le împroşcă dispreţuitor. Eminescu a trăit ce-a rostit şi a rostit ce a trăit! Arhiereii, preoţii, monahii, pustnicii şi toţi trăitorii creştini compătimitori nepătimitori ştiu din proprie experienţă acest adevăr, aşa cum ştiu temeinic şi faptul revelator că Dumnezeu împarte darurile după cum vrea El, nu după cum credem noi!

„Te întreabă şi socoate

Ce e rău şi ce e bine;

Toate-s vechi şi nouă toate:

Vreme trece, vreme vine”.

Ce zice Ecclesiastul? „Nimic nou sub soare!” Ce zice Sfânta Scriptură? Singurele lucruri cu adevărat noi în lume sunt Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi Naşterea Sa mai presus de fire, Jertfa de pe Golgota, Învierea şi Înălţarea Sa la Cer, pentru ca omul să se îndumnezeiască prin înfiere, precum şi propovăduirea Evangheliei Sale la toate neamurile, aflată în plină lucrare după iconomia dumnezeiască! Ce zice avva Cleopa? „Să nu te bucuri când eşti numit, să nu te întristezi când eşti lăsat la o parte!”. Numai Bunul Dumnezeu ştie când şi cum să descopere adevărata şi tainica lucrare sfinţitoare a slujitorilor Săi!

Profesorul Elian, prin studiul său fundamental „Eminescu şi vechiul scris românesc”, scris în 1955 (!!!), aduce o dovadă peremptorie, de netăgăduit, că Poetul cunoştea dar, mai cu seamă, trăia, învăţăturile Sfântului Nicodim Aghioritul, lăsând academiştilor contemporani – şi nu doar lor – grija unor extrapolări scânteietoare şi a unor elitiste exerciţii de stil preţioase, dar sterile, deoarece a nu face ceea ce afirmi că ai cunoaşte, înseamnă, de fapt, să nu trăieşti, amăgindu-te pe tine însuţi şi pe alţii, dintre cei slabi de înger!

Pe bună dreptate, scria pe deplin luminatul Ioan Alexandru, clasic încă din viaţa sa pământească, un text dens şi revelator în acest sens, publicat în „România Literară”, an XXII, nr. 24, din 15 iunie 1989, sub titlul inspirat – Fericitul Eminescu:

„A fost Eminescu fericit? – se întreba, la sfârşitul vieţii Poetului, Maiorescu şi nu putea să răspundă. Nu trecuse veacul de la adormirea lui, ca să o poată face. La un veac de la strămutarea în cereştile locaşuri, să se redeschidă racla moştenirii, să se cumpănească lucrarea în urma strămutării, a faptelor şi a cuvintelor sale şi să poată fi trecut în calendare, cu vremea, în rândul Fericiţilor” (N. n. – Mărturisitori şi Mucenici ai Cuvântului!).

«România – poporul românesc – n-a ajuns, decât cu rare excepţii, de-a da expresie fiinţei sale proprii», spunea Poetul, iar la un veac de la această uriaşă izbândă, chiar a lui, cred că poporul român îl recunoaşte ca pe unul ce a dat expresie fiinţei sale şi, ca atare, poate fi socotit în rândul Fericiţilor, al acelora care au conlucrat la creşterea măririi şi cinstirii neamului lor (N. n. – Vom fi judecaţi ca neamuri, cu neamul nostru, dar şi pentru ceea ce am făcut fiecare, personal, pentru el!).

Mai scump ne este acest loc şi istoria şi Absolutul românesc, toposul, timpul şi cerurile, în această patrie română după Eminescu şi de aceea Fericitul Eminescu! Cel care a putut să ajungă la această poziţie cosmică rar de atins trebuie să fi fost fericit, este Fericit în eternitate”.

Fiind un Mărturisitor al Cuvântului şi un făcător de armonii inefabile ale Sale, desigur că este şi Fericit, iar cultul său, ca şi în cazul altor Sfinţi, a început demult în inimile credincioşilor dreptslăvitori, care i-au măsurat pe suflete jertfirea întru Cuvânt, cinstindu-l precum se cuvine! Îndârjirea câtorva hibridanii oculte şi inculte sufleteşte împotriva luminii sale, unice în areopagul universal al Poeziei, nu face decât să grăbească clipa consfinţirii şi proslăvirii sale după Sfânta Predanie, care va veni atunci când Voinţa lui Dumnezeu o va hotărî!

