Pastorala de Paşti a PS Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei (2012)

PS Gurie.PS Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei

† G U R I E ,

prin harul lui Dumnezeu,

Episcop al Devei și Hunedoarei,

Preacucernicului cler,

Preacuviosului cin monahal și

Dreptmăritorilor creștini:

Sfântă binecuvântare arhierească din străvechea Cetate a Devei!

 Hristos a înviat!

 Iubiți credincioși,

 Valoarea și semnificația profundă a acestei vestiri, care răsună în binecuvântata noapte a Sfintelor Paști, poate fi înțeleasă cu adevărat doar de cei care, prin mila (harul) lui Dumnezeu, s-au ridicat (deșteptat) din moartea păcatului.

Fără Învierea Mântuitorului, viața și condiția pământească a omului sunt o mare zădărnicie și un vis amăgitor ce stă permanent sub semnul întrebării: la ce folosesc alergăturile vieții și la ce bună viața ca atare, dacă moartea are ultimul cuvânt în rostirea existenței? Învierea Mântuitorului este răspunsul lui Dumnezeu care pune în rost și dă sens lumii și vieții!

Mi-am ales ca temă de meditație în Cuvântul pastoral din acest an ideea că Dumnezeul nostru este Dumnezeul Învierii, un Dumnezeu care-Și subordonează prezența și lucrarea Sa în lume lucrării de înviere a fiecărui om în parte. Cei care nu înțeleg faptul că în spatele a tot ceea ce ni se întâmplă în viață stă efortul lui Dumnezeu de a ne recupera pe fiecare în perspectiva Învierii, aceia se vor sminti și se vor dezamăgi de Dumnezeu. Mediocrii, superficialii, nu înțeleg taina Învierii lui Hristos și se smintesc de Dumezeu pentru că nu înțeleg că viața pământească trebuie să fie o permanentă deprindere cu Învierea.

Iată câteva situații în care noi putem deveni superficiali și mediocri, smintindu-ne de lucrarea și prezența lui Dumnezeu în viața noastră.

Uneori suntem ispitiți să sesizăm viața pământească doar sub aspectul ei de trecere și de ducere înspre moarte. Alipiți pătimaș de ziua ce se scurge, suntem confiscați de perspectiva că viaţa s-ar împuțina în noi pe măsura trecerii anilor. Dumnezeieștii Părinți subliniază faptul că unicul păcat sub soare e acela de a nu cunoaște harul Învierii, de a nu ști, după spusa Sfântului Apostol Pavel, că deși vasul nostru de lut, cortul acesta pământesc se sfărâmă, totuși în el purtăm comoara veșniciei, harul Învierii! Uităm că de la momentul botezului în fața noastră și la capătul vieții pământești stă nu moartea, ci Învierea. Mormântul însuși devine o tainică Biserică la umbra Crucii, o trecere a trupului spre nemurire!

În grai de poezie, Magda Isanos sesiza că atâta vreme cât nu privim spre cer, că atâta vreme cât umbletele noastre nu sunt o călătorie a iubirii (cu ochii ațintiți spre Iisus, cum îndeamna „Apostolul neamurilor”), perspectiva existenței este redusă la sentimentul că suntem doar muritori:

 „E-aşa de trist să cugeți că-ntr-o zi,/ Poate chiar mâine, pomii de pe-alee,

Acolo unde-i vezi, or să mai stee/ Voioşi, în vreme ce vom putrezi.

Atâta soare, Doamne, atâta soare/ O să mai fie-n lume după noi;

Cortegii de-anotimpuri şi de ploi,/ Cu păr din care şiruie răcoare…

Şi iarba asta o să mai răsară,/ Iar luna tot aşa o să se plece,

Mirată, peste apa care trece./ Noi singuri n-o să fim a doua oară.

Şi-mi pare-aşa ciudat că se mai poate/ Găsi atâta vreme pentru ură,

Când viaţa e de-abia o picătură/ Între minutu-acesta care bate

Şi celălalt şi-mi pare nenţeles/ Şi trist că nu privim la cer mai des,

Că nu culegem flori şi nu zâmbim,/ Noi, care-aşa de repede murim.

(Magda Isanos, Cântare Munţilor, Bucureşti, 1985).

 Să nu uităm, iubiți credincioși, că atunci când rostim Hristos a Înviat! afirmăm că nu moartea este sensul și capătul vieții pământești, ci, dimpotrivă, nemurirea, iar dureroasa despărțire a sufletului de trup este taina pe care o exprimă troparul Învierii „…Cu moartea pe moarte călcând și celor din mormânturi viață dăruindu-le”.

