Ştefan Lechea s-a născut în cer

Ştefăniţă Lechea a pornit spre Rai

Sursa: Monitorul de Vrancea

Cavalerul credinţei din Negrileşti

De Laura Breană

 Ştefăniţă Lechea, învăţătorul din Negrileşti care a făcut Facultatea de Teologie la 70 de ani, căruia comuniştii i-au distrus 46 de mii de cărţi, 1000 de manuscrise, viorile şi două piane urcate în creierul munţilor, care a fost interogat de Securitate, internat la nebuni şi alungat ani la rând de oameni, a murit. Trupul lui a fost găsit, luni, fără suflare, acolo unde s-a retras ca să-şi trăiască apusul vieţii sale zbuciumate: la Negrileşti. El va fi condus, astăzi, pe ultimul drum, spre odihnă veşnică în singurul lor care i se cuvine: Raiul.

Ştefăniţă Lechea, fost învăţător, a trecut pragul lumii veşnice la 90 de ani,  în locul spre care a tânjit tot timpul: la Negrileşti. Autodidact înnăscut şi ţinta multor jafuri şi distrugeri ale regimului comunist, hăituit o viaţă de mai toată lumea şi neînţeles de prea mulţi dintre ai săi, Ştefăniţă Lechea a rătăcit mult timp prin lume sperând că oamenii „se vor întoarce la credinţa şi patria lor“.

Oricine a împărtăşit cu el clipe de înţelepciune, oricine a fost mai mult sau mai puţin în preajma prezenţei sale de o maiestuozitate pe care doar cunoaşterea şi credinţa o pot da, nu-l va putea uita vreodată. „Am fost fericiţii contemporani ai unui mare om. Să ne aducem aminte că el a fost singurul care ne-a explicat nocivitatea, răul în esenţă, inumanitatea comunismului. A fost cel care nu a cerut nimic după căderea pecinginii roşii, a fost cel care a acceptat jignirile tuturor celor care, după Revoluţie, au devenit inamicii comunismului înfingându-şi adânc labele hrăpăreţe în tot ce a fost de furat. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în singurul loc care i se cuvine: Raiul“, a transmis Ion Apostu, pe Facebook. „Domnule Ştefăniţă, ai fost singurul care m-ai îndrumat la biserică atunci când alţii mă obligau să merg la Joia Tineretului. Eternă memorie!“, a continuat el. „Şi cât de duios suna vioara domnului Ştefăniţă… Şi cât de blândă era vocea lui… “, spune şi Mirela Păun.

Oamenii care l-au cunoscut şi pe care Ştefăniţă Lechea i-a acceptat în preajma lui s-au simţit, fără îndoială, privilegiaţi. Şi printre aceştia, m-am numărat, în urmă cu peste zece ani, şi eu… Mi-a spus povestea sa zăcând, neputincios trupeşte, în mizeria unei camere din fostul cămin ISEH. Forţat de împrejurări să-şi trăiască, vremelnic, suferinţa printre gunoaie, beţivi, manele şi înjurături ce străpungeau pereţii, nu mai avea decât o singură dorinţă: să-şi ostoiască setea de linişte ascuns în pădurea de la Roşchila, pădure ce i-a legănat tinereţea… Niciodată, vederea unui om nu mi-a creat mai cert senzaţia de imaterialitate. Atâta măreţie şi atâta modestie la un loc, atâta căldură şi atâta profundă suferinţă într-un singur trup parcă nu era drept! M-am revoltat încă dinainte de a-i afla istoria.

Catalogat drept mistic şi duşman al poporului

Să scriu despre copleşitoarea sa personalitate mi s-a părut, practic, imposibil. N-a vrut niciodată să fie cunoscut, n-a dorit decât să trăiască în pace, între cărţile lumii lui. Iar eu, unul dintre ziariştii care i-au impietat liniştea nu pot decât să-mi cer iertare, fiindcă împărtăşesc lumii, încă o dată, povestea lui.