Deoarece „elocinţa valorează mai mult decât ştiinţa”, să avem încredere în providenţiala intervenţie a lui Dumnezeu, pentru că”atunci când sufletul nostru e plin de simţăminte, spusele noastre stârnesc interesul” (Vauvenargues).

Eminescu – Poetul nepereche, ascetul creştin, văzătorul, stareţul nostru împovărat, umbrit şi luminat de geniu – a suferit amarnic pentru toate păcatele, neputinţele, slăbiciunile, erorile noastre şi ale lui, ajungând să fie sufletul acestui neam printr-un decret ceresc inviolabil, pecetluit fiind cu sângele sufletului său, până la moarte blând şi jertfitor! Acest adevăr esenţial este afirmat tranşant şi de către marele savant şi pedagog creştin Simeon Mehedinţi: „Eminescu a suferit pentru tot neamul!”. Acelaşi lucru îl cred şi Onisifor Ghibu şi Constantin Noica, fiecare exprimându-l cu amprenta inconfundabilă a personalităţii sale; în plus, marele filosof al cunoaşterii sinelui de către Sine, remarcă un lucru cu totul deosebit şi de o importanţă greu de apreciat ca urmări: vreo 300 de pagini de manuscrise eminesciene, în limba germană, odihnesc la biblioteca Academiei, aşteptând pe acel sau pe acei hăruiţi, care să valorifice, luminat şi competent, conţinutul lor, pe care îl bănuim bogat în revelaţii spirituale creştine şi destăinuiri duhovniceşti, necesare ca aerul tocmai în vremurile noastre grele şi acoperite de mari mase de beznă jovială, frivolă şi amorală…

Un „Fragmentarium” din aceste pagini eminesciene, în limba germană şi în limba română, a apărut (datorăm bunăvoinţei unei personalităţi autentic creştine această informaţie culturală!), dar ne exprimăm o rezervă serioasă asupra metodei folosite până acum în selecţia şi interpretarea filonului mistic ortodox al textelor, a căror puritate trebuie să fie extremă, cu post şi rugăciune, fiindcă toţi vedem o realitate dată, numai unii o stră-vedem şi mai puţini o stră-stră-vedem şi doar câţiva o trăim în neîntreruptă bucurie harică! Este extrem de important să aflăm conţinutul lor prin intermediul unor cărturari creştini luminaţi, dar şi trăitori în lumina cea vie şi cugetătoare, capabili de o astfel de lucrare sfinţitoare!

Mai exact, am dori să cercetăm aceste fragmente aşa cum au ajuns la noi şi apoi să le traducem prin truda jertfitoare a unor penitenţi „cu fierbinte pocăinţă, cu mila îndurării curăţiţi şi luminaţi şi cu lumina uniţi, părtaşi Dumnezeirii Sale fără pizmuire făcuţi”, cu care „lucru străin de gândurile îngereşti şi omeneşti, ca şi cu nişte prieteni ai Săi, adesea vorbeşte!„.

Dată fiind importanţa cu totul nemăsurabilă şi inestimabilă a textelor, ştiind foarte bine că exigenţele noastre sunt imposibil de atins fără Milostivirea lui Dumnezeu, noi tocmai o astfel lucrare sfinţitoare vrem să înfăptuim, vrednică de pana Sfântului Simeon Noul Telog din care tocmai am citat câteva rânduri cuprinse în cea de a şaptea rugăciune pentru Sfânta Taină a Împărtăşaniei cu Sfânt Trupul şi Scump Sângele Domnului nostru Iisus Hristos!

Noi vrem cu mult mai mult decât o traducere, fie ea şi prestigioasă, vrem, cu umilinţă negrăită, o împărtăşire întru Cuvânt cu gândurile marelui stareţ al tuturor cuvintelor şi necuvintelor! Numai atunci vom crede, cu sfială şi smerită cugetare, că ne-am putut apropia sărăcia trăirii noastre duhovniceşti de bogăţia nepieritoare a revărsării harice a Cuvântului prin opera alesului Său cu nume de luminător, când îi vom afla, proniator, pe acei traducători vrednici de o asemenea încercare!

