Cuv. Serafim Rose – Cartea Facerii…, Cele Șase Zile luate pe rând. Ziua a Cincea.

Cuv. Serafim Rose, Cartea facerii, Crearea lumii și omul începuturilor

Capitolul trei, Cele șase zile luate pe rând

5.  Ziua a Cincea (Facere 1, 20-23)

 

1,  20-23 Și a zis Dumnezeu: Să scoață apele vietăți cu suflete vii și păsări zburătoare pre pământ sub tăria cerului. Și s-a făcut așa. Și a făcut Dumnezeu chiții cei mari și tot sufletul vietăților ce se târăsc, care le-au scos apele după felul lor, și toată pasărea zburătoare după fel. Și a văzut Dumnezeu că sunt bune. Și le-a binecuvântat Dumnezeu, zicând: Creșteți și vă înmulțiți, și umpleți apele mării și cele zburătoare să se înmulțească pre pământ. Și s-a făcut seară și s-a făcut dimineață, ziua a cincea.

În tâlcuirea sa la Ziua a Cincea a Facerii, Sfântul Ioan Gură de Aur scoate în evidență precizia și acuratețea ordinii în care se descrie zidirea:

„Să vedem ce ne învață și astăzi fericitul Moisi, dar, mai bine spus, să vedem ce       vrea să ne învețe Duhul Sfânt prin gura acestuia. (…) Uită-te cât e de bun Dumnezeu! Ne învață toată crearea lumii într-o oarecare ordine și înlănțuire. (…) Ai văzut cât de precisă e învățătura? Ai văzut cât pogorământ a arătat Stăpânul față de neamul omenesc? De unde am fi putut ști noi acestea cu atâta precizie, dacă El, pentru multa și nespusa Lui iubire de oameni, nu ne-ar fi învrednicit să ne învețe prin gura proorocului, ca să putem cunoaște și ordinea creației, și puterea Creatorului, și că s-a făcut faptă cuvântul Lui, și că acest cuvânt a dăruit celor create și existență, și venirea la existență.”[1]

Astfel, despre Ziua a Cincea, scrie următoarele:

„După cum pământului i-a spus numai atât: Să răsară, și pământul a dat fel de fel de flori, de ierburi și de semințe și numai cu cuvântul au fost aduse toate la ființă, tot așa și acum a spus: Să scoață apele vietăți cu suflete vii și păsări zburătoare pre pământ sub tăria cerului și dintr-o dată au fost create atâtea feluri de târâtoare, atât de deosebite păsări, că nici nu este cu putință a le înșira cu cuvântul.”[2]

Sfântul Vasile scrie:

„Astfel, apa a fost silită să slujească poruncii Ziditorului. Nespusa și marea putere a lui Dumnezeu a arătat vii, lucrătoare și mișcătoare tot felul de viețuitoare ale apelor și este cu neputință să numeri speciile lor, căci deodată cu porunca apele au primit și capacitatea de a naște.”[3]

Iar Sfântul Ambrozie:

„La această poruncă, apele îndată și-au ivit odrăslirea. Râurile erau în chinurile facerii. Iezerele zămisleau partea lor de viață. Marea însăși începu a naște tot felul de târâtoare… Nici că putem pomeni mulțimea numirilor tuturor soiurilor aduse într-o clipită la viață de către dumnezeiasca poruncă. Căci forma materialnică și suflarea de viață întru o aceeași clipită au fost aduse la ființare… Aceeași clipă și aceeași putere ziditoare au adus la existență și chitul, și broasca.”[4]

Aici, ca și la zidirea tuturor viețuitoarelor, Dumnezeu zidește pe prima din fiecare fel:

„Acum este pârga fiecărui fel de viețuitoare din apă care, ca și semințele din natură, primesc porunca de a se arăta. Mulțimea lor va avea loc din nașterea lor, a unora din altele, când trebuie să crească și să se înmulțească.”[5]

