Cuv. Serafim Rose – Cartea Facerii…, Cele Șase Zile luate pe rând. Ziua Întâi.

Cuv. Serafim Rose, Cartea facerii, Crearea lumii și omul începuturilor

Capitolul trei, Cele Șase Zile luate pe rând

Ziua Întâî (Facere 1,1-5)

1, 1 Întru început…[1]

Cartea vorbește despre cele dintâi lucuri din lume. Dar cuvintele pot avea și un înțeles tainic, cum învață Sfântul Ambrozie:

”Începutul, în înțeles tainic, este arătat de zicerea: Eu sunt Alfa și Omega, începutul și sfârșitul. (Apoc. 1, 8)… Cu adevărat, Cela ce este începutul tuturor lucrurilor, în puterea Dumnezeirii Sale, este, de asemenea, și sfârșitul… Deci întru acest început, adică întru Hristos, Dumnezeu au zidit cerul și pământul, fiindcă toate printr-însul s-au făcut și fără de dânsul nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut (Ioan 1, 3).”[2]

Următoarele lucrări ale Facerii încep cu aceste cuvinte: Și a ziz Dumnezeu. Sfântul Vasile întreabă care e înțelesul lor și tot el ne răspunde:

”Să cercetăm în ce chip vorbește Dumnezeu. Oare așa cum vorbim noi? (…) Oare, transmițând prin organele glăsuitoare cele gândite, prin mișcarea articulată a vocii, face cunoscut gândul cel într-ascuns? Oare nu e basm să spui ca Dumnezeu are nevoie de atâta timp pentru a-și arăta gândurile? Nu e oare mai cucernic să spui că voia dumnezeiască și cel dintâi impuls al cugetării Sale este Cuvântul lui Dumnezeu (adică Hristos)? Scriptura Îl înfățișează pe larg, ca să arate că Dumnezeu nu numai că a voit să facă lumea, ci și că a adus-o la existență cu un împreună-lucrător. Căci Scriptura ar fi putut urma să spună despre toate așa cum a spus la început: Întru început a făcut Dumnezeu cerul și pământul, apoi A făcut lumina, apoi A făcut tăria. Dar iată că Scriptura îl arată pe Dumnezeu poruncind și vorbind; și, fără să o spună, arată pe Cel Căruia Îi poruncește și Îi vorbește. (…) Deci, așa cum spuneam mai înainte, Scriptura, pentru a deștepta mintea noastră spre căutarea Persoanei Căreia I-au fost spuse cuvintele, a luat, cu înțelepciune și dibăcie, forma aceasta de exprimare.”[3]

Iată deci că Hristos este Ziditorul, cum afirmă și Sfântul Ioan Evanghelistul: Întru început era Cuvântul… toate printr-însul s-au făcut și fără de dânsul nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut (Ioan 1, 1…3). Sfântul Pavel învață același lucru: Dumnezeu a zidit toate prin Iisus Hristos (Efes. 3, 9); Întru Dânsul (Hristos) s-au zidit toate, cele din ceruri și cele de pre pământ, cele văzute și cele nevăzute, ori scaunele, ori domniile, ori începătoriile, ori stăpânirile, toate printr-Însul și pentru Dânsul s-au zidit (Col. 1, 16).

Astfel, în iconografia ortodoxă traditională a facerii lumii, nu vedem un bătrân (adică Tatăl) care-l face pe Adam, ca în fresca lui Michelangelo din Capela Sixtină, ci pe Hristos. Fără îndoială că întreaga Treime creează: Tatăl poruncește, Fiul zidește și îndată vom vedea că și Duhul Sfânt ia parte la lucrare, ”mișcându-Se” sau ”purtându-Se” pe deasupra apei. Despre aceasta, scrie Sfântul Efrem Sirul:

”Se cuvenea ca Duhul Sfânt să Se poarte, ca o dovadă că, în ce privește puterea ziditoare, El este asemenea cu Tatăl și cu Fiul. Căci Tatăl au grăit, Fiul au zidit și se cădea ca și Duhul să-Și aducă lucrarea. Și-aceasta o au făcut purtăndu-Se, arătând prin aceasta, în chi vădit, că totul a fost adus întru ființare și săvârșit de către Treime.”[4]

1, 1-2 …a făcut Dumnezeu cerul și pământul. Și pământul era nevăzut și netocmit.

