Fericitul Arhimandrit Sofronie: Rugăciunea – lucrare fără de sfârşit

Fericitul arhim. Sofronie

Rugăciunea este o lucrare nesfârşită, mai presus decât orice artă sau ştiinţă. Prin rugăciune, intrăm în legătură cu Fiinţa Cea fără de început sau, altfel spus: însăşi viaţa lui Dumnezeu intră în noi prin acest canal. Rugăciunea este un act de înaltă înţelepciune, care întrece orice frumuseţe şi vrednicie.

În rugăciune, aflăm sfânta încântare a duhului nostru. Dar căile acestei lucrări sunt complicate. De mii de ori încercăm nazuinţi fierbinţi către Dumnezeu şi tot de atâtea ori, căderi repetate din lumina Lui. Adeseori şi în multe feluri, simţim neputinţa minţii noastre de a se ridica spre El; câteodată, parcă stăm la hotarul nebuniei şi, cu durere în suflet, Îi spunem totul despre starea noastră nenorocită: “Tu mi-ai dat porunca Ta – să iubesc, şi eu o primesc cu toată fiinţa mea; dar, iată, eu nu aflu întru mine însumi puterea de a dobandi această dragoste… Tu eşti dragoste; vino Tu Însuţi şi Te sălăşluieşte întru mine, şi săvârşeşte tot ceea ce ne-ai poruncit, deoarece porunca Ta este mai presus de puterile mele. Duhul meu se istoveşte în căutarea Ta. Nu poate duhul meu să pătrundă în tainele vieţii Tale… vreau ca întru toate să săvârşesc voia Ta, dar zilele mele se scurg în contradicţii fără de ieşire. Mă înspăimânt la gândul că Te voi pierde pentru acele gânduri rele care se încuibează în inima mea; iar această frică mă răstigneşte. Vino, deci, şi mă mântuieşte pe mine, cel ce mă afund, precum l-ai mântuit pe Petru care a cutezat să vină întru întâmpinarea Ta pe apele mării.” (Mt. 14: 28-31)

Din vreme în vreme, ni se pare că efectul rugăciunii este prea molcom, neproporţionat cu scurtimea existenţei noastre; şi, atunci, un strigat irumpe din piept: “Grabeşte-Te!” Nu întotdeauna El răspunde degrabă la chemarea noastră. Se întâmplă cu noi ca şi cu un oarecare fruct dintr-un pom. El lasă sufletul nostru să fie pârjolit de soare, să suporte vânturile reci şi arzătoare, torente de ploaie şi să se istovească de sete. Dar, dacă noi nu scăpăm din mâini poala hainei Lui, atunci vom putea avea rezultate bune. Este de trebuinţă să stăruim în rugăciune pe cât este cu putinţă, vreme cât mai îndelungată, pentru ca puterea Lui nebiruită să pătrundă întru noi şi să ne împotrivim tuturor influenţelor distrugătoare. Şi, atunci când această putere va creşte în noi, atunci şi bucuria nădejdii în biruinţa finală va străluci întru noi.

Rugăciunea reface în noi, necontenit, acea suflare dumnezeiască pe care “Dumnezeu a suflat-o în faţa lui Adam” şi prin puterea căreia “Adam a devenit duh viu” (Fac. 2:7) Prin rugăciune, duhul nostru renăscut începe să se minuneze de marea taină a Existenţei.

Şi o încântare deosebită, asemenea unui torent puternic, inundă mintea noastră: “Existenţa! Ce taină minunată… Cum este cu putinţă?… Minunat este Dumnezeu şi minunată este zidirea Sa.” Trăim sensul cuvintelor lui Hristos: “Eu am venit ca oamenii să aibă viaţă şi s-o aiba din belşug.” (In. 10:10). Din belşug! şi acesta este un lucru prea adevărat. Dar, iară şi iară, vorbim despre acelaşi lucru: viaţa aceasta este paradoxală, aşa cum paradoxală este învăţătura Domnului: “Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins” (Lc. 12:49).

Nouă, tuturor fiilor lui Adam, ne este de trebuinţă să trecem prin acest foc ceresc, care arde rădăcinile patimilor aducătoare de moarte. Altfel, nu vom putea vedea acest Foc care trece în lumina noii vieţi, deoarece, în căderea noastră, arderea anticipează iluminarea şi nu invers. De aceea, să mulţumim Domnului şi pentru efectul arzător al iubirii Sale.

Noi nu cunoaştem multe şi multe le cunoaştem în parte (I Cor. 13:9), dar acum ne este cunoscut că pentru noi nu este altă cale de a deveni “fiii învierii” (Lc. 20:36), fiii lui Dumnezeu, pentru a împărăţi împreună cu Cel Unul Născut. Dar, oricât de dureros ar fi procesul refacerii noastre şi prin oricâte noianuri de chinuri şi agonii ne-ar purta Dumnezeu, totul devine o binecuvântare. Dacă, pentru a dobândi o erudiţie în cele ale ştiinţei, este necesară o muncă tensionată şi îndelungată, atunci, pentru câştigarea rugăciunii, trebuie să perseverăm cu mult mai mult.

Când Evanghelia şi Epistolele Sfinţilor Apostoli vor deveni o realitate de fiecare zi, atunci vom începe cumva să vedem cu claritate cât de naive erau închipuirile noastre anterioare despre Dumnezeu şi despre vieţuirea în Dumnezeu. Tainică este înţelepciunea dată nouă de descoperirea dumnezeiască: ea covârşeşte de departe imaginaţia omenească. “Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe el” (I Cor. 2:9). Chiar şi cea mai mică atingere de noi a Duhului lui Dumnezeu este o slavă cu neasemănare mai mare decât conţinutul vieţii fără Dumnezeu.

Rugăciunea autentică, cea care ne uneşte cu Cel de Sus, nu este altceva decât lumina şi puterea care se pogoară asupra noastră din ceruri. Prin esenţa ei, ea transcende planul nostru uman. În lumea aceasta, nu există pentru ea izvor de energie. Dacă eu mă hrănesc bine pentru ca trupul meu sa fie puternic, atunci carnea mea se răzvrăteşte şi cerinţele ei se măresc, ea nu vrea să se roage. Dacă eu îmi smeresc trupul cu post peste măsură, atunci, după un oarecare timp, printr-o dureroasă abţinere, se creează un teren prielnic pentru rugăciune, dar trupul slăbeşte şi refuză să urmeze duhului. Dacă eu mă aflu într-o societate de oameni de bună condiţie, încerc câteodată sentimente de mulţumire sufletească, altădată împărtăşesc o nouă experienţă psihică sau intelectuală, dar foarte rar se întâmplă să primesc un impuls pentru rugăciune adâncă. Dacă sunt dăruit mintal pentru o muncă intelectuală serioasă sau pentru creaţia artistică, atunci succesele mele pot fi prilej de slavă deşartă şi este cu neputinţă să aflu adâncul inimii, locul rugăciuni duhovniceşti. Dacă eu sunt bine situat materialiceşte şi preocupat de folosirea puterii prin bogăţie sau să traduc în realitate ceva din ideile mele, să-mi satisfac gusturile  duhovniceşti sau estetice, în felul acesta, sufletul meu nu se trage către Dumnezeu aşa cum L-am cunoscut noi prin Hristos. Dacă plec în pustie, lepădându-mă de toate averile mele, chiar şi atunci rezistenţa tuturor energiilor cosmice îmi va paraliza rugăciunea. Şi aşa mai departe.