Vom înţelege bine de ce a fost şi este atât de urât Poetul, de către unele cercuri iudaice, numai dacă vom citi cele peste o sută de articole ale sale în chestiunea evreiască (a se studia, în acest sens, lucrarea „Chestiunea evreiască”, editura „Vestala”, Bucureşti 2002), dar pentru a sesiza imediat miezul problemei vom reitera cuvintele limpezitoare şi tranşante ale lui Eminescu, „care se pronunţa, încă de la început, pentru aplicarea şi în chestiunea evreiască a unui principiu de la care nu face nici o derogare pe întreg parcursul publicisticii sale:

«Munca temeinică – ţine să precizeze Poetul – este singura îndreptăţire pe acest pământ». Pornind de aici, Eminescu face o demarcaţie strictă între evreii stabiliţi în ţară de multă vreme, care făceau o muncă utilă lor şi societăţii în care trăiau şi evreii care se ocupau cu «traficul şi scumpirea artificială mijloacelor de trai» (N. n. – A se citi cu specula, ingineriile financiare, mondializarea forţată a economiei etc.). Poetul ia apărarea evreilor care practicau o muncă utilă şi atrage atenţia, în repetate rânduri, că observaţiile critice nu se refereau la ei…”.

Dar, evreii, se ştie bine, nu suportă până în ziua de azi nici o critică obiectivă şi morală de la nimeni, fie ea oricât de evidentă şi îndreptăţită, deşi ei critică non-stop de-a lungul istoriei toate neamurile, în special pe cele creştinate, socotindu-le inferioare printr-un cuvânt dispreţuitor pe care-l folosesc cu o trufie greu reductibilă, „goimi”. În realitate evreii, ca orice neam, îşi au uscăturile lor pe care nu vor să le recunoască nicicum, cu o îndărătnicie vrednică de-o cauză mai bună, trecându-i cu neruşinare pe toţi cei care critică anumite fapte sau evenimente de interes general, generate numai de trufia şi anchiloza spirituală şi morală a unora din mijlocul lor, în rândurile „antisemiţilor”.

Ei bine, Fericitul Eminescu nu a fost nicicând şi nicicum „antisemit”, după cum noi, cei care facem acum aceste comentarii realiste şi distincţii imperios necesare, nu am fost, nu suntem şi nici nu vom fi vreodată „antisemiţi”, dar vom dezvălui, cât ne va ţine Bunul, Dreptul şi Milostivul Dumnezeu în puteri, uneltirile şi minciunile unor cercuri oculte iudaice, antitrinitare, anticlericale şi anticreştineti, care acţionează pe faţă, dar mai cu seamă din ungherele mammonice planetare, pentru a instaura o nouă ordine planetară de sorginte net satanică!

„Cândva vom înţelege de ce – rotit şuvoi –/Urcându-ne spre tine ne pogorâm în noi.”
Ca o limbă de clopot sfânt

Pendulând chinuitor între Cer şi pământ, ca o limbă de clopot sfânt, între Poezie şi sensul ei ultim transfigurator, între un ascetism lăuntric pustnicesc şi iubirea omenească exprimată în toate gamele, de la sentimentul robust, şi totuşi păgân, al erosului omenesc firesc, mărturisit cu umilinţă şi delicateţe, până la gingăşia unor relaţii aproape imateriale, dar încă îndepărtate de neprihănirea absolută către care era împins printr-un impuls divin, între profeţia smerită („Deasupră-mi crengi de tei/Să-şi scuture floarea./Nemaifiind pribeag/De-atunci înainte/ Aduceri-aminte / M-or coperi cu drag / Şi stinsele patemi/Uitarea întinzând / Pe singurătate-mi” – „Nu voi mormânt bogat”, decembrie 1883!) şi erupţia demiurgică a unui duh stihial ispititor şi inspirator în anumite clipe, ce-i umbreau dumnezeiescul suflet („Şi pe pământ ajung ţăndări duioase / Din cântecul frumos – dar numai ţăndări. / Ici, în sicriu, sub cel capac albastru / Şi ţintuit şi ferecat cu stele, / Noi viermuim în mase în cadavrul / Cel negru de vechime şi uscat / Al vechiului pământ care ne naşte, / Certându-ne-ntre noi, fiinţi ciudate, / Greţoase în deşertăciunea lor” – „Demonism” – 1872), Stareţul sufletesc al neamului nostru a suferit aproape tot ceea ce se poate suferi în această vale a plângerii şi, pe deasupra, a luat asupra sa şi povara nemerniciei batjocurilor noastre, pentru a ne oferi o şansă…