Sfântul Vasile întreabă:

”Cum se face că, deși amândouă, și cerul, și pământul, au fost făcute având aceeași cinste, cerul a fost făcut desăvârșit, iar pământul este încă nedesăvârșit și neterminat? Sau, pe scurt, care era partea „netocmită” a pământului și pentru care pricină pământul era „nevăzut”? Tocmirea desăvârșită a pământului o alcătuiește belșugul din el: odrăslirea a tot felul de plante, creșterea pomilor înalți, roditori și neroditori, culorile frumoase și mirosurile plăcute ale florilor și toate câte, puțin mai în urmă, rărărind din pământ la porunca lui Dumnezeu, vor împodobi pământul care le-a dat naștere. Așadar, pentru că nimic din acestea nu era pe pământ, pe bună dreptate Scriptura a numit pământul „netocmit”. Același lucru îl putem spune și despre cer. Nici el nu era încă terminat și nici nu-și primise podoaba lui; nu era luminat nici de lună, nici de soare și nici încununat cu cetele de stele. Încă nu se făcuseră acestea. Deci n-ai păcătui față de adevăr dacă ai spune că și cerul era „netocmit”.[5]

Sfântul Ambrozie numește lucrarea Zilei Întâi „temelia” lumii:

„Meșterul-zidar așază întâi temelia, iar după ce s-a pus temelia, alcătuiește feluritele părți ale clădirii una după alta, iar apoi le adaugă și podoabele… De ce nu a dat Dumnezeu (…) stihiilor podoabele potrivite odată cu ivirea lor, ca și cum El, în clipa facerii, nu ar fi fost în stare să facă îndată ca cerul să sclipească țintuit de stele, iar pământul să se îmbrace în flori și roade? Putea prea bine să se fi întâmplat așa. Totuși, Scriptura arată că lucrurile au fost mai întâi zidite și abia pe urmaă au fost rânduite; altfel, ar trebui să presupunem că ele nu au fost de fapt createși că nu au avut început, întocmai ca și cum firea lucrurilor ar fi fost născută de la început, neapărând a fi ceva adăugat pe urmă.”[6]

Sfântul Efrem zice:

„El spune aceasta, dorind a arăta că goliciunea a premers firea (lucrurilor)… Pe atunci, era doar pănântul și nimic altceva în afară de el.”[7]

1, 2 Și întuneric era deasupra adâncului.

Apele „adâncului” au fost făcute împreună cu pământul și acopereau pământul în întregime. Iată pricina înfățișării sale netocmite. Părinții socotesc că a existat o oarecare lumină făcută împreună cu cerul, căci cerul era tărâmul luminii; dar dacă este așa, norii ce acopereau pământul o împiedicau să ajungă pe pământ. Sfântul Efrem scrie:

„Dacă toată zidirea (fie ca facerea ei era pomenită sau nu) a fost făcută în șase zile, atunci norii s-au zidit în ziua întâi… Căci toate trebuiau a se zidi în șase zile..”[8]

(Iată un alt indiciu al faptului că lucrarea celor Șase Zile se deosebește de lucrarea ziditoare a lui Dumnezeu de după aceea și că nu o putem înțelege proiectând în trecut experiența noastră prezentă.) Sfântul Ambrozie respinge explicit părerea că „întunericul” de aici se referă alegoric la puterile răului.[9]

1, 2 Și Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apei.