Adevărata rugăciune este legătura cu Duhul Dumnezeiesc, Care Se roagă întru noi; El înalţă duhul nostru la starea de contemplare a veşniciei. Asemenea harului care se pogoară de Sus, rugăciunea depăşeşte firea noastră pământească. Rugăciunii, i se împotriveşte trupul stricăcios, neputincios să se înalţe în sfera duhului; i se împotriveşte intelectul, care este neputincios să încapă neîncăputul, este zguduit de incertitudini şi respinge tot ceea ce depăşeşte priceperea lui. Rugăciunii, îi stă împotrivă mediul social în care vieţuim şi care orânduieşte viaţa prin alte mijloace, diametral opuse rugăciunii. Rugăciunea nu o pot suferi duhurile vrăjmaşe. Dar numai singură rugăciunea poate să regenereze făptura din starea ei de cădere, să biruiască inerţia şi stagnarea, printr-o mare încordare a duhului nostru întru urmarea poruncilor lui Hristos.

Rugăciunea este un lucru deosebit de greu. Stările duhului nostru sunt într-o necontenită schimbare; câteodată, rugăciunea curge în noi ca un râu preaputernic, altădată însa, inima pare a fi uscată. A te ruga – adesea – înseamnă a-I grăi lui Dumnezeu despre starea noastră dezastruoasă: neputinţă, mâhnire, îndoială, frică, tristeţe, deznădejde – într-un cuvânt, despre tot ceea ce ţine de condiţiile existenţei noastre. Să ne exprimăm fără a căuta expresii elegante sau chiar fără o succesiune logică.

Adesea, acest mod de a ne adresa lui Dumnezeu este începutul rugăciunii – conversaţie.

Câteodată, ne vom afla pe valurile iubirii dumnezeieşti, iubire pe care noi o vom înţelege în mod unilateral, ca pe iubirea noastră faţă de El. Cu mine, aşa s-a întâmplat: nu aveam îndrăzneala să gândesc că Făcătorul tuturor poate să Îşi oprească atenţia asupra mea, neînsemnatul şi ticălosul. Şi Îi spuneam: “O, dacă ar fi cu putinţă ca Tu să mă iubeşti pe mine – aşa cum Te iubesc eu pe Tine… Vezi Tu, oare, cum inima mea însetează după Tine ziua şi noaptea? Apleacă-Te spre mine; arată-mi faţa Ta; fă-mă pe mine aşa cum vrei Tu să-i vezi pe cei pe care I-ai zidit; în felul în care Tu, Atotsfinte, poţi să primeşti şi să iubeşti…” Eu nu ştiam ce vorbesc (Lc. 9:33); nu îndrăzneam să cuget că El Însuşi Se roagă întru mine.

Contemplând sfinţenia şi smerenia lui Dumnezeu, sufletul se minunează şi, plin de evlavie, se pleacă Lui cu dragoste. O astfel de rugăciune se preschimbă uneori în vederea Luminii necreate.

Pentru ca noi să cunoaştem doririle ce-şi au obârşia în Dumnezeu, El, după ce ne cercetează, ne părăseşte  pentru o vreme, fapt ce produce asupră-ne o impresie ciudată. În tinereţe, am fost pictor (mă tem că nici până acum nu a murit pictorul din mine). Acest dar firesc a existat înlăuntrul meu. Eu puteam să obosesc, să nu am puterea să lucrez, să nu fiu inspirat; dar ştiam că acest dar este în firea mea. Însă, atunci când Dumnezeu ne părăseşte, se face simţită o oarecare  rupere în însăşi fiinţa noastră; şi sufletul nu poate şti – se va întoarce, vreodată, sau nu Cel Care a plecat. El este Altul după firea Sa; El S-a ascuns, iar eu am rămas gol; şi această goliciune o îndur cu greu, ca şi moartea. Revenirea Lui mi-ar părea ceva minunat, scump inimii, depăşind cea mai cutezătoare închipuire. Şi, iată, eu sunt din nou în acea stare care mai înainte mi se părea normală, mulţumitoare, dar care acum mă înspăimântă şi mi se pare prea apropiată de starea animalică. Am fost introdus în casa marelui Împărat, ştiam că mă înrudesc cu Dânsul şi, iată, acum nu sunt decât un pribeag fără căpătâi.

Prin schimbarea stărilor sufleteşti, noi cunoaştem deosebirea dintre darurile fireşti şi acelea care vin ca binecuvântare de la Cel de Sus. Printr-o rugăciune de pocăinţă, m-am învrednicit de întâia cercetare. Iar printr-o rugăciune cu mult mai fierbinte, nădăjduiesc să mă cerceteze din nou – şi, într-adevăr, El soseşte. Adesea şi chiar în mod obişnuit, El Îşi schimbă modul de a veni. Astfel, neîncetat eu mă îmbogăţesc cu noi cunoştinţe pe planul Duhului: uneori în suferinţă, alteori în bucurie, dar cresc. Şi creşte aptitudinea mea de a petrece în sfera mea tainică răstimpuri din ce în ce mai îndelungate.

Stai tare cu mintea la Dumnezeu şi vine clipa când Duhul nemuritor se va atinge de inimă. O, aceasta este atingerea Sfântului Sfinţilor şi ea nu se poate asemăna cu nimic; ea extaziază duhul nostru pe tărâmul Existenţei necreate şi atinge inima cu o iubire ce nu se poate asemăna cu cea pe care oamenii o înţeleg prin acest cuvânt. Lumina acestei iubiri se răsfrânge asupra întregii făpturi, asupra întregii omeniri. Această iubire se face simţită şi inimii fizice, dar, de felul ei, este duhovnicească, necreată.

Duhul Dumnezeiesc şi de Viaţă Făcător ne cercetează când ne aflam în stare de deschidere smerită faţă de El. El nu sileşte libertatea noastră, ci ne înconjoară cu dragostea Sa blândă; El Se apropie de noi atât de încet, încât putem chiar să nu-L observăm prea repede. Nu trebuie să aşteptăm ca El să năvălească înlăuntrul nostru fără voia noastră. O, nu; El respectă omul, Se smereşte în faţa lui: iubirea Lui este smerită; El ne iubeşte pe noi nu de sus, ci precum o mamă blândă îşi iubeşte pruncul bolnav. Când noi ne deschidem către El inima, dobândim simţământul puternic şi de neînvins că El este ruda noastră şi sufletul se pleacă în faţa Lui într-o iubire smerită.

