Părintele Dumitru Stăniloae: Purcederea Sfântului Duh din Tatăl și relația Lui cu Fiul 3. Treimea Persoanelor divine, condiția unei depline bucurii a Fiecăreia de Celelalte

Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1

Partea I, Învățătura creștină ortodoxă despre Dumnezeu

III Sfânta Treime, structura supremei iubiri

C. Purcederea Sfântului Duh din Tatăl și relația Lui cu Fiul

 

3. Treimea Persoanelor divine, condiția unei depline bucurii a Fiecăreia de Celelalte

 Admiterea simplă a celor trei Persoane dumnezeiești, fără încercarea de a explica originea Lor după analogia funcțiilor psihice, ne permite să înțelegem a treia semnificație principală a treimii Persoanelor, fără slăbirea distincției Lor personale. Această semnificație constă în faptul că asigură deplinătatea comuniunii Lor și în faptul că face această comuniune plină de bucuria unei Persoane de Cealaltă. Între doi, bucuria nu e deplină dacă ea nu e comunicată de fiecare unui al treilea. Tatăl Se bucură de Fiul, dar bucuria aceasta vrea să Și-o comunice unui al treilea, ca să fie deplină. Aceasta nu înseamnă că Fiul trebuie să dea și El o existență unei alte persoane deosebite de Tatăl, căreia să-i comunice bucuria Sa. În acest caz, S-ar închide și Fiul față de Tatăl în comuniunea cu câte o altă persoană deosebită. În acest scop, tatăl puecede pe al treilea Subiect, Care e îndreptat împreună cu Tatăl în întregime spre Fiul. Bucuria împărtășită a Tatălui de Fiul umple pe Fiul de o sporită bucurie de Tatăl. Pe lângă aceea, Fiul împărtășește și El bucuria Sa de Tatăl Acestui al treilea Subiect, fără să trebuiască să-L purceadă și El, odată ce există prin purcedere de la Tatăl. Duhul participă la bucuria Tatălui de Fiul, întrucât purcede de la Tatăl și participă la bucuria Fiului de Tatăl și, prin aceasta, strălucește din Fiul.[1] Fiul Însuși apare mai strălucitor Tatălui, întrucât Se bucură de Tatăl nu numai E, ca imagine consistentă a Lui, ci și cu Duhul. Sfântul Grigorie Palama zice: „Pe Acesta (pe Duhul), Fiul Îl cere de la Tatăl ca Duh al Adevărului și al Înțelepciunii, și al Cuvântului… (și prin El) Se bucură împreună cu Tatăl, Care Se bucură de El (de Fiul)… Căci Duhul Sfânt este această bucurie dinainte de veci a Tatălui și a Fiului, fiind comun Lor în ce privește folosirea, fapt pentru care e și trimis de Amândoi la cei vrednici, dar e numai al Tatălui în ce privește existența; de aceea, numai din El purcede.”[2]

În sensul acesta, Duhul Sfânt face legătura între Tatăl și Fiul, fără să înceteze să fie Persoană distinctă și fără să purceadă și de la Fiul. În sensul acesta, Duhul e și „Duhul Fiului”, dar Fiul rămâne „Fiu” în această strălucire a Duhului din El, nu devine Tată al Duhului. Duhul nu e El Însuși bucuria, ci Cel Care, participând la bucuria Tatălui de Fiul și a Fiului de Tatăl, arată în plinătatea ei bucuria Unuia de Celălalt sau bucuria Tuturor Celor Trei de Toți Trei. De aceea, spune Sfântul Atanasie: „Iar Domnul a spus că Duhul este Duh al Adevărului și Mângâietor; prin aceasta, a arătat că în Aceste este Treimea desăvârșită.”[3]

Învățătura ortodoxă despre purcederea Duhului Sfânt din Tatăl spre Fiul și despre strălucirea Lui din Fiul spre Tatăl, ținând pe Fiul în lumină în fața Tatălui, implică în sine faptul că Fiul și Tatăl nici nu Se confundă, nici nu Se separă. Acest rol îl are oriunde Persoana a treia în raport cu Celelalte două Persoane: datorită Ei, Cele două nu Se confundă într-o iubire fără orizont, în sens panteist (ca în catolicism sau în diversele filosofii impersonaliste), nici nu Se separă în sens individualist (ca în prostetantism), ci Se păstrează în comuniune. Propriu-zis, atât panteismul căt și individualismul sunt o cădere în natură, de la nivelul existenței personale, cu adevărat spirituale. De aceea, din individualism se trece ușor în panteism, căci individul tinde să topească în sine pe celălalt. Dar de căderea în natură nu pot scăpa persoanele prin ele însele, ci numai prin ajutrorul modului personal de existență, adică trinitar, al realității transcendente sau al lui Dumnezeu. Numa Sfânta Treime asigură existența noastră ca persoane.