Să cercetăm acum înțelesul zicerii „după fel”, care se repetă la fiecare dintre cele trei zile când se zidește viața. Nu poate fi nicio îndoială că Sfinții Părinți au înțeles cu toții și în chip deslușit că în cele trei zile Dumnezeu a zidit toate felurile de făpturi pe care le cunoaștem azi. Lucrul acesta se poate vedea din desele lor afirmații că Dumnezeu creează deîndată și pe loc că numai cuvântul Său este cel care aduce făpturile la existență, că apele și pământul nu au însușirea naturală de a da naștere vieții. Asupra celui din urmă punct, Sfântul Vasile scrie (vorbind de Ziua a Șasea):

„Pământul a scos la iveală ceea ce se afla în el nu pentru că Dumnezeu a spus: Să scoată, ci pentru că Dumnezeu, Care i-a dat porunca, i-a dăruit pământului și puterea de a scoate din sine. Nici când pământul a auzit: Să răsară iarbă verde și pom roditor, pământul nu a scos iarba verde pe care o avea ascunsă în el, nici nu a scos la suprafață finicul sau stejarul, sau chiparosul, care stăteau ascunși undeva jos, în sânul pământului. Nu! Ci Cuvântul dumnezeiesc zidește cele ce se fac. Să răsară pământul. Nu să răsară ceea ce fusese pus în el mai dinainte, ci să dobândească ceea ce nu are, adică puterea de a lucra, putere dăruită de Dumnezeu pământului prin poruncă.”[6]

Sfinții Părinți au o învățătură foarte clară despre „felurile” facerii. Pentru moment, să ținem minte doar ideea că nu e nevoie să definim precis limitele acestor „feluri”. „Speciile” taxonomiei moderne (adică ale științei clasificării) sunt uneori arbitrare, necorespunzând neapărat cu „felurile” din Cartea Facerii; dar, îndeobște, am putea zice că Părinții înțeleg că un anumit „fel” cuprinde acele făpturi în stare să producă urmași fertili, cum vom vedea în cele ce urmează. [7]

Sfântul Vasile învață că „felurile” din Cartea Facerii (desigur, cu excepția celor care ar fi putut să dispară) își păstrează firea până la sfârșitul timpului.:

„Deci, decât orice altă spusă, e mai adevărată spusa aceasta: sau este sămânță în plante, sau au în ele o putere seminală. Acest lucru vrea să-l spună Scriptura prin cuvintele „după fel”. Colțișorul trestiei nu odrăslește măslinul, ci din trestie iese altă trestie, iar din semințe răsar plante înrudite cu semințele aruncate în pământ. Și astfel, ceea ce a ieșit din pământ la cea dintâi naștere a plantei aceea se păstrează și până acum; iar prin răsărirea în continuare se păstrează „felul”.[8]

Apoi:

„După cum sfera, dacă se împinge și este pe un loc înclinat, merge la vale datorită alcătuirii sale și a însușirii locului și nu se oprește înainte de a ajunge pe loc șes, tot așa și existențele, mișcate de o singură poruncă, străbat în chip egal creația supusă nașterii și pieirii și păstrează până la sfârșit continuitatea felurilor, prin asemănarea celor ce alcătuiesc felul. Din cal, se naște cal; din leu, alt leu; din vultur, tot vultur și fiecare viețuitoare își păstrează felul prin continue nașteri, până la sfârșitul lumii. Timpul nu strică, nici nu pierde însușirile viețuitoarelor, ci, parcă acum ar fi fost făcute, merg veșnic proaspete împreună cu timpul.”[9]

Tot așa învață și Sfântul Ambrozie:

„În conul de pin, firea pare a înfățișa însuși chipul ei; el păstrează însușirile proprii pe care le-a primit de la acea dumnezeiască și cerească poruncă și își repetă zămislirea întru urmarea și rânduiala anilor până la plinirea vremii.”[10]

Același Părinte zice încă mai hotărât:

„Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde fiece zidire din alcătuirea lumii. De-aceea, precum au poruncit Dumnezeu, toate felurile de făpturi vii s-au născut cu grăbire din pământ. Ascultând de o lege statornică, toate au urmat unele altora veac după veac, după fel și după asemănare. Leul zămislește leu; tigrul, tirgru; bivolul, bivol; lebăda, lebădă și vulturul, vultur. Ceea ce s-a poruncit o dată devine în fire un obicei pentru totdeauna. De-aceea pământul n-a încetat a aduce cinstirea slujbei sale. Soiul începător al făpturii vii este păstrat pentru vremile viitoare de către generațiile următoare ale felului său.”[11]

Încercările de încrucișare din toate timpurile, atât la plante, cât și la animale, pentru a crea noi specii prin împerecherea indivizilor din specii diferite, atunci când reușesc, dau rezultate care nu fac decât să dovedească zicerea patristică despre statornicia speciilor: „hibrizii” sunt sterpi, neputându-se reproduce. Sfântul Ambrozie folosește acest exemple, spre a avertiza oamenii asupra „unirilor nefirești”, care se împotrivesc legilor pe care le-a așezat Dumnezeu în Zilele Facerii:

„Cât de curate și nepătate generații urmează fără amestecare una după alta, astfel încât peștele zămislește pește, iar foca, focă. Scorpionul de mare și el își păzește patul nuntirii neîntinat… Peștii nu știu nimic despre unirea cu rase străine. Ei n-au logodne nefirești precum cele săvârșite cu dinadinsul între animale din rase diferite, precum, de pildă, între măgar și iapă sau între măgăriță și armăsar, amândouă acestea fiind pilde de unire nefirească. Cu siguranță, sunt situații când firea suferă mai mult în caz de pângărire decât de vătămare a unui ins. Omul, ca începător al sterpiciunii încrucișărilor, este răspunzător de aceasta. El socotește un animal corcit mai prețios decât unul dintr-un soi firesc. Amesteci laolaltă rase străine și amesteci sămânțe deosebite.”[12]

Specificitatea și integritatea „sămânțelor” fiecăruia dintre „felurile” zidirii ține în așa măsură de gândirea scripturală și patristică, încât slujește în Scriptură drept temei pentru una dintre Pildele Domnului nostru privitoare la deosebirea dintre bine și rău, virtute și păcat. Sfântul Ambrozie folosește această pildă (Mat. 13, 24-30), spre a ilustra integritatea „sămânțelor” fiecărui „fel”:

„Nu e nicio primejdie ca rânduiala lui Dumnezeu, cu care însăși firea s-a obișnuit, să se facă deșartă în vremile viitoare din lipsă de prăsilă, întrucât astăzi întregul obârșiei se păstrează încă în sămânțe. Țtim că neghina și alte sămânțe străine, care adesea se răspândesc între roadele pământului, se cheamă „zâzanii” în Evanghelie. Însă acestea țin de un soi aparte și nu au decăzut într-un alt soi printr-o preschimbare a sămânței grânelor. Domnul ne-a spus că este așa când a zis: Asemănatu-s-a împărăția cerurilor omului care a semănat sămânță bună în țarina sa. Dar, dormind oamenii, a venit vrăjmașul lui și a semănat neghine între grâu. De-aici pricepem că neghinele și grânele par a fi osebite cu adevărat, atât ca nume, cât și ca fel. De-aceea și slugile au zis stăpânului: Doamne, nu ai semănat sămânță bună în țarina Ta? Dar de unde are neghine? Iar El a zis lor: Un om vrăjmaș a făcut aceasta. Una este sămânța diavolului; cealaltă, a lui Hristos, semănată după dreptate.  Deci Fiul Omului a semănat una, iar diavolul a semănat-o pe cealaltă. Din această pricină, firea fiecăreia este osebită, căci și semănătorii sunt potrivnici. Hristos seamănă împărăția lui Dumnezeu, pe când diavlolul seamănă păcatul. Cum, dar, poate această împărăție să fie de același soi cu păcatul? Astfel este împărăția lui Dumnezeu, zice El, ca atunci când omul aruncă sămânța în pământ.”[13]