Iubirea Dumnezeiască, ce poartă întru sine caracterul adânc al veşniciei, nu poate să nu sufere în lumea aceasta. Inimii îndulcite de fapte ascetice şi de prezenţa harului, îi este dat să trăiască, măcar în parte, dragostea lui Hristos, care cuprinde întreaga zidire într-o nesfârşită milă faţă de toată făptura. Acum, eu sunt prizonierul lui Hristos-Dumnezeu. Mă recunosc pe sine-mi, cel chemat din nimicnicie. Dar, cu toate acestea, noi aşteptăm de la Dumnezeu milă şi respect. Şi, deodată, Atotputernicul ni Se descoperă în smerenia Sa de nedescris. Această vedere mişca sufletul, frânge mintea şi noi, vrând-nevrând, ne plecăm în faţa Lui. Şi, oricât ne-am strădui să ne asemănăm Lui în smerenie, ne vedem nevrednici sa atingem aceasta calitate Dumnezeiasca.

Smerenia lui Hristos este o putere nebiruită. În chenoza ei şi pentru a ne sluji, smerenia lui Hristos nu cunoaşte limite; ea rămâne în mod constant, în esenţa ei, măreţie dumnezeiască. Exprimată în limbajul nostru, ea se înfăţişează în mod contradictoriu. Smerenia este un atribut al Iubirii Dumnezeieşti care, în deschiderea ei către făptură, primeşte cu blândeţe toate rănile celor zidiţi de Dumnezeu.

Vederea lui Dumnezeu îl pune pe om în faţa necesităţii de a se autodetermina în relaţia cu El. În esenţă, fiecare acţiune a noastră, negreşit, fie ne apropie de Dumnezeu, fie, dimpotrivă, ne îndepărtează. De aceea, orice început se înfăptuieşte cu frică – numită Dumnezeiască. Sufletul se teme nu numai de lucrurile vădit rele, dar şi de gândurile care pot întrista Duhul Sfânt, pe Care el Îl iubeşte. Negrăit de mare este distanţa dintre noi şi Dumnezeu. Ne vedem nevrednici de Sfântul Sfinţilor; inima se frânge din pricina conştiinţei nimicniciei noastre. Şi nu pricepem prea repede că acest fenomen este deja începutul apropierii de Dumnezeu.

Primul precept al Fericirilor – “Fericiţi cei săraci du duhul…” – în mod organic ne conduce spre următoarele trepte: spre plâns, blândeţe, sete şi foame de dreptate, spre milostenie, curăţia inimii, spre primele perceperi ale filiaţiei noastre dumnezeieşti; spre ceea ce ne pune într-un conflict dureros cu lumea patimilor, la ruptura de cei ce nu caută Împărăţia dreptăţii, la prigoane şi altele. Când contradicţia dintre duhul nostru creştin şi duhul lumii acesteia atinge apogeul, atunci viaţa celui ce urmează lui Hristos se aseamănă răstignirii, chiar dacă crucea este nevăzută. Timpul acesta este îngrozitor şi, în acelaşi timp, mântuitor: prin suferinţele duhului nostru, nu arareori legate de circumstanţe exterioare, se biruiesc patimile, se înfrânge şi puterea lumii asupra noastră şi chiar moartea: aceasta este asemănarea cu Hristos Cel  răstignit.

Cu toate acestea, chiar şi pe această treaptă înaltă, trebuie să păstrăm smerenia duhului. Experienţa arată că, dacă imediat după schimbarea simţământului de “nimcnicie” apare mulţumirea de sine, apoi toată această scară de urcuşuri duhovniceşti se dărâmă şi casa noastră se pustieşte (cf. Mt. 23:38). Deja Dumnezeu ne-a părăsit. Aşa va fi cât timp nu ne vom smeri din nou cu inima şi nu vom striga către El cu durere. Prin această schimbare de încercări, sufletul dobândeşte taina căilor mântuirii; se înfricoşează de tot ceea ce este potrivnic smereniei; rugăciunea se curăţeşte; mintea şi inima, deasemenea, şi nu se mai pasionează de lucruri străine; omul nu mai doreşte nimic altceva decât pe Dumnezeu. Prin rugăciune, întreaga fiinţă încorporează în cel ce se roagă puterea noii vieţi. Următoarea mişcare ascendentă este începutul cunoaşterii chipului fiinţei nepământeşti.

Existenţa noastră pământească este condiţionată de timp şi spaţiu. Dar ce este timpul? Sunt cu putinţă mai multe definiţii: timpul este “locul” întâlnirii noastre cu Creatorul; timpul este procesul de actualizare a planului dumnezeiesc referitor la făptură: “Tatal Meu pana acum lucreaza si Eu lucrez”. (In. 5:17). Creatia inca nu este savarsita: …”umblaţi cât aveţi Lumină, ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge. Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii” (In.12: 35-36). Fiecăruia dintre noi, i s-a dat un “timp al său”, scurt, dar suficient pentru câştigarea mântuirii. Ideea creatoare a lui Dumnezeu în relaţia cu creatura încă se înfăptuieşte… “…la Dumnezeu, niciun cuvânt nu rămâne în afara puterii” (Lc. 1:37). Murind pe Golgota, Domnul a zis: “SAVÂRŞITU-S-A…” Va veni un alt moment, când se vor auzi cuvinte asemănătoare; despre aceasta, stă scris în Apocalipsă: “şi îngerul… şi-a ridicat mâna dreaptă către cer şi s-a jurat pe Cel Ce este Viu în vecii vecilor… că timp nu va mai fi” (Apoc. 10: 5-6).

Cât timp noi vom fi în acest “trup al păcatului” şi, prin urmare, în lumea aceasta, nu va înceta lupta ascetica cu “legea păcatului” care lucrează în trupul nostru (cf. Rom. 6:6; 7:23). Văzându-ne neputincioşi în a birui moartea cu propriile noastre forţe, noi cădem într-o oarecare deznădejde privitoare la mântuirea noastră. Oricât ar fi de straniu, însă noi trebuie să trăim această stare împovărătoare, să o încercăm de sute de ori, pentru ca ea să se întipărească adânc în conştiinţa noastră. Ne este necesară această experienţă a iadului. Când purtăm în sinea noastră acest chin zeci de ani, atunci el devine parte integrantă a duhului nostru, o cicatrice de neuitat pe trupul vieţii noastre.  Şi Hristos a păstrat rănile cuielor răstignirii, chiar după Înviere: …”a venit Iisus şi a stat în mijlocul lor, şi le-a zis: Pace voua!… şi le-a arătat mâinile şi coasta Sa” (In. 20: 19-20).