În al doilea rând, noi ne putem dezamăgi de Dumnezeu atunci când suntem ispitiți să-L căutăm nu pe Dumnezeul mângâierilor, ci mângâierile pe care Dumnezeu ni le poate dărui. Prin căderile noastre în păcat, credința noastră se împuținează, iar înțelegerea minții devine superficială și astfel noi încercăm să-L subordonăm pe Dumnezeu, cerându-I să ne împlinească voile noastre pătimașe. Bunăoară, mulțimea, care la praznicul Floriilor L-a întâmpinat cu „Osana!” pe Mântuitorul, s-a dezamăgit de El atunci când Domnul nu le-a împlinit dorința de a-L vedea ca pe un Mesia politic, eliberator nu de moarte, ci de nedreptățile sociale și istorice. Smintită fiind de o mediocră înțelegere a lui Hristos, mulțimea adunată la Florii va cere cu îndârjire în curtea lui Pilat: „Răstignește-L!”, „Răstignește-L!”. Și noi putem fi vizați de această mediocră atitudine față Hristos Domnul, atunci când nu dorim să ne schimbăm după chipul lui Dumnezeu, ci să-L schimbăm pe Dumnezeu după măsura intereselor noastre pătimașe. Acesta este unul dintre mesajele esențiale ale Zilei Învierii: nu Dumnezeu trebuie să facă ceea ce noi dorim, ci noi trebuie să învățăm să facem ceea ce Dumnezeu dorește. Doar așa vom putea ieși din măsurile înțelegerii noastre mediocre despre lucrarea lui Dumnezeu în lume. Să ne deprindem a ne lăsa până la abandon în mâinile lui Dumnezeu, pentru că doar așa vom dobândi Învierea vieții noastre! În neîntrecute stihuri de rugă, poetul creștin al românilor, Traian Dorz, scria în acest sens :

 „O, iartă-mi, Te rog, Doamne, atâtea rugăciuni,

Prin care-Ți cer doar pâine şi pază şi minuni!

Căci am făcut din Tine, adesea, robul meu:

Nu eu s-ascult de Tine, ci Tu de ce spun eu!

În loc să vreau eu, Doamne, să fie voia Ta,

Îţi cer şi-Ţi cer într-una, să faci Tu voia mea;

Îţi cer s-alungi necazul, să nu-mi trimiţi ce vrei,

Ci să-mi slujeşti în toate, să-mi dai, să-mi dai, să-mi dai…

Gândindu-mă că, dacă Îţi cânt şi Te slăvesc,

Am dreptul de a-Ţi cere să faci tot ce doresc.

O, iartă-mi felu’acesta nebun de-a mă ruga,

Şi-nvaţă-mă ca, altfel, să stau în faţa Ta.

Nu tot cerându-Ţi Ţie, să fii Tu robul meu,

Ci Tu cerându-mi mie, iar robul să fiu eu.

Să înţeleg că felul cel bun de-a mă ruga

E să doresc ca-n toate, să fie voia Ta!”

 Așadar, adevărata rugăciune este „Doamne, fie voia Ta!”. Când nu ne rugăm astfel, când nu suntem în stare să ne abandonăm în brațele Lui dumnezeiești, obligăm iubirea covârșitoare a lui Dumnezeu să ne judece și să ne poarte prin încercări, pentru a ne desprinde din amăgirile în care trăim. Atunci când Dumnezeu pare a ne dezamăgi așteptările, să ne aducem aminte că El știe care este adevăratul bine ce ni se cuvine1. În acest sens, Mântuitorul a dezamăgit cererea tâlharului de pe Cruce, care I-a cerut Domnului să Se coboare de pe lemnul răstignirii și să Se izbăvească și pe El și pe ei. Tâlharul avea o gândire rezumată la viața imediată. El voia o minune de care să profite, neintuind că avea negândita șansă de a sta alături de Dumnezeu pe Cruce, pentru a se coborî prin ea (nu de pe ea) într-o viață ce nu mai putea fi pusă sub semnul întrebării legate de tragedia morții. Mântuitorul a preferat să-i dezamăgească așteptările, pentru a nu ne amăgi pe noi pe toți. Prin Crucea Învierii Sale, El ne-a dat puterea de a coborî și noi, prin crucile pe care suntem țintuiți, într-un fel sau altul, într-o viață înviată din orice suferință și din orice iad.