Ştefăniţă Lechea a dat bineţe lumii la Negrileşti, într-o familie de ţărani, oameni de o simplitate nealterată de răutăţile vieţii. La opt ani a mers la şcoala din sat, distrusă apoi de „tovarăşii“ care nu suportau faptul că fusese construită pe vremea lui Spiru Haret. Chiar pe locul cancelariei, CAP-ul a instalat un cazan de ţuică… Prima zi de şcoală a însemnat, pentru micul Ştefăniţă, un miracol ce avea să dureze cât toată viaţa lui. Ştia deja să scrie şi să citească, învăţase singur buchiile cărţii, care devenise deja marea lui dragoste. „Pentru mine, petecul de hârtie era ceva din altă lume… şi peniţele… Peniţele aveau miros de cerneală, toate acestea aveau ceva miraculos. La loc de cinste în viaţa mea a fost să stea cartea, dar n-am putut-o îngriji pentru că am fost singur. Singur printre mulţii domni cu maşini, salarii mari şi grade. Toţi m-au rănit, spuneau că sunt mistic, că sunt «duşman al poporului»“, îmi povestea Ştefăniţă Lechea, în urmă cu 11 ani.

Venise apoi vremea să meargă mai departe, să se facă învăţător ori să meargă la Seminarul Teologic, să se pregătească de preoţie. Cel mai mult şi-ar fi dorit să devină ţăran, să fie ca tatăl şi să aibă o soţie la fel de bună şi iubitoare ca mama sa. Terminase patru clase şi şi-a rugat părinţii să nu-l desprindă de ei şi de acele locuri atât de timpuriu, aşa încât aceştia i-au luat manuale, din care Ştefăniţă a învăţat singur încă trei ani.

Acolo, în sătucul ascuns de munţi, copilul de atunci a deprins, cu răbdare Dumnezeiască franceza, germana, engleza, italiana, spaniola, greaca, latina şi ebraica „atât cât să mă pot descurca bine. Cunosc toate limbile astea, dar nu le ştiu, cum spun unii. Dacă citeşti în alte limbi şi înţelegi, nu înseamnă că şi ştii“, spunea, modest, Ştefăniţă, care făcuse o pasiune şi din matematici şi muzică.

„Mă somau să mă prezint la Securitate“

Peste timp, în căsuţa pe care şi-o făcuse sus, în munţii de la Roşchila a  urcat cinci viori şi două piane de la începutul secolului, asasinate mai apoi de ucigaşi comunişti. Era pe vremea când, învăţător fiind, a găsit de cuviinţă să-şi dea demisia, trimiţând Inspectoratului Şcolar şi explicaţia gestului său. „Am scris că demisionez pentru nesporul celor 20 de ani în care toată istoria neamului a fost disimulată. M-au pus să reformulez cererea, am refuzat. M-au ameninţat că dacă nu vin la şcoală voi fi internat. Apoi mi-au adus un plic pe munte, mă somau să mă prezint la securitate la Focşani“, povestea Ştefăniţă Lechea.

Din amintiri a scos la lumină coşmarul zilei în care oameni de valoare au fost scoşi în vifor dezbrăcaţi, în zori, când de abia se vedea om cu om, cu picioarele legate înfăşurate în cârpe. Când toată intelectualitatea, toţi cei cu verticalitate au fost duşi să taie papură în Bălţile Brăilei, în Deltă, iar cărţile lor au fost cărate cu sacii şi arse. „Din ele îşi alegeau învăţătorii ceea ce nu putea fi primejdios. Atunci, cineva a protestat: «De ce nu ne împuşcaţi decât bătaia de joc!»“, spunea părintele Lechea. Trup şi suflet s-a încrâncenat la amintirea internării la care a fost supus, numai pentru că nu a vrut să le facă jocul. „Mai bine mă împuşcaţi decât să zică lumea că sunt în legătură cu voi!“, le-a spus. A fost ameninţat cu Socola şi Săpoca. Dar nu era nebun, nicio clipă n-a fost. A fost doar un om incomod, care iubea cultura şi pe Dumnezeu şi care a stat ca un ghimpe în coastele celor de la partid, revoltat fiind împotriva comunismului. Un neînţeles al oamenilor din jur, care nu puteau pricepe nevoia lui de carte şi singurătate. Şi un duşman înverşunat al Securităţii, care nu a putut să gândească altceva decât că Lechea din Roşchila unelteşte împotriva regimului.