Din experienţa chinurilor iadului, trebuie să se nască rugăciunea pentru întreg neamul omenesc, ca pentru tine însuţi (Mt. 22:39). Orice stare a noastră, noi o trecem cu duhul din cadrele strâmte ale individualităţii noastre, către întreaga “omenire”; în acest fel, orice experienţă a noastră devine mărturie despre cele săvârşite prin veacuri în lumea omenească, iar experienţa duhovnicească, contopită cu aceasta, primeşte un caracter de realitate palpabilă. Domnul ne-a descoperit nouă sensul autentic al poruncii: “Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, în nemărginirea ei dumnezeiască. Dimensiunea anterioară, în limitele legii lui Moise, a acestei porunci, nu privea decât poporul evreu: “Să nu te razbuni cu mâna ta, ci să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Lev. 19:18). Hristos o extinde la toţi oamenii, pentru toate timpurile: “Aţi auzit că s-a zis: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi şi să urăşti pe vrăjmaşul tău. Iar Eu vă zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri” (Mt. 5: 43-45). Fiul Cel Unul-Născut al Tatălui Ceresc ne-a dat nouă această cunoaştere în Sfânta Scriptură, prin discuţia cu învăţătorul de lege (Lc. 10:27), iar în viaţa noastră, prin Duhul Său Cel Sfânt, El Însuşi a împlinit aceasta cu desăvârşire în grădina Ghetsimani şi pe Golgota. Şi noi, intrând în duhul acestei porunci, ne vom asemăna cu Dumnezeu.

Eu de multe ori am ajuns la deznădejde, din pricina incapacităţii mele de a petrece necontenit în duhul poruncilor lui Hristos. În aceste ceasuri amare, gândeam: “Însuşi Domnul a spus că El nu este din lumea aceasta” (In. 8:23). El S-a coborât din ceruri (In. 3:13), iar eu, întreg, sunt din lumea aceasta; din pământul pe care îl calc cu picioarele mele. El, “fiind din ceruri” şi trăind cu noi, nu S-a despărţit de Tatăl; şi cum ar fi cu putinţă ca eu să fiu ACOLO UNDE ESTE EL? El este sfânt, iar eu nu pot să mă smulg din “trupul” lui Adam cel universal, care, în căderea sa, a prefăcut în iad această lume care “zace sub puterea celui rău” (I In. 5:19) şi unde zac şi eu cu lumea.

Ce înseamnă a nu fi din lumea aceasta? Nimic altceva decât “a te naşte de sus”. Eu nu mai vedeam sfârşitul amărăciunii mele: să renunţ la căutarea unirii cu El – cu neputinţă; să mă osândesc pe sine-mi la despărţirea de Lumina Lui – este iadul care mă frânge de groază. Amar mie! – celui născut în păcate. Şi cine mă va mântui pe mine de bezna întunericului? Cine va preface firea mea, astfel încât ea să devină vrednică a nu se mai despărţi de Cel Ce este Lumină, în Care nu este nici urmă de întuneric.

Eu sunt născut în păcate. Fără îndoială că am moştenit o uriaşă moştenire: CĂDEREA LUI ADAM; cădere înmulţită apoi, prin veacuri, de fiii lui; cădere la care şi eu adaug câte ceva în fiecare zi. Eu plâng în hohote, văzându-mă aşa. Şi, când hohotele de plâns mă extenuează, mă aduc în pragul morţii şi eu atârn, fără niciun ajutor, deasupra beznei întunericului, atunci, într-un chip inexplicabil vine, dintr-o altă lume, o iubire gingaşă şi, împreună cu ea, o Lumină. Desigur, aceasta este o naştere de Sus; încă nedeplină, dar este o eliberare din puterea morţii întunericului, este începutul nemuririi. Da, nouă ne stă în faţă încă o muncă îndelungată, pentru ca darul Dumnezeiesc să crească în noi. Şi, când el (acest dar minunat) începe să se pârguiască şi cu mireasma să pătrundă în porii “trupului păcatului” (Rom. 6:6), atunci ne părăseşte frica morţii şi noi ne eliberăm de “robie” (cf. Evr. 2:15) şi, în libertatea sfântă câştigată, vom dori tuturor binele.

La rugăciunea cu milostivire faţă de oameni, ne inspiră dragostea lui Hristos. La ea, împreună participă şi sufletul, şi trupul. A purta durerile păcatelor fratelui în asemenea rugăciune, înseamnă să iei parte cu Domnul la patimile Lui mântuitoare… Hristos a suferit “…pentru păcatele noastre, El, Cel drept, pentru cel nedrept… lăsându-ne pildă, ca să păşim pe urmele Lui” (I Petr. 3:18; 2:21). A te răstigni împreună cu El este un dar al Duhului Sfânt. Tatăl nostru Cel Ceresc este binevoitor faţă de noi când suntem bolnavi, văzând pătimirile fraţilor noştri. În duhul poruncii: iubeşte pe aproapele ca pe tine însuţi, noi trebuie să ne compătimim unul pe altul, pentru a se crea o răspundere colectivă care să ne unească pe toţi în faţa lui Dumnezeu, Creatotul nostru.

În rugăciunea fierbinte a sufletului nostru pentru mântuirea oamenilor, se cuprinde puterea făcătoare de viaţă şi bucuria sfântă. Caracterul nepământesc al vieţii creştine constă în faptul ca îmbină în mod minunat şi durerea, şi bucuria, şi înalţimea, trecutul şi prezentul, adâncimea şi viitorul istoriei multiseculare a pământului. Precum soarele trimite razele sale în toate direcţiile, umplând de lumină şi căldură spaţiul înconjurător, aşa şi Lumina şi căldura iubirii lui Hristos rupe toate zăgazurile şi duce duhul nostru în nemărginire. Care poet poate găsi cuvintele vrednice să exprime uimirea mulţumitoare pentru viaţa dată nouă? În ea, moartea se prelungeşte în viaţa veşnică prin înviere: “…cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla” (Mt. 16:25). “Adevărat zic vouă că, dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă. Cel ce îşi iubeşte sufletul îl va pierde; iar cel ce îşi urăşte sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viaţa veşnica” (In. 12:24-25).

Procesul de însuşire a Revelaţiei dată de Sus omenirii ni se pare un proces prea încet. Şi aceasta nu numai în viaţa maselor de oameni, ci şi în strădania personală a fiecăruia dintre noi. Iată două indicii:

1) Descoperirea din Horeb: EU SUNT CEL CE SUNT – a pretins de la poporul evreu cincisrezece veacuri, înainte de a apărea un mic numar de oameni capabili să-şi însuşească această împlinire prin Noul Testament (Mt. 5: 17-19);

2) Douăzeci de veacuri s-au scurs din momentul când, în Lumina necreată – pe muntele Tabor şi apoi prin pogorârea Sfântului Duh, a fost dată lumii adevărata Descoperire despre Dumnezeire în Sfânta Treime. Nu uşor asimilăm noi viaţa lui Dumnezeu. Şi cei care au iubit menirea lui Hristos – Mielul lui Dumnezeu – nu pot cuprinde plinătatea binecuvântării care se revarsă peste ei. Cu durere suferă toată viaţa cei ce, într-un fierbinte avânt al credinţei, au luat crucea şi urmează lui Hristos (Mt. 16:24). Ei s-au întărit în nădejdea că, după ieşirea de aici, vor intra în acea sferă purtătoare de lumină, “unde este El”: “Dacă-Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze şi, unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă-Mi slujeşte cineva, Tatăl Meu îl va cinsti” (In. 12:26).