Aici, vedem lucrarea celei de-a Treia Persoane a Sfintei Treimi în zidire. Sfântul Ambrozie scrie:

„Încă nu venise plinătatea lucrării întru Duhul, precum este scris: Cu Cuvântul Domnului, cerurile s-au întărit și cu Duhul gurii Lui toată puterea lor (Ps. 32, 6). (…) Duhul în chip cuvenit se purta peste pământ, cel sortit a aduce roadă, căci cu ajutorul Duhului el cuprindea semințele noii nașteri, ce aveau să încolțească, după cuvintele proorocului: Trimite-vei Duhul Tău și se vor zidi, și se va înnoi fața pământului (Ps. 103, 30).”[10]

Sfântul Efrem ne dă o imagine foarte domestică asupra lucrării Duhului în Ziua Întâi:

„(Duhul Sfânt) a încălzit apele și le-a făcut roditoare și în stare să zămislească, ca pasărea când șade pe ouă cu aripile întinse și le încălzește cu căldura ei, făcându-le roditoare. Tot Duhul Sfânt înfățișa atunci pentru  noi chipul Sfântului Botez, în care, prin mișcarea Sa pe deasupra apei, dă naștere copiilor lui Dumnezeu.”[11]

1, 3 Și a zis Dumnezeu: să se facă lumină; și s-a făcut lumină.

Sfântul Ambrozie scrie:

„Dumnezeu este făcătorul luminii, iar locul și pricina întunericului este lumea. Însă bunul Făcător a rostit cuvântul „lumină”, ca să poată descoperi lumea, pătrunzând-o cu strălucire și astfel s-o facă frumoasă la înfățișare. Deci, dintr-o dată văzduhul s-a făcut strălucitor, iar întunericul s-a dat cu spaimă înapoi de la neobișnuita strălucire. Strălucirea luminii ce a pătruns dintr-o dată întregul univers a copleșit întunericul, scufundându-l, parcă, în adânc.”[12]

Sfântul Efrem, în acord cu ceilalți Părinți, ne spune limpede că lumina nu avea nimic de-a face cu soarele care a fost creat numai în Ziua a Patra:

„Lumina care a apărut pe pământ era fie ca un nor luminos, fie ca lumina zorilor ori ca stâlpul ce a luminat norodului iudeu în pustie. Oricum, lumina nu ar fi putut împrăștia întunericul ce învăluia totul, de nu și-ar fi răspândit pretutindeni fie materia, fie razele, precum soarele la răsărit. Lumina dintru început era răspândită pretutindeni, nefiind închisă într-un singur loc anume; ea împrăștia întunericul fără a avea vreo mișcare; toată mișcarea ei ținea doar de ivire și pieire; când ea pierea dintr-o dată, venea domnia nopții, domnie ce se sfârșea odată cu ivirea ei. Astfel, lumina a făcut să apară și cele trei zile următoare… Ea a ajutat la odrăslirea și răsărirea tuturor celor care urmau a fi scoase de către pământ în ziua a treia; cât despre soare, el a fost așezat în tăria cerului ca să aducă la împlinire cele care fuseseră făcute să apară mai înainte cu ajutorul luminii dintru început.”[13]

1, 4 Și a văzut Dumnezeu lumina că este bună.

După învățătura Sfântului Ambrozie, Dumnezeu numește fiecare treaptă a zidirii Sale „bună”, văzându-i firea desăvârșită și neprihănită și având în vedere desăvârșirea întregii lucrări.:

„Dumnezeu, ca judecător al întregii lucrări, prevăzând cum avea să fie lucrul împlinit, laudă partea lucrării Sale aflată încă pe treptele începătoare, cunoscând de mai înaintefelul încheierii ei… El laudă fiecare parte deosebi, ca fiind vrednică de ceea ce avea să urmeze.”[14]

1, 4-5 Și a despărțit Dumnezeu între lumină și între întunerec. Și a numit Dumnezeu lumina ziuă și întunerecul l-a numit noapte.