După cum deosebirea speciilor e legată de deosebirea între bine și rău, tot așa și amestecul speciilor e legat de relativismul moral. Se știe prea bine cum cei ce cred în relativitatea binelui și răului, a virtuții și a viciului, se folosesc de teoria cosmologică a evoluției universale spre a-și apăra credința ca fiind „științifică” și „realitate de fapt”: dacă omul a fost „cândva” un animal inferior și „evoluează” către altceva, atunci cum e cu putință ca firea lui nestatornică sa fie silită să se supună poruncilor date doar pentru una dintre treptele „dezvoltării” sale?[14] Ateismul marxist s-a atașat de teoria evoluției încă de la început, predicând-o până azi ca pe una dintre doctrinele cruciale ale filosofiei sale relativiste.

Ideea statorniciei firii și a integrității și deosebirii „felurilor” ei străbate literatura patristică. Ea slujește drept model, de pildă învierii trupului omenesc. Sfântul Ambrozie scrie în tratatul său despre înviere:

„În tot ceea ce rodește, firea rămâne credincioasă sieși… Sămânțele unui fel nu pot fi schimbate într-un alt fel de plantă, nici nu dau la iveală roade deosebite de propriile sămânțe, astfel încât oamenii să răsară din șerpi și carnea din dinți; cu-atât mai mult e de crezut, așadar, că tot ceea ce s-a semănat va răsări din nou în propria fire, că rodul grânelor nu se deosebește de sămânță, că cele moi nu răsar din cele tari, nici cele tari din cele moi și nici otrava nu se schimbă în sânge; ci carnea se reface din carne; oasele, din oase; sângele, din sânge; umorile trupului, din umori. Mai puteți, deci, voi, păgânilor, cei ce sunteți în stare să susțineți că există schimbare, să mai tăgăduiți reașezarea firii?”[15]

În același sens, scrie și Sfântul Grigorie al Nyssei:

„Căci citim în Scriptură, la începutul facerii lumii, că pământul a odrăslit mai întâi felurite ierburi, apoi din fiecare plantă a crescut sămânța; după ce aceasta a căzut în pământ, din ea a crescut iarăși același soi de plantă cum a fost la început. Și zice slăvitul Apostol că același lucru se petrece și la înviere. Dar aflăm de la el nu numai că firea omenească se va schimba în ceva foarte mărit, ci și că ceea ce nădăjduim noi este altceva decât starea noastră primordială. ”[16]

O ciudată paralelă la teoria modernă a evoluției universale se poate vedea în vechea învățătură păgână despre transmigrarea sufletelor (reîncarnare). Reacția Sfinților Părinți față de această idee pe care au osândit-o cu toții arată cât de mult se preocupau de păstrarea rânduielilor zidirii și neamestecării felurilor și făpturilor sale. Sfântul Grigorie al Nyssei scrie:

„Mi se pare că cei ce cred că sufletul rătăcește în ființe de natură diferită confundă proprietățile naturii, amestecând și încurcând lucrurile între ele: iraționalul cu raționalul, sensibilul cu insensibilul, care, dacă vin în contact unul cu altul, nu sunt despărțite de nicio ordine firească. Or, să zicem că același suflet este acum cuvântător și gânditor, purtând haina trupească corespunzătoare, iar apoi același suflet alunecă vârându-se în găuri ca șerpii sau se adună în stoluri ca păsările, sau se face vită de povară, sau carnivor acvatic, sau decade până la nesimțire și face rădăcini, devenind copac și odraslind ramuri care cresc, apărând pe ele fie o floare, fie un fruct bun de mâncat, fie unul otrăvitor. Dar aceasta nu este altceva decât a crede că toate sunt la fel și că în toate câte sunt există o singură fire, topită într-o generalitate confuză și nedistinctă, de vreme ce nicio proprietate nu desparte corpurile unul de altul.”[17]

Ideea că „în toate câte sunt există o singură fire” stă, desigur. La temelia teoriei evoluției universale. Erasmus Darwin (bunicul lui Charles) indicase deja speculației științifice această direcție, la sfârșitul veacului al optsprezecelea. O astfel de idee este cu totul străină gândirii scripturale și patristice.