Oricât de fierbinte ar fi credinţa crestinului spre a-şi împlini misiunea de a “preface trupul nostru netrebnic” aşa fel, ca să devină “asemănător trupului Domnului” (Filip 3:21), îi este necesară o osteneală îndelungată în post şi în rugăciune de pocăinţă. În procesul îndelungat al acestei osteneli, ni se descoperă dimensiunea, până atunci nevăzută, a căderii lui Adam. Această vedere nu se dă tuturor în egală măsură. Dar sunt cu putinţă, deşi nu adeseori, cazurile când Duhul lui Dumnezeu îl poartă pe cel ce se căieşte peste abisuri neaccesibile altuia.

Credinţa în Dumnezeul absolut trebuie să fie liberă de orice şovăială. Din anii vieţuirii mele în Athos, nu-mi amintesc vreun astfel de moment când să se fi atins de mintea şi de inima mea vreo îndoială. Dar au fost cazuri când inima, îndurerată de o îndelungă rugăciune, se îndeparta de Dumnezeu. Urmările unor asemenea clipe, cu toate acestea, erau pozitive.

Noi, mai înainte de toate şi mai mult decât orice, Îl iubim pe Hristos. Cu cât iubim mai mult, cu atât suferim mai mult pentru orice încălcare a armoniei. Chiar dată fiind o îndelungată experienţă şi cunoaştere a mecanismului unor astfel de încercări, noi descoperim înşine, nu fără frică, posibilitatea unei noi căderi. De aici, rugăciunea cu plânset din adânc către Dumnezeu: “Vindecă-mă până în sfârşit”. Şi El vindecă. Iar inima cu bucurie mulţumeşte lui Dumnezeu: iubirea, care până atunci părea desăvâşită, s-a înălţat acum calitativ.

Rugăciunea staruitoare atrage şi inima, şi mintea în mişcarea lor spre veşnicie, încât tot ceea ce aparţine trecutului se uită; În minte, nu mai există niciun gând despre viitorul pământesc, iar în suflet, există o unică grijă: să nu-L pierdem pe ACEST DUMNEZEU; să încetăm a mai fi nevrednici de El. Cu cât este mai puternică aplecarea noastră spre Cel Neţărmurit, cu atât mai înceată ni se pare apropierea noastră de El. Pe de o parte, simţământul chinuitor al nimicniciei noastre, pe de altă parte – contemplarea slavei celei negrăite a Celui Căutat – fac imposibilă o apreciere veridică: ne apropiem noi, oare, de Dumnezeu sau ne îndepărtăm? În contemplarea sfinţeniei lui Dumnezeu, omul creşte mai repede decât progresează în capacitatea sa de a se pune în concordanţă cu poruncile Lui. De aici, impresia că distanţa între noi şi Dumnezeu nu încetează să crească. În munca ştiinţifică, orice nouă descoperire, nefiind ultima, descoperă nevederea noastră anterioară şi, prin aceasta, se lărgeşte domeniul celor nevăzute şi necunoscute, care se află înainte.

Vederea cu mintea a scopului ne poate fi dată într-un moment dintre cele mai scurte, independent de vârsta fizică, dar înfăptuirea practică a ceea ce am anticipat în mod intuitiv poate costa efortul întregii vieţi şi, cu toate acestea, fără succes obligatoriu. În domeniul ştiinţei şi artei, există câteva puncte de sprijin pentru orice raţionament; altfel stau lucrurile în domeniul duhului care a fost atras de Cel fără de început.

Este cunoscut că şi artistul, şi filozoful, şi învăţatul cu adevărat pot să sufere în lupta lor creatoare, cu toate că obiectivul lor, în comparaţie cu al nostru, este neînsemnat.

Când mintea creştinului care se roagă se desparte prin gânduri proaste de petrecerea întru Cel Veşnic, atunci îl cuprinde frica, se înţelege, cea duhovnicească. A se vedea pe sine în robia patimilor josnice care îl distrag de la Dumnezeu – îl supără profund. Din pricina durerii disperate, rugăciunea se localizeaza înlăuntru, în miezul fiinţei noastre şi primeşte formă de spasm: omul întreg se strânge laolaltă, asemenea strângerii puternice a pumnului. Rugăciunea se preface în rugăciune fără cuvinte. Aceasta este una dintre cele mai amare încercări: a-ţi da seama că te afli în groapa întunecată a păcatului, fiind nevrednic de Sfântul Sfinţilor. Şi nu este alt drum mai uşor pentru înfrângerea patimilor.

Orice faptă creştinească se leagă obligatoriu cu truda; iubirea, ca cel mai înalt lucru, cere şi cel mai mare efort. Viaţa creştinului, în fiinţa sa lăuntrică, este urmarea lui Hristos: “Ce ai tu? Tu urmează Mie” (In. 21:22). Fiecare credincios, într-o oarecare măsura, repetă drumul Domnului, dar nu stă în puterea lui să-şi ia crucea pe umeri pentru a merge în Ghetsimani şi mai departe, pe Golgota: “… căci fără Mine nu puteţi face nimic” (In. 15:5). Şi, cui i s-a dat această înfricoşată binecuvântare, acela şi-a anticipat învierea sa; partea altora – credinţa şi milostivirea lui Dumnezeu.

Aşa a binevoit Tatăl nostru Cel ceresc: toţi cei făcuţi din pământ “să-şi poarte crucea”, pentru a moşteni viaţa veşnică (cf. Mt. 16:24-25). Cei care se sustrag de la purtarea crucii nu vor putea evita robia patimilor “şi vor secera din trup stricăciune” (Gal. 6:8; Rom. 8:13). Iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele este plină de cele mai adânci suferinţe; dar ea este însoţită şi de mângâiere cerească (cf. Mt. 10: 29-39); sufletul vede înviind în el acea pace pe care Domnul a transmis-o Apostolilor înainte de Golgota Sa. Când însă duhul omului se introduce în sfera iubirii purtătoare de lumină a lui Dumnezeu şi Tatălui Nostru, atunci se uită toate durerile şi sufletul, în mod inexplicabil, se bucură de o fericire desăvârşită (In. 12:50; 17:3). Aşa şi femeia “când naşte copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere pentru bucuria că s-a născut om în lume” (In. 16:21). Aşa, şi mai vârtos, se bucură creştinul când, în minte şi în adâncul conştiinţei, se recunoaşte pe sine născut în Dumnezeu pentru veşnicie.

