Părintele Dumitru Stăniloae: Purcederea Sfântului Duh din Tatăl și relația Lui cu Fiul 1. Treimea Persoanelor, condiție a deplinului Lor caracter personal și a comuniunii depline

Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1

Partea I, Învățătura creștină ortodoxă despre Dumnezeu

III Sfânta Treime, structura supremei iubiri

C. Purcederea Sfântului Duh din Tatăl și relația Lui cu Fiul

 

1. Treimea Persoanelor, condiție a deplinului Lor caracter personal și a comuniunii depline

Nu există un lucru total despărțit de altele și nici o unitate fără o distincție în ea. În consecință, toate numerele sunt în același timp o unitate și orice unitate e în același timp un număr; și orice unu e și multiplu, și orice multiplu e și unu. Și una, și alta sunt relative. Realitatea e dincolo de unu și de multiplu.

Caracterul acesta Îl are în mod eminent Dumnezeu. El e în mod eminent Unu și Trei, sau, mai bine zis, dincolo de modul cum e la noi unu și trei. Cele trei Subiecte sunt atât de interioare în unitatea Lor de ființă nedispersată, că nu pot fi în nici un fel despărțite, ca să poată fi numărate ca trei entități cu o oarecare discontinuitate între ele. Sfântul Vasile spune: „Noi nu socotim prin compunere, plecând de la unu la multiplu prin adaos, spunând unu, doi, trei sau primul, al doilea, al treilea. ”Căci Eu sunt Dumnezeu primul și Eu după aceea”(Is. 44, 6). De un al doilea Dumnezeu, n-am auzit nici azi. Căci închinându-ne lui Dumnezeu din Dumnezeu, mărturisim și proprietatea deosebită a Ipostasurilor și monarhia, nerupând pe Dumnezeu într-o mulțime despărțită.”[1]

Dar numărul care reprezintă prin excelență distincția în unitate, sau unitatea explicită, este trei. Doi nu ne spune ce se cuprinde propriu-zis în unitate. Aceasta se observă propriu-zis în planul subiectelor, unde se arată adevărata semnificație a distincției în unitate sau a unității în cele distincte și rostul acestei construcții paradoxale a realității.

Un subiect unic în sens absolut ar fi lipsit de bucuria și, deci, de sensul existenței. El s-ar îndoi chiar de existența lui. Existența lui s-ar amesteca cu visul. După învățătura noastră, un subiect și un obiect sau o lume de obiecte în fața lui menține subiectul în aceeași singurătate lipsită de bucurie și de un sens al existenței. „Ce folos de ar dobândi omul lumea toată, iar sufletul și-l va pierde?” (Mt. 16, 26). Un subiect și n obiect nu sunt o doime, căci obiectul nu scoate subiectul din incertitudinea existenței.

Două subiecte realizează prin comuniunea lor o oarecare consistență și o bucurie, și un sens al existenței.

Dar nici această doime reală, care e în același timp o unitate dialogică, bazată pe unitatea de ființă, nu e suficientă. Comuniunea în doi este și ea limitare din două puncte e vedere. Mai întâi, comuniunea în doi nu deschide întregul orizont implicat în existență. Cei doi nu numai se deschid unul altuia, ci se și închid. Celălalt devine nu numai o fereastră, ci și un zid pentru mine. Cei doi nu pot trăi numai din ei doi. Ei trebuie să aibă conștiința unui orizont care se întinde dincolo de ei, dar în legătură cu amândoi. Iar acest orizont nu poate fi construit de un obiect sau de o lume de obiecte. Aceasta nu-i scoate din monotonia unei vederi restrânse sau a unei singurătăți în doi. Numai al treilea subiect îi scoate din neîntrerupta lor singurătate în doi, numai al treilea subiect care poate fi șiu el partener de comuniune și nu stă pasiv în fața lor, ca obiectul.

Dacă eu-l fără nicio relație poate fi reprezentat ca un punct, iar relația dintre două subiecte, ca o linie ce leagă cun punct cu altul, relația lor cu al treilea poate fi reprezentată ca o suprafață care cuprinde în interiorul ei totul, mai precis: ca un triunghi. Intenționalitatea aceasta e realizată în comuniunea treimică divină.

Orizontul limitat al unei comuniuni între două persoane este legat de o iubire cu obiectiv limitat. Din acest motiv, dacă o asemenea comuniune nu mulțumește nici pe oameni, cu atât mai puțin mulțumește pe Dumnezeu. Deși Tatăl și Fiul Se dăruiesc Unul Altuia în întregime în iubirea Lor, din această iubire trebuie îndepărtat orice înțeles al unui egoism în doi, care contrazice infinitatea divină.[2] Aceasta face tot ce e în afară sau ține orice e deosebit de ei doi într-un veșnic nimic sau cel mult la un nivel de veșnică inferioritate. Dar o asemenea iubire exclusivă față de altul implică în ea, totodată, o frică, o incertitudine, o gelozie.[3] Al treilea e proba de foc a adevăratei iubiri între doi.

Numai prin cel de al treilea, iubirea celor doi se dovedește generoasă, capabilă să se întindă la subiecte în afara lor. Exclusivismul între doi face imposibil actul revărsării generoase peste zidul închisorii în doi.

În acest sens, numele duhului Sfânt este asociat atât de mult cu iubirea, întrucât el e semnul iubirii depline în Dumnezeu. Numai al treilea implică eliberarea deplină a iubirii de egoism. Prin Duhul Sfânt, iubirea Treimii se dovedește cu adevărat sfântă. Numai pentru că este un al treilea, cei doi pot deveni simultan unul, nu numai prin reciprocitatea iubirii dintre ei, ci prin uitarea comună a ambilor în fața celui de al treilea. Numai existența Unui Al Treilea în Dumnezeu explică crearea unei lumi numeroase de eu-ri și ridicarea lor la nivelul de parteneri îndumnezeiți ai Tatălui și ai Fiului în iubire, prin Duhul Sfânt, egal cu Ei. De aceea, numai prin Duhul Sfânt se răspândește iubirea divină în afară. Nu degeaba eu-rile create sunt înfățișate și ridicate la nivelul de parteneri ai dialogului cu Tatăl și cu Fiul prin Duhul Sfânt. Duhul Sfânt reprezintă putința întinderii iubirii dintre Tatăl și Fiul la alte subiecte și, în același timp, dreptul unui al treilea la dialogul iubitor al celor doi cu care El învestește subiectele create.

 


[1] Liber de Spiritu Sancto, cap. 18, P.G. 32, col. 149.

[2] E. Kovalevsky, ”Les nombres dans la Genese”, în rev. cit.: „Filosofia Evului Mediu – și se face apel la marile școli de la Chartres, Poitiers – analizează adeseori problema Triunului. Hugues de Saint Victor propune o definiție minunată, și anume: Unul, zice el, este, din punct de vedere moral, o satisfacție, un egoism, un lucru închis, în timp ce Dumnezeu Se deschide în oarecare fel iubirii, conpenetrării unuia de către altul, renunțării unuia pentru altul. Doi este deja unirea perechii. El mai conține imperfecțiuni, pentru că atunci când iubești pe altul, te iubești pe tine însuți. Celălalt te reflectă. Unul nu se iubește, doi se iubesc. Iubirea desăvârșită, extatică, jertfelnică, iradiantă, deschisă, fără restricții, fecundă – nu apare decât în trei” (p. 10).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s