Cuv. Serafim Rose – Cartea Facerii…, Cele Șase Zile luate pe rând. Ziua a Doua.

Cuv. Serafim Rose, Cartea facerii, Crearea lumii și omul începuturilor

Capitolul trei, Cele șase zile luate pe rând

2. Ziua a Doua (Facere 1, 6-8)

1, 6-8 Și a zis Dumnezeu: Să se facă tărie în mijlocul apei și să fie despărțind apă de apă; și s-a făcut așa. Și a făcut Dumnezeu tăria, și a despărțit Dumnezeu între apa care era sub tărie și între apa care era desupra tăriei. Și a numit Dumneyeu tăria cer. Și a văzut Dumnezeu că este bine. Și s-a făcut seară, și s-a făcut dimineață, ziua a doua.

Unii au încercat să descopere în acest pasaj o concepție „neștiințifică” asupra cerului, ca și cum Moisi ar fi crezut într-un fel de cupolă de cleștar în care sunt încrustate stelele, având deasupra un presupus rezervor de apă. Dar nu există nimic atât de fantastic în textul de față.

Cuvântul „tărie” pare a avea două conotații în Cartea Facerii, una cu totul specială și științifică, cealaltă mai generală. În înțeles general, tăria este mai mult sau mai puțin sinonimă cu „cerul”: stelele sunt numite luminători întru tăria cerului (Fac. 1, 14), iar păsările zboară „sub tăria cerului” (Fac. 1, 20). Noi, care am pierdut înțelesul aparte al „tăriei”, am lăsa-oafară din asemenea descrieri și am spune că atât stelele cât și păsările se pot vedea pe „cer”. Ideea că stelele sunt încrustate în sfere de cleștar este o speculație a vechii gândiri păgâne și nu are de ce să fie proiectată asupra textului insuflat al Facerii.

Care este, deci, înțelesul „științific” special al „tăriei” în acest text? Sfântul Vasile învață că, deși se mai numește și „cer”, ea nu este sinonimă cu „cerul” pomenit la începutul Facerii.

„Deoarece s-a dat celui de-al doilea cer și alt nume și o întrebuințare deosebită, acesta este alt cer decât cel făcut la început, de o natură mai tare, căruia i s-a dat și o întrebuințare deosebită în univers. (…) Și socotim că acest cu vânt a fost pus aici pentru a arăta o natură tare, în stare să țină apa care alunecă și se împrăștie ușor. Dar pentru că, după concepția comună, se pare că „tăria” își are nașterea din apă, nu trebuie să se creadă că tăria este asemenea cu apa înghețată sau cu … piatra străvezie… ce are aproape transparența aerului. Noi nu asemănăm tăria cu nici una din aceste materii. Într-adevăr, a avea despre cele cerești niște idei ca acestea înseamnă a fi copil și a avea mintea ușoară. (…) Suntem învățați de Scriptură să nu lăsăm mintea noastră să-și închipuie ceva dincolo de cele ce sunt îngăduite. (…)

Scriptura nu numește „tărie” substanța rezistentă și tare ce are greutate și este solidă; căci pământul ar fi meritat mai potrivit o astfel de numire; dar, din pricină că substanța celor ce stau deasupra pământului este fină și rarefiată și nu e percepută de nici unul dintre simțurile noastre, substanța aceasta s-a numit „tărie”, în comparație cu substanțele foarte fine care nu pot fi sesizate de simțirea noastră. Gândește-te la un loc care desparte umezeala. Acest loc duce în sus ceea ce este fin și purificat și lasă jos tot ceea ce este des și pământesc; aceata, ca să se păstreze de la început până la sfârșit aceeași bună întocmire a văzduhului, micșorându-se în parte umezeala.”[1]

Așadar, „tăria” din Cartea Facerii este un fel de barieră sau filtru natural care desparte cele două niveluri ale umidității atmosferice. Astăzi, nu mai observăm un asemenea fenomen anume pe care să-l putem numi „tărie”. Oare pământul alcătuit la început să fi fost altfel?

Sfântul Vasile crede că funcția tăriei era aceea de a păstra o temperatură plăcută pe întreg pământul, dar se întâmplă să cunoaștem existența unui oarecare efect de seră pe pământ în vremurile preistorice: s-au găsit plante și animale tropicale în gheața nordului îndepărtat, arătând că, într-adevăr, zonele nordice fuseseră odinioară temperate. Pe deasupra, în capitolul al doilea din Cartea Facerii, ni se spune că înainte de zidirea omului nu dăduse Dumnezeu ploaie pe pământ… și izvor ieșea din pământ și adăpa toată fața pământului (Fac. 2, 5-6).

Iată deci că pământul timpuriu pare a fi fost un loc destul de deosebit de cel pe care îl cunoaștem: un loc cu climă temperată, bogat în umezeală ce uda necontenit o vegetație îmbelșugată care, cum vom vedea, era singura hrană hotărâtă de Dumnezeu nu numai omului, ci chiar și animalelor (Fac. 1, 30).