În mod firesc, credinciosul trebuie să păstreze cu grijă adevărul revelat şi dat Bisericii lui, pe cât este cu putinţă, în plinătate şi curăţie. Experienţa multiseculară a Bisericii ne-a demonstrat, în mod convingător, că orice abatere de la calea poruncilor evanghelice ne îndepărtează de acea cunoaştere în care se cuprinde viaţa veşnică (In. 12:50; 17:3). Noi nu suntem capabili să atingem desăvârşirea poruncilor, dar depinde de noi să facem dovada unei maxime sârguinţe şi, atunci, restul va desăvârşi El Însuşi. În osteneala noastră de a dobândi iubirea lui Hristos, ni se dă putinţa de a contempla inaccesibilitatea sfinţeniei lui Dumnezeu împreună cu nemărginita Lui smerenie. Puterea poruncilor evanghelice constă în aceea că ele ne introduc în nemărginirea Fiinţei Dumnezeieşti. Sufletul, fericit, se extaziază în faţa lui Dumnezeu; el este încântat în faţa veşnicei Lui măreţii, el este uimit şi de îngăduinţa Sa faţă de noi în actul întrupării. În toate, este Învăţătorul Hristos (Mt. 23:8). Fără de El, în mod inevitabil, omenirea se pierde în adâncul sumbru al răutăţii sale. Hristos este lumina lumii; prin El, ni s-a descoperit Adevărul şi “din plinătatea Lui şi noi am primit şi har peste har” (cf.In. 8:12; 16:17).

Dumnezeu Cel Smerit  “Se împotriveşte celor mândri, iar celor smeriţi le dă har” (I Petr. 5:5; Mt. 23:12). Harul este viaţa Lui, a lui Dumnezeu şi El dă viaţă Sa celor care tind spre asemănare cu El. “Cine se smereşte pe sine acela se va înălţa.” Având în vedere aceasta, principiul asceticii noastre este mişcarea spre “micşorarea de sine” şi nicidecum zădărnicia mândră către autopreamărire. Calea noastră este calea lucrării apofatice prin “micşorarea” noastră în urmarea lui Hristos, Care S-a micşorat pe Sine şi încă până la moartea pe cruce (cf. Filip. 2: 5-9). Cu cât mergem mai adânc “în jos”, cu atât mai radical ne curăţim de urmările mândrei căderi a protoăarintelui nostru Adam. Şi, când inima noastră devine curată (Mt. 5:8), atunci Se sălăşluiesc în noi ăi Tatăl, şi Fiul, şi Sfântul Duh şi noi ne introducem în realitatea nestrămutată a Împărăţiei lui Dumnezeu, unde măreţia nemărturisită este strâns legată de o smerenie şi o blândeţe corespunzătoare.

Însăşi întruparea Dumnezeu-Cuvântului este, de asemenea, micşorare, firesc ontologică iubirii dumnezeieşti. Tatăl Se micşorează întreg pe Sine în naşterea Fiului. Şi Fiul nu Îşi însuşeşte nimic şi dă totul Tatălui. Micşorarea noastră se exprimă însă prin aceea că noi lăsăm tot ceea ce ne este drag pe pământ, pentru a împlini porunca: “Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla” (Mt. 16: 24-25) şi din nou: “Aşadar, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate fi ucenicul Meu” (Lc. 14:33).

Şi aceasta este Calea Dumnezeului Celui Viu. “Un învăţător de lege… ispitind pe Iisus, I-a spus: Învăţătorule, ce să fac, ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Hristos a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău, şi din toată puterea ta, şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns; fă aceasta şi vei trăi” (viaţă veşnică în Dumnezeu) (cf. Lc. 10: 25-37). La întrebarea învăţătorului: “şi cine este aproapele meu?” Domnul a răspuns în parabola samarineanului milostiv, al cărei înţeles esenţial, în timpul acela, se găsea în planul poruncii: “iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine… fără să nădăjduiţi nimic în schimb şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Prea Înalt” (Lc. 6:35).

Despre starea duhului nostru, când nouă ni se dă de Sus darul de a iubi pe vrăjmaşi, stareţul Siluan vorbea ca despre experienţa veşniciei dumnezeieşti încă în hotarele acestei vieţi. El vorbea şi scria: “Cine nu iubeşte pe vrăjmaşi acela încă nu L-a cunoscut pe Dumnezeu aşa cum ar trebui să-L cunoască”.

Îndrăznesc să adaug de la mine, întru lămurirea acestui dar: cel care este luminat de Lumina necreată a Duhului Sfânt, care trăieşte înlăuntrul sau trecerea “de la moarte la viaţa veşnică”, acela, în mod firesc, trăieşte şi pătimeşte împreună cu cel care este lipsit de acest dar. Fiind în afara morţii, un astfel de om este eliberat de frica necazurilor şi ştie gândul Tatălui către el: “Fiul Meu! Tu întotdeauna eşti cu mine şi toate ale Mele sunt ale tale” (cf. Lc. 15:31) şi dacă tot ceea ce are Tatăl ni se dă nouă, atunci pentru suflet devine firesc “să se bucure şi să se veselească atunci când fratele care era mort înviazî întru slavă nepieritoare, în Împărăţia Dumnezeului Celui Viu” (cf. Lc. 15:32).

A fi creştin înseamnă a crede în învierea morţilor şi a nădăjdui în înfierea noastră de către Tatăl ceresc, a primi chipul dumnezeiesc al existenţei, a deveni, prin darul iubirii Părinteşti, ceea ce El Însuşi este după fire, adică dumnezeu. Asfel sunt făgăduinţele Dumnezeului şi Tatălui nostru, de care ne-a încredinţat în Hristos Iisus, ca Fiu Unul-Născut şi deofiinţă cu Tatăl. Este un mare păcat să diminuăm descoperirea dată nouă despre Om, prin Duhul Sfânt, aşa cum a fost el, Omul, gândit de Dumneseu înainte de a fi fost zidită lumea văzută. Pedeapsa pentru acest păcat – al necredinţei în înviere – poartă un caracter deosebit: este propria noastră autoosândire: noi renunţăm la darul Ziditorului nostru. Însă pentru ce renunţăm mai mult decât orice şi mai înainte de toate este pentru că Darul Părintesc se dobândeşte cu mare trudă, cu multe suferinţe. Taina aceasta este deosebit de profundă şi cine este în stare să prezinte cu claritate această însărcinare unor oameni care se află la diferite nivele ale conştiinţei şi inteligenţei? Şi cine va putea zugrăvi în chip cuviincios şi desăvârşit extazul duhului nostru atunci când, în Lumina Dumnezeirii, ni se deschid căile preaînţelepte ale Dumnezeului Celui Viu?

