Domnule Donald, v-aţi rătăcit!

Am primit cadou, cu mai multe săptămâni în urmă, o serie de cărţi scrise de Neale Donald Walsch, Conversaţii cu Dumnezeu, cerindu-mi-se o părere despre gândurile autorului. Am făgăduit să citesc, cât îmi va sta în putinţă, şi să îmi exprim părerea despre cele citite. Am avut însă rugămintea să nu existe supărare, indiferent care vor fi impresiile mele. Iată ce am descoperit!

În introducere, chiar de la primele rânduri, autorul ne asigură, de fapt vrea să ne inducă, că vom „trăi o experienţă extraordinară”. Şi în ce ar consta această experienţă?! În faptul că vom avea o conversaţie cu Dumnezeu. El este convins că noi am fost învăţaţi că nu putem vorbi cu Dumnezeu, că am fost învăţaţi că aşa ceva nu este posibil. Nimic mai fals! De când suntem mici ne rugăm lui Dumnezeu şi El ne răspunde prin întreaga purtare de grijă pe care o are faţă de noi. Uneori ne răspunde chiar în sinea noastră prin gânduri ori cuvinte, dar întotdeauna ne răspunde nedumeririlor noastre prin glasul Evangheliei Sale pe care îl ascultăm în biserică. E drept, mulţi dintre noi nu îl ascultă, iar alţii, deşi îl ascultă, nu se străduiesc să îl şi înţeleagă.

„Am dat cartea câtorva oameni s-o citească sub formă de manuscris. Toţi au fost impresionaţi. Şi toţi au plâns”, ne mărturiseşte Donald. Ei bine eu mărturisesc că nu am făcut acest lucru, deşi ar fi trebuit să plâng pentru sufletul lui, pentru minciuna în care a ales să trăiască.

„Adevărul este că Dumnezeu vorbeşte cu toată lumea. Cu cei buni şi cu cei răi. Cu sfântul şi cu ticălosul.” Aici are dreptate. Ceea ce nu înţelege domnul Donald este faptul că nu le vorbeşte în acelaşi mod şi pe acelaşi ton. Absurdul situaţiei care ni se descoperă acum este acesta: dacă autorul crede că Dumnezeu vorbeşte în mod necesar fiecăruia dintre noi în sinea lui, făcându-i o revelaţie completă, pentru ce ar mai avea nevoie cineva de cărţile domnului Donald?!

În finalul introducerii aflăm că autorul, după ce a citit cărţile pe care le-a scris, se simte profund ruşinat de viaţa sa şi că are profunde remuşcări pentru că a produs altora durere. Ştiu, vi se pare o afirmaţie firească, dar vreau să o reţinem pentru că, mai târziu, atunci când veţi descoperi paroxismul absurdului gândirii donaldiene, ea îl va pune şi mai tare în lumină!

***

Dacă tot am terminat cu introducerea, să spunem că autorul are un stil liber, nepretenţios, cu fraze scurte şi într-un limbaj cotidian, ceea ce face ca cititorul să găsească uşor de citit cartea. Din acest moment, urmează o serie de întrebări şi răspunsuri pe marginea cărora Donald face diverse comentarii. Ele sunt organizate în 12 capitole care nu au titlu şi nu ni se vorbeşte niciunde în carte despre logica sau necesitatea acestei împărţiri. Acest fapt m-a făcut să-mi aduc aminte nişte versuri care ne distrau foarte tare în liceu:

Puşca are trei părţi:
partea de sus,
partea din mijloc
şi partea de jos.

Partea de sus a puştii
are trei părţi:
partea de sus a părţii de sus
partea din mijloc a părţii de sus
şi partea de jos a părţii de sus.

Patea din mijloc a puştii
are şi ea trei părţi
partea de sus a părţii din mijloc
partea din mijloc a părţii din mijloc
şi partea de jos a părţii din mijloc.

Partea de jos a puştii…

Capitolul 1 al volumului 1 debutează tot halucinant. Donald ne mărturiseşte că în primăvara anului 1992 i „s-a întâmplat un fenoment extraordinar”, dar… nu-şi mai aduce aminte exact când. A scris o scrisoare lui Dumnezeu şi când a terminat-o i-a luat-o mâna razna, a început să scrie singură răspunsurile de la „Dumnezeu”. A durat câteva momente ca să îşi dea seama că, de fapt, nu începuse mâna să scrie singură, ci îi dicta cineva în mintea lui ce trebuie să scrie şi el făcea acest efort. Mai mult: „adesea, răspunsurile apăreau mai repede decât puteam eu să scriu şi trebuia să mâzgălesc ca să ţin pasul”. În aceste fel înţelegem de ce cărţile lui sunt un exerciţiu al absurdului: omul nu şi-a mai înţeles mâzgălelile. Totuşi, după această mărturisire exasperant de sinceră, Donald vrea să asigure cititorul că ceea ce a mai putut descifra din propriile mâzgăleli reprezintă un mesaj de valoare pentru toţi cei cărora le-a parvenit.

În continuare aflăm despre cuvinte că sunt „mijlocul de comunicare cel mai puţin eficient” pe care îl foloseşte Dumnezeu. Deja, pentru orice creştin minim alfabetizat teologic, apar mari semne de întrebare cu privire la religia domnului Donald, pentru că pentru noi creştinii cuvintele sunt atât de importante: Însăşi Persoana a doua a Sfintei Treimi este Cuvântul lui Dumnezeu. Mai mult, sfântul Ioan Evanghelistul îşi începe evanghelia sa spunând:

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.” (Ioan 1,1).