Oare când a luat sfârșit această fericită stare? Vom cerceta îndată urmările căderii omului; sunt însă semne că pământul, chiar și după căderea omului, a păstrat unele dintre însușirile pământului de mai înainte. Să privim, pe scurt, ce anume spune Scriptura, în lumina cunoașterii noastre științifice despre atmosferă. Sfinții Părinți înșiși aplicau adesea cunoașterea științifică a vremii lor la înțelegerea Scripturii, lucru ce ne este îngăduit și nouă – cu condiția să nu forțăm textul Scripturii și să fim smeriți și reținuți față de presupusa noastră înțelegere. Nu oferim deci explicația următoare ca pe o dogmă, ci ca pe o speculație.

Fenomenul însuși al ploii nu este pomenit în textul Facerii până în vremea lui Noe; iar atunci nu este o ploaie obișnuită, ci un fel de catastrofă cosmică: s-au desfăcut toate izvoarele adâncului și jgheaburile cerului s-au deschis. Și a căzut ploaie pre pământ patruzeci de zile și patruzeci de nopți (Fac. 7, 11-12). Cantități uriașe de apă – aproape de neînchipuit pentru noi – au fost slobozite pe pământ, aducându-l aproape la starea sa din Ziua Întâi a facerii, când „adâncul” acoperea pământul. Ploile pe care le cunoaștem azi nu ar putea face să se întâmple acest lucru; dar textul descrie ceva și mai rău: a fost slobozită o uriașă cantitate de apă subpământeană, iar „tăria” – starea atmosferică menită a păstra o permanentă rezervă de apă în văzduh, desigur sub forma norilor, cum are și acum planeta Venus – a fost efectiv „sfărâmată”, golindu-și conținutul asupra pământului.

În această lumină putem înțelege și de ce a dat Dumnezeu curcubeul ca semn al legământului său cu Noe și cu toate făpturile, că niciodată nu va mai fi un asemenea potop pe pământ. Cum putea fi curcubeul semn, dacă s-ar presupune că a existat de-a lungul veacurilor de dinainte? E vădit că curcubeul a apărut atunci pentru prima dată. Curcubeul e alcătuit din razele directe ale soarelui în umezeala din aer. Dacă învelișul permanent de nori al pământului se risipise prin sfărâmarea „tăriei”, atunci într-adevăr razele directe ale soarelui au izbit pentru prima dată pământul după Potop. Curcubeul nu era cunoscut omului mai înainte – iată de ce poate fi acum un semn pentru om că, într-adevăr, cantitatea de umezeală din aer este limitată și nu mai poate pricinui vreodată un potop universal.

Recent, unii savanți au speculat – pe baza altor dovezi – că, din anumite motive, cantitatea de radiație cosmică ce lovește pământul a cunoscut o izbitoare creștere în urmă cu cinci mii de ani. Acest lucru ar putea fi, desigur, adevărat, dacă apele de deasupra tariei slujeau drept filtru și îndepărtau radiațiile vătămătoare.

Având în vedere cele arătate, se pare că perioada de după Potop este o cu totul altă epocă în istoria omenirii. Condițiile relativ „paradisiace” de pe pământ până la vremea lui Noe, când domnea o climă temperată asupra întregului pământ și o bogată vegetație asigura nevoile omului fără a fi nevoit să mănânce carne – Noe fiind cel dintâi care primește dezlegare de la Dumnezeu să mănânce carne (Fac. 9, 3) – lasă loc mult mai asprului pământ postdiluvian pe care-l cunoaștem, unde există semănâtura și secerișul, frigul și căldura, vara și primăvara (Fac. 8, 22), iar oamenii nu mai trăiesc nouă sute de ani ca Adam și primii Patriarhi, ci coboară foarte iute la șaptezeci ori optzeci de ani, hotarul de obște al vieții noastre până azi.[2]


[1] Sf. Vasile cel Mare, Hexaimeron, 3, 3-4; 7, ed. cit., pp. 100-101; 104-105.

[2] În timpul rostirii acestei părți, Părintele Serafim a explicat ultimul punct mai pe larg: „Știm că, până în vremea lui Noe, s-a întâmplat ceva extraordinar cu neamul omenesc. Se spune că toți Patriarhii Vechiului Testament de până atunci au trăit un număr uimitor de ani: Adam a trăit 930 de ani, Matusala a trăit 969 de ani, alții au trăit 900 sau 800 de ani. Oamenii de azi ar putea zice: „Asta e o exagerare, o greșeală, o prostie”. Dar aproape fiecare Patriarh a trăit la fel de mult… Numai după Noe (care a trăit 950 de ani, dintre care 600 înainte de Potop) durata vieții omului începe să scadă… De ce? Lumea, chiar înainte de Noe, era un loc cu totul diferit; iar lumea de dinaintea căderii lui Adam, încă și mai mult. Înainte de Noe, nu i se îngăduise omului să mănânce carne; omul trăia cu verdețuri, iar animalele de pe pământ erau blagoslovite să mănânce verdețuri până în vremea lui Noe. Astăzi, desigur, este de neînchipuit ca omul să trăiască 900 de ani, dar cine poate ști ce se putea întâmpla în acele condiții total diferite? Dumnezeu a creat lumea întru început cu totul nouă și proaspătă, potrivit unui fel de viață cu totul diferit de cel pe care-l cunoaștem acum.” (n. ed.)

cartea poate fi descărcată cartea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s