Dar cum putem noi crede în putinţa învierii pentru veşnicie după moartea trupului nostru? Toate încercările noastre ni se par legate tocmai de acest trup şi de perceperile lui. Chiar gândirea noastră o percepem ca pe mişcarea unei oarecare energii în creierul şi în inima noastră materială. Nu tuturor li s-a descoperit experienţa rugăciunii adânci, când duhul nostru se eliberează din legăturile materiale, de condiţionările trupului şi spaţiului. Dar, iată, noi credem în ştiinţă cu o credinţă naivă, neprivind la relativitatea ei evidentă. Şi, cu toate acestea, de dragul asimilarii ultimelor ei realizări, încă din fragedă copilărie, îi închinăm zeci de ani de eforturi nu lipsite de suferinţe. În formele ei cele mai înalte, lucrarea duhovnicească merge nemărginit mai departe decât orice ştiinţă omenească, iar în stadiile iniţiale, ea este simplă şi chiar îmbucurătoare. Încerc să lămuresc cauza autentică a refuzului oamenilor de a urma Adevărului lui Hristos.

“…Despre Hristos, se propovăduieşte că El a înviat din morţi: oare de ce mulţi dintre voi vorbesc că nu este învierea morţilor? Dacă nu este învierea morţilor, atunci nici Hristos nu a înviat. Iar dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este propovăduirea voastră, zadarnică şi credinţa voastră… De ce noi suntem în primejdie în tot ceasul? Eu mor în fiecare zi…” (I.Cor.cap. 15).

“Şi au venit la El Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiţi să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta şi unul de-a stânga Ta, întru slava Ta. Dar Iisus le-a răspuns: Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi PAHARUL pe care îl beau Eu şi să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I-au răspuns: putem. Şi Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau, îl veţi bea şi, cu botezul cu care Mă botez, va veţi boteza” (Mt. 10, 35 – 39).

“Si El S-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră şi, îngenunchind, Se ruga zicând: Părinte, de voieşti, treacă acest PAHAR de la Mine… Iar El, fiind în chin de moarte, mai stăruitor Se ruga. Şi sudoarea Lui s-a prefăcut în picături mari de sânge, care picurau pe pământ (Lc. 22: 41 – 44).

Ce este, în esenţa sa, acest PAHAR al lui Hristos? Adâncimea acestei taine se ascunde nouă. În încercarea noastră de a urma lui Hristos pe calea păzirii poruncilor Lui, în mod inevitabil şi neîncetat, bem un oarecare pahar, dar nu pe acela la care a cugetat şi pe care l-a îndurat Hristos în “ceasul acela” şi pe care nu îl putem pătrunde în plinătatea lui. Cu toate acestea, ceva asemănător se petrece şi cu noi, după cum El Însuşi a spus: “Paharul pe care Eu îl beau, îl veţi bea şi voi” (MT. 10:39). Tainic este PAHARUL lui Hristos, dar şi paharul nostru se ascunde ochilor străini.

“Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în această viaţă, suntem mai nefericiţi decât toţi oamenii” a spus Pavel (I Cor. 15:19). Da, acest lucru este adevărat. Dar în ce constă această inexplicabilă, binecuvântată “NEFERICIRE” pentru cei ce nu au urmat lui Hristos? În aceea că, îndeobşte, toate reacţiile Duhului lui Hristos, la tot ceea ce se petrece în jurul nostru, sunt adânc diferite, adesea diametral opuse duhului copiilor lumii acesteia. Iată, de exemplu, Iuda a ieşit din foişorul Cinei, pentru a-L da pe Hristos la răstignire şi, în acel moment, El a deschis gura şi a zis: “Acum a fost preaslăvit Fiul Omului şi Dumnezeu a fost preaslăvit întru El”. (In. 13:31) Şi, astfel, la tot pasul, în Evanghelii, observăm că Domnul trăia într-un alt plan al Existenţei; acolo unde toate aspectele trec printr-o prismă de alt gen. Şi, cine vrea să cunoască măcar o fărâmă din această taină, acela trebuie să ia pe umeri crucea sa şi să se predea în întregime voii Tatălui Ceresc. Nu există altă cale şi nici sfârşit conflictului dintre Hristos si lumea aceasta.

Adâncă este iubirea şi recunoştinţa mea faţă de Biserică, în sânurile căreia mi S-a descoperit Dumnezeirea lui Iisus Hristos şi chipul în care Şi-a arătat omenitatea. Acest chip al smereniei, micşorării, îl vedem atât în viaţa diferitor oameni, cât şi în noi înşine; deplina lui realizare aparţine veacului viitor, dar nu sunt, rare în istorie acele încercări de imitare a acestui chip, care provoacă încântarea sufletului. Este firesc pentru un creştin să fie însetat după asemănarea cu Domnul; să îmbrăţişeze lumea cu iubire, aşa cum o îmbrăţişează şi El; asemenea Lui, să nu aibă vrăjmaşi, adică să fie liber de iadul urii faţă de oricine, în acord cu porunca lui Hristos: “Iar Eu vă zic vouă: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri” (Mt. 5: 44-45). Dar niciunul din fiii lui Adam nu poate trăi acestea prin propriile sale puteri. Acest lucru este cu putinţă, nu în alt fel, decât dacă Duhul Sfânt umple inima omului cu veşnicia care Îi este proprie. Fără Duhul Sfânt, nu putem păzi poruncile Dumnezieşti (cf. In 15:5).

Dar setea după asemănarea cu Domnul este firească creştinului. Cu toate acestea, „strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce spre viaţa dumnezeiască” (cf. Mt. 7:14). Şarpele, pentru a-şi lepăda pielea devenită netrebuincioasă, trece prin crăpături înguste; tot aşa şi omul, pentru a se mântui, trebuie să treacă prin porţi tare strâmte şi să-şi lepede îmbrăcămintea de piele dobândită în căderea noastră (cf. Fac. 3:21).

Cel Care a spus:”Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”(In. 14:6) ne-a dat nouă astfel de porunci: “Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă, şi pe femeie, şi pe copii, şi pe fraţi, şi pe surori, chiar şi viaţa sa însăşi, nu poate să fie ucenicul Meu” (Lc. 14: 26-27; Mt. 16: 24-25). Din aceste cuvinte, vedem CINE este Acesta (Mt. 21:10). Dacă Hristos, în fiinţa Sa IPOSTATICA, nu ar fi fost deofiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt Dumnezeu şi nu S-ar fi arătat în trupul nostru, ci numai asemenea făpturii noastre create, atunci nu ar fi putut atinge asemenea idei în chip ontologic. Dacă Iisus Hristos nu ar fi fost Dumnezeu după fiinţa Sa, ar fi fost de ajuns doar aceastei porunci să fie inacceptabilă, pentru ca întreaga Evanghelie, în conţinutul ei, să devină inacceptabilă. Două mii de ani de experienţă a Bisericii adeveresc “marea Taină a dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul” (Tim. 3:16). Acceptat prin credinţă ca Domn fără de început, Hristos devine pentru noi Lumina veşniciei şi cuvintele Lui ne descoperă nouă adâncimile nepatrunse ale Fiinţei Dumnezeieşti.