Sfântul Vasile tâlcuiește acest loc:

Și a despărțit Dumnezeu între lumină și între întunerec. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a făcut să nu se amestece lumina cu întunericul, ci să stea separate una de alta. Le-a despărțit și le-a separat foarte mult una de alta. Și a numit Dumnezeu lumina ziuă și întunerecul l-a numit noapte. Acum, după ce a fost făcut soarele, este zi când văzduhul e luminat de soare și când soarele strălucește în emisfera de deasupra pământului; este noapte când soarele, ascunzându-se, face umbră pământului. Atunci, la început, ziua și noaptea nu se datorau mișcării soarelui. Ci se făcea zi și urma noapte când se revărsa lumina aceea care a fost făcută la început și când iarăși se retrăgea potrivit măsurii rânduite de Dumnezeu.”[15]

1, 5 Și s-a făcut seară, și s-a făcut dimineață, zi una.

Sfântul Vasile urmează:

„Seara este hotarul comun dintre zi și noapte, iar dimineața este vecinătatea nopții cu ziua. Așadar, ca să dea zilei cinstea de a fi fost făcută înainte, Scriptura a vorbit mai întâi de sfârșitul zilei, apoi de sfârșitul nopții, pentru că zilei îi urmează noaptea. Starea în lume înainte de facerea luminii nu era noaptea, ci întunericul; noapte s-a numit atunci când Dumnezeu a despărțit întunericul de zi și întunericul a primit numire nouă, ca să se deosebească de zi. (…) Pentru ce nu a spus „ziua întâia”, căci avea să-i adauge ziua a doua, a treia, a patra, pentru că era în fruntea celor care vin după ea. A spus „una”, pentru că voia să determine măsura zilei și a nopții.”[16]

Ziua Întâi a facerii (indiferent cât de „lungă” s-ar presupune că este) pune început ciclului

de șapte zile (fiecare cu „ziua” și „noaptea” ei ce se continuă până în zilele noastre. Comentatorii raționaliști, care văd în cele „șapte zile” și faptul că „seara” precede „dimineața” doar o proiecție retrospectivă a unor obiceiuri iudaice târzii, se arată a fi în total dezacord cu modul patristic de a privi aceste lucruri fiind deci incapabili să răspundă la întrebarea: de unde și de ce au luat iudeii aceste obiceiuri? După concepția patristică, textul dunezeiește descoperit poate să ne arate, și chiar ne arată, literal obârșia lumii și pricinile obiceiurilor iudaice (care au devenit acum creștine – căci ziua noastră bisericească începe și ea cu Vecernia, slujba de seară).

Iată-ne, deci, la sfârșitul acelei „Zi Una”, Ziua Întâi a facerii. Ea a statornicit măsura timpului pentru toate epocile următoare (fiiindcă „înainte” de ea nu exista timp; timpul începe cu ea). Ea este o zi deosebită de cele care urmează și în altă privință, cum explică Sfântul Efrem:

„Deci, după mărturia Scripturii, cerul, pământul, focul, aerul și apa au fost făcute din nimic; pe când lumina făcută în Ziua Întâi și toate celelalte lucruri făcute după ea s-au făcut din ceea ce exista mai înainte. Căci, ori de câte ori Moisi vorbește despre ceea ce s-a făcut din nimic, folosește cuvântul „făcut” (evreiește: bara): a făcut Dumnezeu cerul și pământul. Și, deși nu se scrie că focul, apa și aerul au fost făcute, nici nu se spune că ar fi fost alcătuite din ceea ce exista mai înainte. Deci și acestea sunt din nimic, tot așa cum cerul și pământul sunt din nimic. Dar când Dumnezeu începe a face din ceea ce există de mai înainte, Scriptura folosește o zicere precum aceasta: Și a zis Dumnezeu: să se facă lumină și toate celelalte. Iar când zice: Și a făcut Dumnezeu chiții cei mari, se spune înainte: Să scoață apele vietăți cu suflete vii. Deci numai cele cinci feluri de zidiri mai sus pomenite au fost făcute din nimic, pe când toate celelalte s-au făcut din cele făcute mai înainte din nimic.”[17]

