Părintele Mihai Andrei Aldea: Predică la Duminica Samarinencei (13 mai 2012)

Părintele Mihai Andrei Aldea

Femeia samarineancă – „toate calitățile ei nu-i sunt suficiente ca să o mântuiască. Toată partea bună a sufletului ei nu este de ajuns ca să o mântuiască.

De ce? De ce? De ce este ea un pământ secat? De ce nu este în ea izvor de apă vie?

Lucrul acesta este foarte important. Pentru că există această nebunie în zilele noastre: să se creadă că oricine se poate mântui, indiferent de religie, indiferent de credință, indiferent unde este, după mulți: indiferent ce face.

Sunt atătea cazuri de înmormântări în Occident, unde slujitori din diferite religii îngroapă sau ard pe câte unul care a făcut numai ticăloșii în viața lui și vorbesc ca și când s-ar duce-n Rai. Automat, se duce-n rai, că așa au hotărât ei. Nu este adevărat!

Vedem la această femeie samarineancă faptul – limpede exprimat de Hristos în mai multe locuri și mărturisind involuntar chiar și ea – că este un pământ secat, că nu are apa vie, că are nevoie de această apă vie și că fără această apă vie moare, e moartă, se osândește.

Am mai spus și altă dată acest lucru: atunci când Hristos spune „voi vă-nchinați la ce nu știți”, de fapt, Hristos spune: „voi vă-nchinați diavolului”. O spune foarte politicos. Dar femeia a înțeles ce spune. Să nu credeți că n-a înțeles, că, pe vremea ceea, oamenii erau mult mai preocupați de credință decât astăzi și înțelegeau lucrurile mult mai bine.  Spune „voi vă închinați la ce nu știți” Dar ce știau ei? Ei știau că se închină lui Dumnezeu; deci, dacă spune că se-nchină la ce nu știu, însemna că-n loc să se-nchine la Dumnezeu, se-nchină la cel rău. De ce era această stare a femeii și a celorlalți care erau ca ea? Și Scriptura ne spune prin următoarele cuvinte ale lui Hristos: Deci, femeia întreabă – și aici rămăsesem înainte de paranteză – „văd că Tu ești Prooroc; părinții noștri s-au închinat în locul acesta iar voi ziceți că în Ierusalim este locul cuvenit pentru închinare”. Și ce-i răspunde Hristos? „Femeie, crede-Mă că vine vremea când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veți închina Tatălui. Voi vă-nchinați la ce nu știți – vedeți osândirea de care am spus mai devreme sau, mai bine zis: arătarea osândirii, că nu Hristos osândește, oamenii se osândesc prin ceea ce fac – noi ne-nchinăm la ceea ce știm, căci mântuirea este de la iudei. Dar vine vremea – și acum a și venit – (într-adevăr, pentru ea deja venise) când închinătorii cei adevărați se vor închina Tatălui în duh și în Adevăr, căci Tatăl astfel voiește să fie cei ce se închină Lui. Duh este Dumnezeu și cei ce se închină Lui trebuie să se închine în duh și în adevăr. (…)

De ce era femeia pământ secat?

Pentru că trăia material, orientată către cele materiale; și în minciună. Aceste două greșeli covârșeau tot binele pe care putea ea să-l facă. Faptul că era legată de cele materiale atât de mult, pe de-o parte, dar mai ales faptul că nu cunoștea Adevărul o despărțeau (aceste două fapte) de Dumnezeu. Și Hristos reînnoadă legătura dintre ea și Dumnezeu; o legătură care existase odată, atunci când Dumnezeu i-a dat suflet, o reînnoadă și i Se descoperă pe urmă; îi mărturisește limpede: „da, Eu sunt Mesia” – un lucru pe care Hristos atât de rar îl face; femeia aceasta merită. Și vedem, într-adevăr, spiritul ei de jertfă care este înmulțit: cum se duce ea în cetate și cheamă și pe ceilalți, și nu îi este rușine să spună oamenilor în față: „da, El a știut despre mine că eu am curvit cu atâția bărbați!” Deci ea își mărturisește păcatele public în clipa aceea! Și îi cheamă și pe alții la mântuire. Și se dovedește, astfel, vrednică de harul pe care-l primise, vrednică de încrederea pe care Dumnezeu o pusese în ea, ca să-i descopere aceste învâțâturi, să-i descopere Adevrărul și să-i dea harul lui Dumnezeu. (…)