46 de mii de cărţi arse de comunişti

Cea mai cruntă dramă a existenţei părintelui Lechea s-a petrecut la Roşchila, graţie furiilor dezlănţuite ale ignoranţilor comunişti. Toate cele 46 de mii de volume scrise în mai toate limbile, au fost şterse de pe faţa pământului. Şi-au bătut joc de el şi de toată cultura românească şi nu numai, într-o vâlvătaie ce a cuprins întreaga avere – nepreţuită – a omului. Cele peste 1000 de manuscrise ale sale, scrisorile primite de la Constantin Noica şi Petre Ţuţea, baraca primită după ce i-au fărâmat casa, toate au fost călcate în picioare. „Cărţile alea ar fi putut fi peste 46 de mii de volume. Pe lângă cele scrise în română aveam tot ce s-a scris până în 1944 în germană, peste 15 mii de volume, în franceză, în engleză vreo 600, în latină 8-900, în greacă tot atât, în ebraică vreo 30…Au fost în casa mea peste 400 de dicţionare. M-am lipsit de altele ca să cumpăr cărţi…“, îmi spunea Ştefăniţă Lechea.

Cu toate astea, a mers mai departe, iar cea mai mare dorinţă a lui avea să devină realitate în 1991, când a devenit student la Facultatea de Teologie Bucureşti. Avea atunci 69 de ani şi singurul lucru care-l îngrijora era că va rămâne Roşchila singură, şi-i vor tăia fagii şi brazii, singurul lucru care i-a mai rămas. „M-am dus la facultate. Când au aflat răii c-am să plec au zis «lasă că o să-i luăm terenul». Îmi cumpărasem teren pentru o casă. Am sperat că oamenii se vor întoarce la credinţa şi patria lor“. Dar n-a fost să fie.

Când s-a reîntors, nu mai avea pământul care să-l primească. Şi ani întregi s-a judecat cu cel ce i l-a luat, bătând drumurile Focşaniului la braţ cu suferinţa, adăpostit şi omenit ocazional de oameni cu sufletul îmblânzit.

Răpus de boală, în camera de cămin

Mi-a spus povestea existenţei lui acolo, în camera de cămin, răpus de boală în patul de campanie pe care l-a aşezat „de la Nord la Sud“, departe de pereţii din beton prin care nu de puţine ori îşi auzea numele strigat în bătaie de joc. Înconjurat de maldăre de cărţi, reviste şi icoane îşi trăia, singur, suferinţa pricinuită de o operaţie „care nu a ieşit bine. Poate dacă era cineva lângă mine, să-mi pună o pungă de gheaţă… Dar am fost singur…“, zicea.

Era ostenit şi trist. Şi nu mai putea îndura mormântul de beton prin care răzbăteau manelele la maxim şi vorbele răutăcioase ale vecinilor, care-l considerau nebun. Ascuns în aşternuturile patului său, aştepta să treacă zilele şi nopţile infernului său nemeritat. Nu cerea ajutor. Atâta forţă i se revărsa din priviri încât mă aşteptam să se ridice, falnic, şi să plece.

Era ca un animal în cuşcă, ţinut fără voie departe de mama-pădure. Şi mă gândeam că dacă Dumnezeu face minuni, atunci lui, cu siguranţă i se cuvine una… Şi până la urmă, minunea s-a înfăptuit.

Iar astăzi, din liniştea pădurilor de la Roşchila, Ştefăniţă Lechea porneşte, ca un etern cavaler al credinţei, pe drumul spre veşnicie. Dumnezeu să îl odihnească în pace…

***

      „Tăinuiţi-mi supărarea, tăinuiţi-mi gîndul greu
Şi atunci eu voi rămîne, codrilor, cu voi, mereu
Şi-mi voi face-un fel de casă, colo-n muntele cel ‘nalt
Mărunţică, dar frumoasă, sub o prispă de cobalt
Lîng-un lac cu multe pietre prăvălite de ciclopi
Peste care se frămîntă vîntu-n brazi şi frunza-n plopi
Şi în unda-i liniştită, lacul verde s-o încapă
Ca şi cum ar fi zidită cât în aer şi în apă
Iar prin ceaţa străvezie de un verde-albastru închis
Coperişul ei să fie din şindrilă şi din vis
Căci de dorul lumii care nu mai cred c-am s-o-ntâlnesc
Colo sus, lîngă izvoare, visul vreau să mi-l trăiesc
Cînd s-o învolbura furtuna, ridicând omătu-n cer
Să rămân, pe totdeauna, al Credinţei cavaler
Lupii vor urla întruna, răspândind fiorii morţii
Noi vom asculta furtuna, trăgînd laturile porţii
Iar cînd zorii s-or desface şi păduri vor fumega
Peste lume va fi pace şi lumină-n casa mea…“