Cele „cinci zidiri” pomenite de Sfântul Efrem sunt cele „patru stihii” (sau „elemente”) din care, după definiția științei antice, se alcătuiesc toate cele de pe pământ, împreună cu „cerul”. Nici măcar nu e nevoie să acceptăm acest mod de analizare a creației, spre a vedea că, într-adevăr, Ziua Întâi a facerii are ceva „de temelie”: ea cuprinde începuturile tuturor celor care urmează după ea. Am putea face speculații asupra locului de unde a apărut materia concretă a făpturilor vii, a corpurilor cerești și a celorlalte zidiri din următoarele cinci zile: a fost ea creată iarăși din nimic sau a fost cu adevărat doar o transformare a materiei preexistente? Nu ar fi însă decât un simplu exercițiu nefolositor, care nu ar contrazice nicidecum adevărul că structura de temelie a materiei și a creației s-a făcut în Ziua Întâi; lucrarea următoarelor cinci zile este mai puțin „radicală” decât cea a Zilei Întâi – este mai mult o „tocmire” decât o „facere” în adevăratul înțeles.

Tocmai ideea „zidirii din nimic” sau „din neființă” deosebește cu totul  istoria Facerii de cea a tuturor miturilor păgâne și a speculațiilor despre creație. În acestea din urmă, există un fel de demiurg sau „zeu-făurar” care alcătuiește lumea dintr-o materie existentă care, așa cum spun Sfinții Părinți, devine și ea un fel de „zeu”. Cartea Facerii descrie începutul absolut al întregii lumi, iar nu dezvoltarea ei din ceva ce există deja; cum vom vedea, chiar zidirile următoarelor cinici zile, deși se ivesc din materia creată mai înainte, sunt totuși ceva cu totul nou, neputând fi înțelese ca simple dezvoltări ale materiei întâi-create. Speculațiile gânditorilor moderni care încearcă să descopere originea lumii într-un fel de materie absolut elementară ce se dezvoltă de la sine pot fi privite ca înrudite cu vechile speculații păgâne;radicalismul explicației din Cartea Facerii le depășește pe ambele, tocmai fiindcă vine din descoperirea dumnezeiască, iar nu din presupunerile și extrapolările omenești.

Creștinul care înțelege absolutul lucrării creatoare a lui Dumnezeu în cele Șase Zile privește zidirea prezentă cu alți ochi decât cineva care o socotește o dezvoltare treptată sau o „evoluție” a materiei primordiale (fie că aceasta e înțeleasă ca o creație a lui Dumnezeu sau ca existentă prin sine). Concepția din urmă privește lumea ca fiind în mod „natural” ceea ce este, iar urmele ei din trecut se pot descoperi în formele din ce în ce mai simple, fiecare din ele putând fi înțeleasă în mod „natural”; dar prima concepție, cea a Facerii, ne pune în fața celor doi poli fundamentaliai existenței: ceea ce există în prezent și nimicul absolut din care s-a ivit dintr-o dată și numai prin voința lui Dumnezeu.

Ne mai rămâne de pus o singură întrebare privitor la Ziua Întâi: unde anume se plasează în ea zidirea lumii îngerești? Moisi descrie numai zidirea lumii văzute; când anume s-a zidit lumea nevăzută a ființelor duhovnicești? Unii Părinți socotesc că ele se cuprind în zidirea „cerului”; alții nu sunt așa de preciși, cunoscând însă că acestea s-au zidit tot „întru început”. Sfântul Vasile învață:

„Dar, după cum se spune, a fost și înainte de lumea aceasta ceva care se poate contempla cu mintea noastră, dar n-a fost consemnat de istorie, pentru că acest lucru era nepotrivit celor începători și încă prunci cu cunoștința. Era o stare mai veche decât facerea lumii, potrivită puterilor celor mai presus de lume, o stare mai presus de timp, veșnică, pururea fiitoare; în ea, Ziditotul și Creatorul tuturor a făcut creaturi: lumină duhovnicească, potrivită fericirii celor care-L iubesc pe Domnul, firile raționale și nevăzute și toată podoaba celor duhovnicești câte depășesc mintea noastră, ale căror nume nici nu este cu putință să le descoperim. Acestea umplu lumea cea nevăzută.”[18]

La fel scrie și Sfântul Ambrozie:

„Îngerii, Domniile și Stăpânirile, deși au început să ființeze cândva, existau atunci când s-a zidit lumea. Căci ni se spune că s-au zidit toate, (…) cele văzute și cele nevăzute, ori scaunele, ori domniile, ori începătoriile, ori stăpânirile: toate printr-însul și pentru dânsul s-au zidit (Col. 1, 16).”[19]

Într-adevăr, Dumnezeu i-a spus lui Iov: Când s-au făcut stelele, lăudatu-M-au cu glas mare toți îngerii Mei (Iov 38, 7). Vom vedea, în Ziua a Șasea, că Adam a fost ispitit de către satana, deci știm că războiul din cer cu îngerii cei trufași, descris în Apocalipsă (12, 7-8), avusese loc mai înainte, iar satana căzuse deja „ca un fulger” (Lc. 10, 18).[20]


[1] Toate citatele biblice sunt date în traducerea românească după Biblia sau Dumnezeeasca Scriptură a Legii vechi și a celei nouă, Ediția Sfântului Sinod, București, 1914. (n.tr.)

[2] Sf. Ambrozie, Hexaimeron 1, 15, ed. cit., pp. 14 – 15.

[3] Sf. Vasile, Hexaimeron 3, 2, ed. cit. pp. 98 – 99.

[4] Sf. Efrem Sirul, Tâlcuire la Facere 1, ed. cit., p. 286

[5] Sf. Vasile, Hexaimeron 2, 1, ed. cit., p. 84.

[6]Sf. Ambrozie, Hexaimeron, 1, 7, ed. cit., pp. 26, 28-29.

[7] Sf. Efrem, Tâlcuire la Facere, 1, ed. cit., p. 283.

[8] Ibd.

[9] Sf. Ambrozie, Hexaimeron, 1, 8, ed. cit., p. 31.

[10] Ibd.

[11] Sf. Efrem, Tâlcuire la Facere 1, ed. cit., pp. 286-287.

[12] Sf. Ambrozie, Hexaimeron 1, 9, ed. cit., p. 39.

[13] Sf. Efrem, Tâlcuire la Facere 1, ed. cit., pp. 287-288.

[14] Sf. Ambrozie, Hexaimeron 2, 5, ed. cit., p. 65

[15] Sf. Vasile cel Mare, Hexaimeron 2, 8, ed. cit. p. 94.

[16] Ibid., pp. 94-95

[17] Sf. Efrem, Tălcuire la Facere 1, ed. cit., p. 293.

[18] Sf. Vasile cel Mare, Hexaimeron 1, 5, op. cit., p. 75.

[19] Sf. Ambrozie, Hexaimeron 1, 5, ed. cit., p. 18.

[20] Rezumatul învățăturii ortodoxe despre facerea și firea îngerilor se găsește la Sf. Ioan Damaschin, Despre credință ortodoxă 2, 3. (n. ed.) (Cf. Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Cartea a II-a, cap. 3, Ed. Scripta, București, 1993, pp. 46-49; n. tr.)

cartea poate fi descărcată aici

O părere la “Cuv. Serafim Rose – Cartea Facerii…, Cele Șase Zile luate pe rând. Ziua Întâi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s