[1] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere 7, 3, ed. cit., pp. 90-91.

[2] Ibid., p. 91.

[3] Sf. Vasile, Hexaimeron 7, 1, ed. cit., p. 145.

[4] Sf. Ambrozie, Hexaimeron 5, 1, ed. cit., 2, pp. 160-162.

[5] Sf. Vasile, Hexaimeron, 7, 2, ed. cit., pp. 148-149

[6] Ibid., 8, 1, p. 157.

[7] Definirea „speciilor” a fost subiectul multor discuții în cadrul comunității științifice. În prima jumătate a secolului al douăzecilea, specia era definită în general ca un grup de plante sau animale care sunt capabile să se încrucișeze și să producă urmași fertili. Prin 1942, bilogul Ernst Mayr a propus o definiție mult mai puțin limitativă: specia este un grup „izolat din punct de vedere reproductiv” față de alte asemenea grupuri (adică nu se împerechează de obicei cu un alt grup, deși ar fi în stare să o facă). Noua definiție a speciilor este acceptată azi de mulți biologi. Fiind atât de cuprinzătoare, ea ușurează demonstrarea faptului că o „specie” (de fapt o populație reproducătoare) poate „evolua” într-o alta. De pildă, ursul polar și ursul cenușiu sunt clasificați de taxonomia modernă ca specii separate, deși sunt capabili de a se împerechea între ei și de a produce urmași fertili. Însă, în concepția învățăturii patrisice despre „felurile” descrise la Facere, s-ar părea că aceste două „specii” de urs sunt doar varietăți din lăuntrul unuia dintre „felurile” create la origine.

Pentru o discuție mai amănunțită asupra schimbării definiției speciilor în știința modernă, vezi Richard Milton, Shatering the Myths of Darwinism, Park Street Press, Rochester, Vermont, 1997, pp. 143-153. (n. ed.)

[8] Sf. Vasile, Hexaimeron, 5, 2, ed. cit., p. 120.

[9] Ibid., 9, 2, p. 171.

[10] Sf. Ambrozie, Hexaimeron 3, 16, ed. cit., pp. 119-120.

[11] Ibid., 6, 3, p. 232.

[12] Ibid., 5, 9, p. 166.

[13] Ibid., 3, 10, pp. 99-100.

[14] Aldous Huxley ( fratele lui Julian Huxley) ne-a lăsat un fragment memorialistic în care ne spune cum teoria evoluției universale l-a „eliberat” de cătușele „vechii morale”: „Aveam motive pentru a nu dori ca lumea să aibă sens; ca urmare, am admis că nu avea nici unul și am fost în stare, fără vreo dificultate, să găsesc motivații satisfăcătoare pentru această asumare… Pentru mine, ca și, fără îndoială, pentru majoritatea contemporanilor mei, filosofia nonsensului a fost, în mod esențial, un instrument de eliberare. Eliberarea pe care o doream era simultan o eliberare de un anumit sistem politic și economic, și o eliberare de un anumit sistem de morală. Ne-am ridicat împotriva moralei, fiindcă ne stânjenea libertatea sexuală.” (A. Huxley, „Mărturisirea unui ateu notoriu”, în Report, iunie 1966, p. 19.

[15] Sf. Ambrozie, Despre credința în Înviere II, 63, 70, NPNF, vol. 10, pp. 184-185.

[16] Sf. Grigorie al Nyssei, Dialog despre suflet și Înviere, ed. cit., p. 406.

[17] Ibid. p. 387.

cartea poate fi descărcată aici

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s