Ştefăniţă Lechea

Amintiri despre învăţătorul Ştefăniţă Lechea, „Sfîntul din Roşchila”

de Valentin Musca

Sursa: Ziarul de Vrancea

Originar din Negrileşti, a trăit ca un patriarh în Muntele Roşchila, înconjurat de mii cărţi, pian şi vioară.

Vrancea este mai săracă, „Sfîntul din Roşchila” – Ştefăniţă Lechea a trecut în lumea veşniciei. Omul care a avut curajul să înfrunte regimul comunist cu pianul şi să trăiască asemenea unui patriarh veterotestamentar în inima Munţilor Vrancei a plecat spre lumea celor fără de moarte, lăsînd contemporanilor o poveste de viaţă cum rar mai putem întîlni. Fiu de ţărani din Vrancea eternă, a copilărit în paradisul familiei, urcînd în vacanţe, alături de pruncii din sat, la tîrla familei de pe Roşchila. Autodidact, Ştefăniţă Lechea nu a absolvit Oxfordul, nici n-a avut magiştri faimoşi, dar a primit la naştere darul cititului şi al meditaţiei, care l-au transformat într-un personaj romanesc, o curiozitate pentru consăteni, o ciudăţenie pentru oamenii de litere şi pentru studenţii Facultăţii din Teologie din Bucureşti, unde ajunge ca student, la vîrsta de 70 de ani, în anii 90. Despre „Sfîntul din Roşchila” s-ar putea scrie o emoţionantă biografie, cum s-ar putea realiza un documentar excepţional. Cu o viaţă de peregrin, paşii negrileşteanului au trecut pragul marilor duhovnici români, dar şi ai spiritelor tutelare, în anii cînd gîndirea era arestată, iar Hristos suferea în celulă. Prinşi în nimicurile care ne macină sufletele, nu facem decît să redactăm necroloage şi evocări, iar despre sufletele celor din categoria învăţătorului Ştefăniţă Lechea ne amintim decît atunci cînd pleacă dintre noi. Pentru a nu transforma acest articol într-un necrolog l-am rugat pe prof. Costică Neagu să ne spună cîteva rînduri, ca amintirea celui care sfida regimul cu pianul să fie cît mai autentică.

„Am copilărit în lumina spiritului Domniei sale”

„Pot spune că am copilărit în lumina spiritului Domniei sale şi asta datorită faptului că tatăl meu avea o proprietate chiar în Roşchila, aproape de Domnul. El avea pămîntul mai la deal de noi. L-am văzut deseori seara mai devreme sau mai tîrziu trecînd în pas sprinten, desculţ şi cu pantofii în mînă, mergînd la tîrla lui. Uneori oprea pe la noi, bea o cană cu apă, mai stătea la vorbă cu tata şi pleca mai departe. Eu mă întrebam cum de nu i-o fi urît lui Domnu să meargă seara prin pădure. Tata spunea – «cui îi e urît se spală pe ochi…!», iar eu nu înţelegeam cum poate cineva să scape de frică dacă se spală pe ochi. Nu l-am avut învăţător pe Domnu, dar cînd am crescut mai mărişor am avut ocazia de multe ori să merg cu el către Roşchila. După ce ne depărtam de sat, îmi spunea cum se numeşte fiecare deal sau munte, a cui e fiecare tîrlă pe lîngă care treceam, îmi povestea multe întîmplări din vechi. Mai tîrziu cînd eram elev la Şcoala Pedagogică de la Galaţi şi începusem şi eu să «scîrţîi» la vioară, mă chema pe la el la deal şi cîntam un fel de duet, eu la vioară şi el la pian, cîntece pe care el le compunea, dar pentru care scria şi versurile. După ce am absolvit Şcoala Pedagogică, am fost cîţiva ani coleg de cancelarie la Negrileşti, chiar am lucrat la o clasă paralelă cu dînsul.Domnul nu făcea lecţiile chiar cum învăţasem noi la şcoală, dar eram surprins să constat că elevii săi erau foarte bine pregătiţi.