Se cuvine să facem o comparație între această femeie păgână care devine în fața ochilor noștri creștină – și noi; noi, cei de azi. Noi, care auzim Cuvântul lui Dumnezeu și primim harul lui Dumnezeu neîncetat . (…)

Credința trebuie să fie conștientă. Dacă nu e conștientă, nu e credință adevărată. (…)

Suntem în Sfânta Biserică. Un om din câți au fost a ascultat Apostolul.  Credința trebuie să fie conștientă. Dacă nu e conștientă, nu e credință adevărată. (…) Avem o problemă – ca sa nu spun nenorocire – nu conștientizăm credința; și apoi ne întrebăm de ce nu lucrează Dumnezeu cu noi (…) păi noi nici nu știm dacă ne rugăm lui Dumnezeu; noi nici nu știm dacă suntem la slujbă când suntem la slujbă; noi nu ne dăm seama ce facem. De ce? De ce suntem în această stare tristă? (…) Nu auzim ce auzim; nu înțelegem ceea ce ni se spune; nu ținem minte, nu ne dăm seama. De ce? Pentru că suntem în secolul XXI – nu glumesc – și pentru că ne-am obișnuit foarte mult cu ceea ce se numește „mass-media”, ne-am obișnuit cu alte lucruri: să fim hipnotizați și să preluăm lucrurile prin hipnoză. Despre ce vorbesc? Despre statul pe „chat-uri”, statul pe bloguri, statul pe filme și pe emisiuni la televizor și pe alte asemenea lucruri care răpesc omului inițiativa, inteligența și hărnicia. (…) suntem obișnuiți să ne uităm și să ni se spună ce să vorbim. (…) Unde duc aceste indicații? La pierderea libertății. (…) Uitându-se la televizor zi de zi, încep să devină inerți. Oameni care erau foarte activi au devenit leneși; oameni cu inițiativă au devenit resemnați, pasivi; au fost îndoctrinați, au fost prelucrați, au fost înrobiți fără să-și dea seama. Și omul nici măcar nu mai conștientizează. Din nenorocire, această stare nu durează  câtă vreme se uită omul la televizor sau la calculator: durează și după aceea; cu cât se uită mai mult, cu atât durează mai mult. Rezultatul este acesta: suntem toti – toți care suntem aici, în biserică, Îl cautăm sincer pe Dumnezeu, eu știu acest lucru, toți Îl iubim pe Dumnezeu, după puterile noastre mai mici sau mai mari, Îl iubim pe Dumnezeu, Îl vrem – și nu suntem în stare să ascultăm un Apostol. Sunt două realități pe care trebuie să le recunoaștem sincer: vrem să fim cu Dumnezeu și nu suntem în stare să ascultăm Apostolul la Sfânta Li turghie, când se citește.  Este rău; este grav. (…) Este  o molimă, o plagă care bântuie oamenii din întreaga lume și care ne-a atins și pe noi cu aripa ei distrugătoare. Care este ieșirea? Să ținem minte ce am auzit acum și să ne exersăm capacitatea de a fi treji, de a conștientiza; să încercăm să facem lucruri în loc să ne uităm la imagini colorate, care se mișcă în fața noastră. (…) Este absolută nevoie să trecem la a face lucruri, pentru că altfel vom rămâne sclavii mass-mediei (…), ne vom găsi despărțiți de Dumnezeu fără ca măcar să ne dăm seama că o facem. (…)

Primul rost și punctul de unde pleacă folosul Liturghiei este tocmai acesta: al minții îndreptate către ceea ce se spune la Liturghie; toate rugăciunile care se citesc, toate cuvintele din Scriptură, nenumărate, care există într-o Liturghie, toate sunt așezate în mai multe scări pe care omul după firea lui poate să urce către Dumnezeu. Și Dumnezeu a luminat pe cei care au alcătuit Sfânta Liturghie în așa fel încât ea să cuprindă mai multe scări, mai multe rânduri de trepte pe care se poate urca. Fiecare:  cel care este mai sentimental, pe cele care ating mai mult senitimentele; cel care este mai rațional, pe cele care țin mai mult de gândire și așaa mai departe, există felurite laturi ale Liturghiei care se exprimă neîncetat și cu care omul poate să urce către Dumnezeu, dar cu condiția să conștientizeze, să asculte. (…)

O părere la “Părintele Mihai Andrei Aldea: Predică la Duminica Samarinencei (13 mai 2012)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s