 Iubiți frați și surori,

De Dumnezeu se mai smintesc şi cei cu viața stricată și pervertită până la măsurile diavoleşti. Aceștia Îi cer lui Dumnezeu să Se facă slujitor al patimilor lor. Se spune că, odată, au mers la un împărat cel mai mare zgârcit şi cel mai mare invidios de pe pământ. Zgârcitul şi invidiosul în faţa împăratului! Iar împăratul le-a făcut următoarea propunere: „Unul dintre voi să-mi ceară orice va voi, dar să ştie că imediat celuilalt, care n-a cerut, îi voi da dublu!” Cei doi s-au frământat mult. Zgârcitul nu putea suporta gândul că celălalt va primi dublu faţă de el. Invidiosul, la rândul lui, se zbuciuma în sinea lui zicând:„Cum voi putea suporta să ştiu că el va avea dublu faţă de mine?”. Aşa că nu se puteau nicicum hotărî. Până la urmă, invidiosului i-a venit o idee ce i s-a părut salvatoare: „Slăvite împărate! M-am hotărât eu să cer ceva!”. „Prietenul tău va primi dublu faţă de tine” îl avertiză împăratul. „Da, Doamne! Îţi cer ca mie să-mi scoţi un ochi, iar lui să îi scoţi pe amândoi”. Sfântul Grigorie de Nyssa sublinia în acest sens : „Cel ce se folosește de rugăciune ca un lipsit de minte nu se ridică la înălțimea Celui ce Se dăruiește pe Sine, ci dorește ca Acela să Se coboare la treapta joasă și pământească a poftei sale. Și, din acest motiv, Îi înfățișează Celui Ce vede în inimi pornirile sale pătimașe, nu ca să i se tămăduiască mișcările necuvenite ale minții, ci ca să se facă și mai rele, ducând la împlinire pornirea cea rea prin primirea ajutorului lui Dumnezeu. Fiindcă acela este necăjit, iar inima mea e răuvoitoare, Lovește-l, îi spune el lui Dumnezeu. Numai că nu strigă: Însușește-Ți patima mea sau să treacă răutatea mea la Tine! Îl roagă să Se facă părtaș al furiei sale”. Toți aceștia nu înalță lui Dumnezeu rugăciuni ca să scape de boala ce-i stăpânește, ci ca boala lor să se desăvârșească în fapte. Iar când Dumnezeu nu le ascultă cererea, se smintesc și se dezamăgesc, neștiind că nu Dumnezeu este pricina nefericirii lor, ci viața lor pătimașă!

 Dreptmăritori creștini,

 Unul dintre sfinții iubitori de Dumnezeu exclama privind înspre taina Învierii : „O, Hristoase, care iubești pe cei ce Te răstignesc și îi răstignești pe cei ce Te iubesc!”. Iată un aparent paradox, dar de fapt o profundă lucrare a proniei dumnezeiești! Hristos Se răstignește dintr-o sfâșietoare iubire pentru cei care-L pironesc pe lemnul Crucii. Pe Golgota este omorâtă moartea răstignitorilor! Mielul Jertfit ridică păcatele celor care-L jertfesc! „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3,16). Atâta vreme cât rămânem în păcate, Hristos va rămâne pe Cruce. Iubirea lui Dumnezeu nu poate coborî de pe Altarul Crucii, pentru ca nu cumva vreunul din păcatele noastre să rămână nepironit și nespulberat de biruitoarea Înviere! Acesta este încă unul dintre mesajele fundamentale ale Zilei Pascale: „trecerea de la moarte la Viață”.

O, Hristoase, care răstignești pe cei ce Te iubesc! Covârșitoare taină: Dumnezeu, pe cei care-i găsește vrednici îi pune alături de El pe Cruce, spre izbăvirea multora! Dumnezeu își asociază pe omul sfânt și-l face lucrător al Învierii răstignitorilor. Înțelegem, astfel, de ce Dumnezeu i-a răstignit pe atâția în temnițele și în gulagurile istoriei: pentru că i-a trimis în căutarea și spre Învierea oii celei pierdute prin hățișurile atâtor ideologii totalitariste.

Iată, așadar, încă unul dintre darurile fundamentale ale Zilei Învierii: cel ce cunoaște harul Învierii nu va vedea moartea în veac. Un mare mistic spunea: „Iisus este o rană de care nu te mai vindeci!” Cine cunoaște harul Învierii, cine se face una cu dragostea Crucii lui Hristos nu mai poate să trăiască indiferent și detașat față de tragedia lumii, ce s-a smintit din Dumnezeu.

Vă chem pe toți, iubiți credincioși, să fiți adevărați fii ai Învierii. Răniți de harul Învierii, să ne ostenim a cuprinde în rugăciunile noastre căderile celor ce în mediocra nepricepere își trăiesc viața pământească, deprinzându-se cu o existență înspre moarte. Să ne rugăm Domnului Înviat să ne pironească pe Crucea dăruirii până la jertfă pentru viața și Învierea lumii!

Hristos a înviat!

† G U R I E ,

Episcopul Devei şi al Hunedoarei

Sursa: HunedoaraMea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s