El ne-a lăsat nenumărate avertismente duhovniceşti, înveşmântate în haina sacră a Poeziei, plătită cu nobilu-i sânge sufletesc, răstignit fiind între o umilinţă lăuntrică mucenicească şi un nebiruit impuls creator, sfâşietor prin amplitudinea sa rar întâlnită, impuls izvorât prin nevolnicia firii noastre omeneşti dintr-un biet vas de lut, pe care atât a vrut, atât a dorit, atât a nădăjduit şi, într-un timp ştiut numai de Dumnezeu, a şi reuşit s-o supună definitiv numai vrerii Părintelui Ceresc, pe care Îl chema clipă de clipă!

După cuvintele Apostolului, în noi, în fiecare, se dă o luptă cumplită între două legi potrivnice: legea trupului care ne robeşte păcatului şi legea Duhului care ne păstrează în rânduiala Luminii, cu ajutorul Harului, prin Mila Domnului nostru Iisus Hristos; suntem atraşi către lume prin fire, atraşi către Dumnezeu prin Har, pofta neîncetând să-i momească şi pe cei mai drepţi!

Ni se pare extrem de dureros, jalnic, nedemn, nefiresc şi steril să scormonim, exagerăm, amplificăm şi trâmbiţăm detaliile biografice omeneşti, exterioare, nesemnificative şi fireşti, comune de altfel oricărui nevoitor creştin, în creşterea sa spirituală reală (în calendarul ortodox există tâlhari ajunşi sfinţi, printre ei şi primul cetăţean al Raiului, care este tâlharul de pe cruce!), particularităţile somatice sau incidentele biologice şi licenţele atitudinale, accidentale sau fortuite, ale Poetului (catharsis absolut necesar în viaţa oricărui creator…).

Nimeni nu se gândeşte să-i reproşeze cumva lui Caiafa, cu atât mai puţin lui Isaac Newton, că au strănutat, au tuşit, sau, eventual, au avut un neg excrescent în pavilionul urechii externe, după cum nimeni nu le reproşează, din punct de vedere cultural, lui Oscar Wilde sau lui François Villon limbajul poetic de un naturalism, uneori violent şi excesiv, dar, atenţie, folosit de aceştia numai ca un mijloc artistic cât mai expresiv, nu ca un scop în sine, cum fac cei care vor să scandalizeze lumea cu clişeele lor triviale; de aceste fleacuri, nedemne pentru o minte sănătoasă, se ocupă toţi rataţii şi cazuiştii piperniciţi ai acestei lumi, indiferent cu ce „masterate” se împopoţonează, pentru că „mintea” lor este grav cantonată între Scilla unei visceralităţi predominant greţoase şi Caribda unei dependenţe ireductibile, năruitoare şi dezumanizante de ultima „cifră a afacerilor”!

„Vai, celui prin care vine scandalul”, ne avertizează Sfânta Scriptură, pe când un măscărici pseudoregizor de „proezie” (ce jalnică şi ineptă „inovaţie” lexicală!) ne declară emfatic că se bucură că a scandalizat lumea… Nu doar că a scandalizat-o sărmanul nimicofon, dar a murdărit-o iresponsabil şi obraznic prin scârna sa lăuntrică! Noi ne rugăm pentru sufletul său chinuit de demonii scandalizării şi-l plângem de pe acum ca pe un viu mort, de nu se va întoarce la timp din reaua sa rătăcire…

Singura atitudine spirituală, morală şi culturală de bună credinţă şi bună cuviinţă, pe care ne-o putem asuma singuri, eliberaţi de tot ce-i meschin şi efemer în opţiunile noastre spirituale şi morale, este preţuirea, rodirea şi vestirea Harului ce l-a inspirat pe Eminescu, precum şi marea-i cucernicie cu care a ascultat graiurile duioase ale acestui Har unic, după cum ni se descoperă din atâtea gânduri, cuvinte şi fapte spirituale şi culturale ale sale!

La vreme de restrişte, ce-i zice oare neamului său Poetul, slujitor şi luptător, căci pe năimiţii oricăror vremuri taina aceasta nu-i priveşte, dar îi îngrădeşte simţitor?

„Ştefane, Măria Ta,

Tu la Putna nu mai sta,

Lasă Arhimandritului

Toată grija schitului,

Lasă grija Sfinţilor,

În seama părinţilor,

Clopotele să le tragă

Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,

Doar s-a-ndura Dumnezeu,

Ca să-ţi mântui neamul tău!”