Dar, staţi!, să ne oprim puţin asupra limbajului, căci domnul Donald vrea să ne lase perplecşi! Ştiţi de ce nu merg bine multe lucruri în lumea aceasta? Pentru că, atenţie!, „multe gânduri şi sentimente au fost sponsorizate de cauze care nu erau creaţia Mea directă, răspunde „Dumnezeu”. (Sublinierea ne aparţine.)

Vă daţi seama că nu ne putem opri asupra tuturor întrebărilor şi răspunsurilor. Voi arăta doar câteva care ne dovedesc cel mai bine cât de departe este domnul Donald de Dumnezeu, de religia creştină, şi cât de aproape se află de paroxismul absurdului.

„De ce unii oameni, cum ar fi Christos, par să audă mai mult din comunicările Tale decât alţii?”

Să ne iertaţi, domnule Donald, am avea şi noi ceva de spus pe marginea întrebării domniei voastre:

1. Matale, nu ai aflat până acum că Iisus Hristos nu intră în categoria „unii oameni”? E adevărat că Iisus a fost şi este om, dar a fost şi este în veci şi Dumnezeu.

2. Iisus Hristos (aşa scriem noi, românii ortodocşi) nu pare să audă nimic. El chiar aude perfect glasul Tatălui!

Mergem puţin mai departe şi aflăm că: preoţii şi Biblia nu sunt surse autorizate, nu ne duc la Dumnezeu. Domnul Donald iar dă dovadă de inconsecvenţă. Păi, dacă credea cât de puţin că Iisus Hristos a auzit mai bine decât el glasul lui Dumnezeu, nu îşi permitea să facă o asemenea afirmaţie. De ce? Pentru că dacă nu exista Biblia mă întreb ce am fi putut cunoaşte despre Iisus Hristos. De unde am fi aflat ce a făcut şi ce a vorbit El. Apoi, pentru că însuşi Iisus Hristos a spus:

Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. (Luca 21,33)

Cărturarii şi fariseii au şezut în scaunul lui Moise; Deci toate câte vă vor zice vouă, faceţi-le şi păziţi-le. (Matei 23,2-3)

Mai aveţi răbdare, mai aveţi îngăduinţă? Mai citim doar o afirmaţie de la pagina 75. După mintea lui Donald, acestea sunt cuvintele ale lui Dumnezeu pe care noi ar trebui să le credem:

„Eu nu iubesc «binele», mai mult decât iubesc «răul». Hitler s-a dus în rai. Când vei înţelege asta, Îl vei înţelege pe Dumnezeu.” (sublinierea lui Donald)

Domnule Donald, v-aţi rătăcit! Cineva v-a schimbat indicatorul de rai cu cel de iad. Totuşi, spre deosebire de Hitler dumneavoastră mai aveţi timp să o apucaţi pe drumul celălalt.

În final, mai am şi eu o întrebare referitoare la această ultimă afirmaţie a domnului Donald, dar care nu îl vizează. Unde sunt cei care poată grijă de victimele holocaustului, de nu protestează nimeni faţă de această afirmaţie? Nu există nicio autoritate de stat care să ia atitudine faţă de asemenea afirmaţii? De ce acum tăceţi, iar în alte rânduri, când chiar nu e cazul, vociferaţi aşa puternic? Vreţi să ajungă mai mulţi în „rai” prin aceleaşi metode ca ale lui Hitler?

Siluan Popescu

Anunțuri

O părere la “Domnule Donald, v-aţi rătăcit!

  1. In primul rand, iti apreciez parerea. Fiecare, intr-adevar are parerea sa, mai mult sau mai putin personala (ma refer aici la influentele venite din mediul social). Sunt crestin ortodox si sincer, in ultima vreme, observ pareri din ce in ce mai radicale in aceasta religie. Nu inteleg care ar fi problema daca un om scrie o carte si isi exprima un punct de vedere si da, daca citeai cu atentie toate cele trei volume, fara sa fii presetat pe critica inca dinainte sa citesti o fraza, observai ca sunt si lucruri asa zise bune in cartea lui. Lucruri care daca s-ar duce la indeplinire lumea ar trai mult mai fericita si fara batai de cap. Ce incearca dl. Walsch sa arate in mare parte din cartile lui este ca binele si raul, albul si negrul fac parte din acelasi intreg, iar acel intreg fiind Totul, este automat Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu poate fi totul daca nu e si nimicul. Mie drept sa-ti spun mi se pare extrem de logic si normal ceea ce exprima el. In plus, omul vorbeste clar ca orice gand vine de la Sursa, de la Dumnezeu, deci chiar daca scrie el un jargon sau un cuvant sfant, tot de la Dumnezeu vine. In concluzie, da, cartea lui este o conversatie cu Dumnezeu. Ce ma mira pe mine este de ce noi, acesti oameni asa-zisi religiosi si din cale afara de buni suntem atat de critici, de repulsivi si tot timpul pusi intr-o defensiva totala. Daca Adevarul e unul si Dumnezeu este cel care este Adevarul atunci nu inteleg la ce va mai faceti atatea griji. Daca stiti sigur ca crestin-ortodoxia este Adevarul atunci de ce nu ne linistim si sa ne traim viata in pace. Fiecare e liber sa aleaga nu sa fie constrans de o religie sau de un set de reguli, pentru ca da, lumea e foarte relativa si aici are perfecta dreptate dl. Walsch.
    Vreau sa amintesc ca autorul este romano-catolic, stiti voi religia sora de la Marea Schisma. Pe langa aceasta, el a trecut prin multe etape de evolutie spirituala, prin practici, meditatii si cunoastere. E cu siguranta mult mai nobil sufleteste decat Daniel Patriarhul si decat majoritatea V.I.P-urilor din clanul religiilor mondiale.
    Toate bune iti doresc!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s