Uneori renunţa la cîte o lecţie, îşi lua vioara şi pleca în drumeţie cu clasa. Prin anii 1970, cînd CAP-ul a vrut să-i ia pămîntul său de la Roşchila, pe motiv că în prima sa tinereţe ar fi semnat o cerere de intrare în colectiv s-a făcut foc şi pară şi s-a ridicat făţiş împotriva regimului. Cei de la învăţămînt de la judeţ au zis că-i «plecat»… Ştiu că pînă la urmă a fost lăsat în pace şi datorită intervenţiilor care s-au făcut de «sus», dar mai ales de revista Flacăra a lui Adrian Păunescu”, ne-a spus prof. Costică Neagu. La mărturisirile prof. Costică Neagu, cuvintele noastre sînt de prisos. Spunem doar că marile spirite le înţelegem atunci cînd nu mai sînt printre noi. Adio, Domnule Învăţător Ştefăniţă Lechea, Patriarh al Vrancei Eterne! (Valentin MUSCĂ)

S-a stins încă o legendă vrânceană: ŞTEFĂNIŢĂ LECHEA, Prinţul Roşchilei (1922-2012)

Sursa: Ziarul de Vrancea

Aplecat dintre noi învăţătorul şi teologul Ştefan Lechea – ,,Domnu Ştefăniţă”, aşa cum era ştiut de prieteni, de cunoscuţi, de negrileşteni, cel care a făcut să se audă susur de vioară şi acorduri de pian în creştetul muntelui negrileştean Roşchila.

Adevărată legendă vie a Negrileştiului din timpul vieţii – în tinereţe, un profil eminescian, la senectute o figură de patriarh -, Domnu Ştefăniţă a colindat prin ţară, însetat de învăţătură: muncitor şi elev la seral, la Liceul ,,Loga” din Timişoara, bibliotecar la Academie, unde a fost preţuit de Mircea Maliţa, Virgil Cândea, Vlădescu-Răcoasa, Constantin Noica. S-a declarat deschis împotriva ciumei roşii, care îndrăznise să-i calce domeniul din Roşchila, dar a fost lăsat în pace pentru că mulţi intelectuali i-au luat apărarea acolo ,,sus”. Din anul 1957 s-a stabilit definitiv la Negrileşti, devenind învăţător. Fire romantică, ,,Domnul Ştefăniţă”, şi-a construit un univers al său, „Imperiul Roşchila”. Toate planurile sale s-au raportat la acest univers, toate ratările sale se leagă de acest spaţiu. Aici îşi potolea setea de natură, de singurătate şi de  reflecţie. Aici şi-a  croit o  casă, un  adevărat palat romantic eminescian, cu subsol, aici şi-a adus cărţile, pianul şi vioara, aici au răsunat acordurile unui pian şi şoaptele unei viori, aici a compus „Sus la Păişaua Nantă”, aici s-au zămislit versurile cîte au fost ele, aici s-au risipit toate… După ce a ieşit la pensie, Domnu a luat drumul învăţăturii sistematice şi gospodăreşti, făcînd Facultatea de Teologie (1990-1995) la peste 70 de ani, fiind cel mai vîrstnic student român. Nu  s-a preoţit pentru că nu putea împlini tipicul căsătoriei sau poate că nu a dorit să se preoţească. De fapt singurul loc unde ar fi vrut să slujească era Veşnica Roşchilă, cu altarul pădurii sale, dar picioarele pe care zbura în tinereţe au obosit şi ele…

Aici în Negrileştiul său s-a stins rămînînd pentru vecie al acestui pămînt, vegheat din Roşchila de foşnetul brazilor, de sufletele celor pe care i-a învăţat lumina cărţii, vegheat de spiritul mătuşii Tudoara Vrâncioaia, vegheat de toată Vrancea!

Dumnezeu să-l aşeze în rîndul drepţilor şi să-l vegheze în veac!

Adio, Domnule Ştefăniţă, Dumnezeu să vă aibă în pază!

***

Sărutăm dreapta, părinte Ştefan, şi te rugăm: roagă-te Domnului pentru noi!
Anunțuri

O părere la “Ştefan Lechea s-a născut în cer

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s