Îi zice clar, ca un luptător creştin încercat, să cheme ajutorul lui Dumnezeu prin mijlocirea unui domnitor creştin, pe care Eminescu îl socoteşte Sfânt şi vrednic de această misiune cu mult înainte ca acesta să fie proslăvit şi pe pământ! Geniul său tutelar dreptslăvitor nu-i îngăduie să greşească într-o problemă de viaţă şi de moarte a neamului său…

I se adresează cu încredere marelui Domnitor şi Apărător al creştinătăţii, singurul ortodox care a primit supranumele de „Atletul lui Christos” din partea unor înalte oficialităţi ale Vaticanului (recunoaştere grea în înţelesuri!), cerându-i să vină în ajutorul poporului năpăstuit, iar Arhimandritului şi părinţilor să se roage neîncetat şi neîntrerupt, în glas învietor de clopote, doar prin respectarea, în duh şi adevăr, a Pravilei străbune, Poetul vizionar crezând posibile restaurarea, redresarea situaţiei şi întoarcerea lui Dumnezeu către robii Săi! Deci, Eminescu cunoştea, dintr-o adâncă trăire hristocentrică, taina din veac ascunsă a Sfinţilor, care, prin pronia cerească, totdeauna se ajută între ei şi neamul din mijlocul căruia au fost aleşi de Dumnezeu!

„Menit ai fost să scaperi un verb de foc prin oameni,/Icnesc în furci mişeii, nebunii în cuşcă rag,/Hienele-ncolţite stau gata de arţag,/Abraşe că din toate-n nimic nu li te-asemeni;/Instanţă ţi-este vorba, condeiul tău, toiag.”
Troienit cu rugăciuni

Cei care l-au citit superficial pe Eminescu au vorbit, în total dezacord cu realitatea, despre „necredinţa” sau „indiferentismul religios” al Poetului, două imense absurdităţi, întreţinute entuziast de către detractorii săi şi vrăjmaşi ai Adevărului, pe care el l-a slujit dumnezeieşte! Se poate spune, într-adevăr, cu mult temei, că lui Eminescu îi displăcea profund orice fel de manifestare fariseică, raţionalistă sau idolatră de credinţă, fiind un trăitor creştin autentic şi înduhovnicit, profund scârbit însă, ca şi noi de altfel, de orice soi de fariseism neo-varlaamit, cum se vede destul, până în zilele noastre prin diverse „colţuri” elitiste, în care capodoperele creştine sunt ocolite cu grijă de cazuişti mărunţi, cu motivaţia nubilă că ar fi „teziste”!

Păi,„teziste” sunt sigur şi legile eredităţii, legile astrofizice, legile fiziologice ş. a., dar absolut indispensabile şi fundamentale! Şi cine decretează aberaţia aceasta stupefiantă? Sincretiştii zilelor noastre, având o „minima moralia”, drept pentru care „gândesc” la nivelul unui homuncul răzvrătitor, resocializat efemer, după o extragere cu peripeţii din ghearele unor coşmaruri spiritualiste orientale şi în pericol permanent de a se reîntoarce acolo, rătăcind zăbăuc „între mişcare şi cuvânt” (vechi şi cumplit blestem indian, eficace doar asupra necredincioşilor şi sofiştilor tenaci ai iadului!). În prefaţa lucrării sale „De la Basarabia rusească la Basarabia românească”, savantul creştin Onisifor Ghibu ne atrăgea atenţia, citându-l pe De Maistre, că „nici o rătăcire nu poate fi folositoare, precum nici un adevăr nu poate fi vătămător”. Aşadar, să rostim cu curaj adevărul în orice problemă!

La 17 iunie 1889, într-o sâmbătă, a avut loc înmormântarea sa. Sfânta slujbă de prohodire s-a ţinut „la Biserica Sfântul Gheorghe cel Nou şi informaţii contemporane spun că la orele patru şi jumătate d. a., înainte de începerea oficiului, lăcaşul şi curtea din preajmă erau înţesate de lume… ” („Contribuţii documentare la biografia lui Eminescu” – pag. 539). De 121 ani, dacă numai un singur preot s-ar fi rugat, la Sfânta Liturghie, doar de două ori pe an (pe 15 ianuarie şi pe 15 iunie), Poetul ar fi fost pomenit, după rânduiala creştină, de câteva sute de ori!