Prin tainica, pentru mine, Pronie, mi s-a îngăduit să stau la picioarele alesului Dumnezeului Celui Prea Înalt – stareţul Siluan. Observându-i lupta ascetică, ascultând cu evlavie învăţăturile lui, şi eu, cel mai neînsemnat dintre oameni, am putut, în parte, să zăresc taina drumului spre mântuire. Acum, la sfârşitul zilelor mele, cutez să dezvălui ceea ce mai înainte ascundeam cu grijă. Eu vorbesc aici în acele limite şi despre acele forme în care mie mi-a fost dat să-L trăiesc pe Dumnezeu.

În alte pagini, voi scrie despre groaznica mea poticnire: despre mândra şi samavolnica mea îndepărtare de Revelaţia dată nouă în Hristos. Dar Tatăl, fie numele Lui binecuvântat întru toţi vecii, mi-a descoperit mie pe Fiul Său, în lumina Sa neapropiată şi, prin aceasta, mi-a dat să-mi simt cu atâta putere pşcatul, încat zeci de ani am plâns în hohote; în disperarea mea, cădeam cu faţa la pământ, din pricina neobrăzării mele. Actul îndepărtării mele de Dumnezeu mi s-a arătat în realitatea lui infernală şi am simţit o ruşine ascuţită pentru mine însumi, am devenit detestabil pentru mine însumi, mă dispreţuiam şi dispreţul meu şi-a găsit un insoţitor înrudit: ura. Eu nu spun că mi-am urât tatăl sau mama, pe celelalte rude sau pe prieteni. Eu aveam ură faţă de mine însumi, iar la alţii eu nici nu mă gândeam. Dorul meu după Dumnezeu îmi pricinuia atâta durere, încât uitam de toate celelalte, petrecând împreună cu El. Eu nu ştiu dacă Domnul mi-a iertat întru totul păcatul meu, dar eu însumi nu-mi pot ierta ceea ce am făcut. Prin tragedia mea personală, eu am trăit tragedia protopărintelui Adam în descendenţa ei seculară. Prin acest canal, mi-a venit rugăciunea pentru întreaga lume.

Eu trăiam spontan, fără să analizez încercările mele. Îmi era nefiresc să mă observ pe mine însumi. Eram, pur şi simplu, la dispoziţia puterii Dumnezeieşti ce se găsea în mine. Dar nu am îndrăznit să gândesc că El Însuşi săvârşeşte în mine rugăciunea: eu trăiam această putere ca pe puterea mea proprie. Şi, doar când s-a retras de la mine focul pocăinţei, atunci m-am dumirit că Hristos mi-a dat binecuvântarea de a mă apropia de El.

Numai Dumnezeu Dătătorul de daruri ştie, în mod autentic, în ce mod mi-a picurat bucuria de a-I cunoaşte iubirea. Datorită stareţului Siluan, s-au deschis şi ochii mei duhovniceşti, pentru a vedea că porunca lui Hristos de a-L iubi până la ura de sine – este Revelaţia poruncii iubirii de Dumnezeu; a acelei iubiri cu care ne-a iubit pe noi.

Dacă legea de a iubi pe Dumnezeu din toată fiinţa noastră şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine – şi-ar avea obârşia în vreunul dintre prooroci, om după firea sa creată, atunci, în această poruncă nu am găsi sensul căutat de noi. A păzi poruncile noi nu putem în alt chip decât “dezbrăcându-ne de omul cel vechi şi îmbrăcându-ne în cel nou” (cf. Col. 3: 9-10; Efes. 4:24) în Hristos Cel pogorât din Ceruri (cf. I Cor. 15:47). Când trăim în duhul scrierilor evanghelice, atunci noi deja suntem îndumnezeiţi, pentru că viaţa fără de sfârşit pătrunde în noi. Nouă ni s-a poruncit să iubim. Plinătatea iubirii conduce la aceea că noi iubim până la uitarea de sine. “Până la uitare”, adică la ura faţă de sine însuşi.

Conţinutul vieţii omului cu o rugăciune intensă este asemănător oceanului de apă vie în nemărginirea lui. Duhul nostru se îmbogăţeşte neîncetat, nu atât cantitativ, cu noi cuvinte sau noţiuni, ci, mai ales, prin adâncirea în experienţele deja trăite şi dobândite. În paginile anterioare, m-am străduit să duc câteva exemple privind lupta ascetică fină şi, în acelaşi timp, adâncă, cu patimile aducătoare de moarte.

Trecerea noasră, în decurs de ani, chiar de zeci de ani, prin multe stări de suferinţă sau mângâiere, venite de sus, educă sufletul nostru, făcându-l mai capabil de noi forme de gândire şi receptare a fiinţei în general; mintea se obişnuieşte să comceapă lumea în mod nevăzut, iar inima – prin rugăciune şi iubire – să poarte în sine lumea în întreg ansamblul ei. Într-un astfel de act de sinteză duhovnicească, se află rugăciunea matură a creştinului, care se înfăţişează lui Dumnezeu cu toată mintea şi cu toată inima sa (cf. Lc. 10:27).

Este neputincios sihastrul să exprime prin cuvânt tot ceea ce poartă în sine. El adesea se roagă fără cuvinte, dar iarăşi ajunge la o înţelegere globală a celor cunoscute de el sau într-o deplină cufundare în Dumnezeu, până la uitarea de cele pământeşti. Într-o descriere exterioară şi neordonată a stadiilor vieţii duhului omenesc, este vorba despre trecerea treptată de la forma individuală la chipul ipostatic-personal al fiinţei în Dumnezeul Cel veşnic. Schiţarea sistematică, analitică, a ascensiunii spre această viaţă ne este cu neputinţă. Nu o vom găsi nici în operele marilor părinţi ai Bisericii noastre. Sistematizarea scolastică a materialului este posibilă până pe o oarecare treaptă în operele teologice conceptuale, dar nicidecum şi niciodată în cuvintele vii, de viaţă autentică ale duhului nostru.

Fie slava Dumnezeului, Mântuitorului nostru, neschimbată întru toţi vecii.

 Fericitul Arhimandrit Sofronie, Despre rugăciune, Traducere din limba rusă de Părintele Prof. Teoctist Caia, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2001, pp. 5-28.

Rugăciunea – cale spre cunoaştere

Rugăciunea biruieşte tragismul

Despre slujirea duhovnicească (din însemnările unui duhovnic athonit)

Despre Rugăciunea lui Iisus

3 păreri la “Fericitul Arhimandrit Sofronie: Rugăciunea – lucrare fără de sfârşit

  1. Pingback: Cu toata dragostea , pentru Dianora Ioana – blogul “Invitatie la Ortodoxie” | albastru de...

  2. Pingback: Fericitul Arhim. Sofronie: Despre Rugăciunea lui Iisus | lalupta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s