Întrucât Duhul nu e numai Cel ce participă la bucuria Tatălui de Fiul și a Fiului de Tatăl, ci e și Cel de Care Se bucură și Tatăl, și Fiul, El nu e al treilea într-un sens rigid al cuvântului. Dar întrucât Fiul are poziția deosebită de chip al Tatălui, iar Duhul e purces în scopul participării la bucuria Tatălui de Fiul ca imagine, El are în relația Celorlalte două Persoane rolul deosebit al Celui purces în scopul de a face ca bucuria Fiecărei Persoane de Alta să fie o bucurie participată de Cealaltă. Numai în acest sens e numărat ca al treilea. Căci altfel, El poate fi numit tot așa de bine al doilea ca și Fiul (Un Alt Al Doilea) sau, întrucât atât Fiul, cât și Duhul sunt deodată cu Tatăl și împreună cu El, toți sunt Primul. În Treime, nu e un „după” și un „înainte”. ”Cei Trei în Treime transcend orice număr matematic.”[4]

Pentru faptul că e purces spre a da bucurie Fiecărei Persoane, un vechi ecfonis al Bisericii pune înaintea Lui particula „cu”. Sfântul Vasile cel Mare spune că această particulă exprimă „demnitatea” Duhului.[5] Adică ea înseamnă egalitatea în mărire cu tatăl și cu Fiul, dar și rolul deosebit de a face ca Fiecare Persoană să fie în relația cu Cealaltă nu singură, ci împreună „cu” Cealaltă. Amândouă aceste înțelesuri se cuprind, se pare, în particula „împreună cu”, prin care este legat Duhul Sfânt de Tatăl și de Fiul în Simbolul niceo-constantinopolitan.

În acest sens, Duhul Sfânt prilejuiește în mod special „comuniunea” (2 Cor. 13, 13; Filip. 2, 1). Duhul ne ferește de singurătatea ucigătoare. De aceea e Mângâietorul. Totdeauna El îți oferă o comuniune. În El, găsește oricine o mângăiere. El ne asistă totdeauna. El ne înviorează bucuria noastră de Dumnezeu. El e „de-viață-Făcătorul”. În Duhul, cunoaștem și mărim pe Dumnezeu, și ne bucurăm de El.[6] El dă mărturie conștiinței noastre despre Dumnezeu (I Cor. 12, 3-9). Sfântul Atanasie zice: „Noi fără duhul suntem străini și depărtați de Dumnezeu. Iar prin împărtășirea de Duhul, ne unim cu Dumnezeirea. Deci a fi în Dumnezeu nu e un lucru al nostru, ci al Duhului Care este în noi și rămâne în noi atâta timp cât Îl păstrăm în noi prin mărturisire.”[7]

Duhul e Sfântul și Sfințitorul, prin fidelitatea cu care asistă pe ceilalți, prin fidelitatea pe care o întreține în ceilalți față de Dumnezeu și întreolaltă. Ține de Duhul să participe și să Se facă participat ca Persoană. El e expresia generozității lui Dumnezeu, a uitării lui Dumnezeu de Sine în „ieșirea” Lui la creaturi. El e bucuria lui Dumnezeu de ele și a lor de Dumnezeu.


[1]Asupra distincției între „purcederea” Duhului din Tatăl și „strălucirea” Lui din Fiul, a insistat în mod special Patriarhul de Constantinopol, Grigorie Cipriotul, la sfârșitul sec. XIII. (A se vedea la Pr. D. Stăniloae „Relațiile treimice și viața Bisericii”, în Ortodoxia, București, 1965, nr. 1).

[2] Capete teologice, cap. 36, în Filocalia greacă, ed. II, Atena, 1893, p. 315.

[3] Ep. I ad Serapionem, P. G. 26, col. 589.

[4] P. Evdokimov, Les Saint Esprit dans la tradition orthodoxe, Paris, Ed. Du Cerf, 1969, p. 44.

[5] Liber de Spiritu Sancto, cap. 27, P. G. 32. Col. 193.

[6] Ibidem.

O părere la “Părintele Dumitru Stăniloae: Purcederea Sfântului Duh din Tatăl și relația Lui cu Fiul 3. Treimea Persoanelor divine, condiția unei depline bucurii a Fiecăreia de Celelalte

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s