Dar, din ceea ce cunoaştem nemijlocit, din mărturiile unor mari duhovnici şi cărturari, vrednici arhierei şi preoţi ortodocşi, toţi cunoscători profunzi ai operei eminesciene, cu care am discutat îndelung miezul ei teologic ortodox, noi avem serioase temeiuri să credem că Poetul nemuririi noastre a fost şi este pus la sute şi mii de slujbe, de către zeci şi, poate, sute de mii de credincioşi şi iubitori luminaţi ai Poeziei sale, pe care numai Dumnezeu, Cel ce l-a chemat la Sfânta Liturghie cerească, le ştie în mod absolut, troienindu-l nu numai cu aduceri aminte, dar şi cu rugăciuni, nădăjduim, cu smerită cugetare, bine plăcute lui Dumnezeu…

Între Biserica biruitoare din Cer, în care Fericitul Mihai Eminescu, cu Mila lui Dumnezeu, slavosloveşte mai presus de orice grăire şi Biserica sfinţitoare, slujitoare şi luptătoare de pe pământ există legături indestructibile, în tradiţia ortodoxă filocalică, mereu vie în conştiinţa românilor, aşa că cea mai rodnică cinstire pe care i-o putem aduce este sfânta rugăciune, ca şi apropierea de întreaga sa operă, în duh şi adevăr!

„Bucură-te rob al trudei şi-al sudorilor de sînge, / Bucură-te cel ce-n noapte noaptea paginii o-nfrânge… ”
Ca un rug înaintea lui Dumnezeu

Învierea, centrul credinţei dreptslăvitoare, Poetul o trăieşte cu o certitudine de foc, arătând că „moartea în luptă cu veşnica viaţă” nu a fost decât trei zile aparent biruitoare, „cumplit muncindu-şi prada” şi că, „deşi nimica înainte-Þi e omul ca un fulg / şi-acest nimic Îţi cere o rază mângâioasă / în pâlcuri sunătoare de plânsete duioasă / a noastre rugi, Părinte, organelor se smulg…”. Există aici o viziune mistică creştină grandioasă, profund răscolitoare şi extrem de expresivă, privind puterea rugăciunii solitare, dar şi comunitare, care atunci când este făcută, în post şi milostenie, cu smerenie, stăruinţă şi nădejde bine întemeiată, pare că se smulge mădularelor vii aflate în rugăciune, ajungând să fie bine plăcută şi bine primită de Dumnezeu!

În rugăciunea adevărată, în rugăciunea curată, în rugăciunea inimii participă întreaga noastră fiinţă cu toată alcătuirea ei, până la aprinderea întregului trup ca un rug înaintea lui Dumnezeu, câteodată şi văzut! Aceasta-i rugăciunea tuturor Sfinţilor, aceasta-i arderea de tot pe care Dumnezeu o dăruieşte, pentru slava veşnică a numelui Său, cui, când, cât şi cum doreşte, alegându-şi vasele de rugăciune din cele mai neaşteptate locuri şi în cele mai neînsemnate fiinţe, pentru a le smeri pe cele înalte şi a le înălţa pe cele mai de jos şi neluate în seamă!

Poetul rugător şi sigur adânc cunoscător al treptelor rugăciunii anunţă într-o stare de năvalnică şi neprihănită bucurie „cum un clocot lung de glasuri vui de bucurie… cum din mormânt răsare Christos biruitor, iar inimile toate s-unesc în armonie”, accentuând faptul, unic în istoria umanităţii, că Lumina Învierii a fost adusă tuturor oamenilor!

Din toată cunoştinţa noastră, nici un Poet din vremea sa şi puţini după el (dar toţi rugători în duh şi adevăr şi mari poeţi creştini!), n-au mărturisit, cu atâta tărie, intensitate de trăire şi împlinire poetică desăvârşită, faptul dumnezeiesc al Învierii, care reprezintă cheia de boltă a credinţei tuturor celor ce-L mărturisesc pe Mântuitorul Hristos cu fapta, smeriţi şi blânzi cu inima până la moarte, după modelul Stăpânului lor Iubitor, Milostiv, dar Drept şi Nemitarnic!

Această Lumină a Învierii va fi dusă până-n morminte şi până-n iad, prin coborârea Sa acolo în chip biruitor, zdrobind pentru veşnicie puterea morţii! Această biruinţă totală şi ireversibilă asupra morţii, prin Învierea Mântuitorului nostru, o cântă Poetul, după Pravila bisericească străbună, în finalul poemului cu acest titlu:

„Cântări şi laude nălţăm,

Noi Ţie, Unuia,

Primindu-L cu psalme şi ramuri,

Plecaţi-vă neamuri,

Cântând Aleluia!

Christos a înviat din morţi,

Cu cetele sfinte,

Cu moartea pre moarte călcând-o,

Lumina aducând-o

Celor din morminte!”

Cele două rugăciuni adresate Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria, reprezintă o altă cheie a izbânzii spirituale şi poetice, unice în lume, determinând-o pe Rosa del Conte, a cărei lucrare a fost remarcată de către Mircea Eliade, să spună despre Eminescu:”A fost fără îndoială, cel mai cultivat Poet al secolului, singurul care poate fi alăturat de Goethe. Şi tot în Goethe îşi găseşte replică tendinţa lui către om universal”:

„Crăiasă alegându-te

Îngenunchem rugându-te,

Înalţă-ne, ne mântuie

Din valul ce ne bântuie;

Fii scut de întărire

Şi zid de mântuire,

Privirea-ţi adorată,

Asupră-ne coboară,

O, Maică Prea Curată

Şi pururea Fecioară

Marie!

Noi, ce din mila Sfântului

Umbră facem pământului,

Rugămu-ne-ndurărilor

Luceafărului mărilor;

Ascult-a noastre plângeri,

Regină peste îngeri,

Din neguri te arată,

Lumină dulce, clară,

O, Maică Prea Curată

Şi pururea Fecioară

Marie!”

În această sublimă rugăciune profund ortodoxă, Poetul teologhiseşte, ca un luminat vas ales, învăţătura bisericească cea cu totul minunată, care ne luminează că Maica Domnului şi Pururea Fecioara Maria este Maica noastră, a tuturor creştinilor care o supravenerăm, cinstindu-i numele şi milostivirea negrăită către noi, după cuviinţă! Poetul o numeşte, umbrit de aripa Duhului Sfânt, Crăiasă, Luceafăr al mărilor (de suflete, bineînţeles!), Regină peste îngeri (de suflete, evident!), Lumină dulce clară, Maică şi Pururea Fecioară, arătând prin această recunoaştere, cu totul smerită, că ştie de la început sub ce Sfânt şi Prea Înalt Acoperământ şi-a aşternut sufletul său profund credincios!

Aşa cum Maica Prea Curată Îl ţine pe Pruncul Iisus în braţele-i sfinte, aşa se roagă şi nădăjduieşte Fericitul Eminescu (toţi creştinii care se roagă cu umilinţă sufletească şi evlavie la Măicuţa Domnului primesc miluire, căci ea este grabnic ajutătoare şi mijlocitoare, la Tronul Fiului ei Cel Dumnezeiesc şi Domnul nostru Iisus Hristos, pentru noi, păcătoşii!). Acest adevăr de credinţă nebiruită îl subliniază Poetul, pentru că el cunoştea cu precizie faptul că nimeni dintre cei care s-au rugat vreodată Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, cu smerenie, nu a rămas nemângâiat!

În timp ce tot felul de autori sortiţi pieririi îşi clamează, orgolioşi şi ridicoli, panseurile eretice şi pseudoeseurile despre pustiul lor lăuntric şi limbajul chiromantic al păsăretului zgomotos ce-i locuieşte, Poetul nepereche al neamului nostru se roagă cutremurat Măicuţei Domnului să ne înalţe, să ne mântuie, din valul ce ne bântuie, ştiind duhovniceşte că dacă privirea-i adorată asupră-ne coboară, vom avea cu adevărat scut de întărire şi zid nebiruit de mântuire! Această înaltă cultură sufletească sacerdotală se dobândeşte întotdeauna, cu darul lui Dumnezeu, numai prin post, rugăciune, milostenie şi smerită cugetare şi nicicând prin orgolioase afirmări ale minţii necurăţite de patimi şi înfierbântate de truisme filosofice, nahlapi şi nagode ideative cu totul năstruşnice, şi acelea împrumutate din ţara roşcovelor oculte…

O părere la “Adevărul despre Eminescu (18)

  1. Pingback: Adevarul despre Eminescu (18) « Ortodoxie sau moarte!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s