Părintele Dumitru Stăniloae: Biserica, trupul tainic al Domnului în Duhul Sfânt. Pogorârea Duhului Sfânt și începutul Bisericii

Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2

Partea a patra, Opera de mântuire a lu Hristos în desfășurare

I. Biserica, trupul tainic al Domnului în Duhul Sfânt

 

 A. Pogorârea Duhului Sfânt și începutul Bisericii

 Prin Întruparea, viața de ascultare, Răstignirea, Învierea și Înălțarea Fiului lui Dumnezeu ca om, s-a pus, în pârga firii noastre asumate de El, temelia mântuirii noastre. Dar mântuirea noastră propriu-zis se înfăptuiește de-abia prin sălășluirea în noi a lui Hristos cu trupul purtat de El, înviat și înălțat, și deplin pnevmatizat sau umplut de Duhul Sfânt și devenit, prin aceasta, desăvârșit transparent. Sălășluirea aceasta produce Biserica. Biserica este astfel finalizarea acțiunii mântuitoare începută prin Întrupare. Biserica este actul cinci al acestei opere de mântuire, dacă Întruparea, Răstignirea, Învierea și Înălțarea sunt primele patru acte. În acest act, toți cei ce cred primesc pe Cuvântul ca Ipostas fundamental, prin trupul Său extins în noi. Prin aceasta, se sădește ți în ei sfințirea și începutul învierii, aflate în trupul lui Hristos, sfințire și început de înviere care sunt dezvoltate prin colaborarea lor cu Hristos.

După teoria creștinismului apusean, după care mântuirea constă în rezolvarea juridică exterioară a diferendului dintre Dumnezeu și oameni, Biserica nu mai are un rol absolut necesar. În mod consecvent, protestanții au slăbit caracterul văzut al Bisericii. Catolicismul, nerupând în mod tranșant cu viața creștină dinainte de scolastică, a păstrat Biserica, dar i-a dat mai mult un caracter instituțional decât sfințitor și îndumnezeitor, un rost asemănător cu al celorlalte instituții lumești.

Dar Hristos ne mântuiește întrucât Se sălășluiește în noi prin Duhul Sfânt. Prin aceasta, iradiază în noi din trupul Său pnevmatizat puterea mântuitoare și îndumnezeitoare a noastră.

Coborârea Sfântului Duh e cea care dă existență reală Bisericii, punând începutul sălășluirii trupului îndumnezeit al lui Hristos în celelalte ființe umane și, cu aceasta, începutul Bisericii.

Pogorârea Sfântului Duh este astfel actul de trecere de la lucrarea mântuitoare a lui Hristos în umanitatea Sa personală la extinderea acestei lucrări în celelalte ființe umane. Prin Întrupare, Răstignire, Înviere și Înălțare, Hristos pune temelia Bisericii în trupul Său. Prin acestea, Biserica ia ființă virtual. Dar Fiul lui Dumnezeu nu S-a făcut om pentru Sine, ci pentru ca din trupul Său să extindă mântuirea ca viață dumnezeiască în noi. Această viață dumnezeiască, extinsă din trupul Său în credincioși, e Biserica. Această viață iradiază din trupul Său ridicat la deplina stare de pnevmatizare prin înălțarea și așezarea Lui de-a dreapta Tatălui, în suprema intimitate a infinității vieții și iubirii lui Dumnezeu îndreptată spre oameni.

Biserica, aflată virtual în trupul lui Hristos, ia astfel ființă actual prin iradierea Duhului Sfânt din trupul Său în celelalte ființe umane, fapt care ăncepe la Rusalii, când Duhul Sfânt coboară peste Apostoli, făcându-i primele mădulare ale Bisericii, primii credincioși în care se extinde puterea trupului pnevmatizat al lui Hristos.[1] Fără Biserică, opera de mântuire a lui Hristos nu s-ar putea realiza.

Se obișnuiește să se vorbească de trimiterea Duhului Sfânt ca de un act prin care Duhul Sfânt ia locul lucrării lui Hristos. În acest fel de a vorbi, Biserica e considerată ca opera Duhului Sfânt Care a preluat lucrarea lui Hristos. De fapt, Duhul Sfânt trebuie socotit totdeauna ca Duhul lui Hristos, deci nu trebuie văzut în nici un fel despărțit de Hristos. E falsă imaginea Unui Hristos în cer și a Duhului Sfânt în Biserică, pentru că nu ia în serios unitatea Persoanelor treimice. Aceasta duce sau la raționalism, sau la sentimentalism, sau la amândouă ca atitudini paralele, ducând fie la instituirea unui locțiitor al lui Hristos, ca în catolicism, fie la afirmarea unui individualism, inspirat din capriciile sentimentale, considerate ca impulsuri ale Duhului Sfânt și neținute în frâu de prezența Unui Hristos Care ne înfățișează o umanitate de model bine conturată și ne oferă prin Duhul Sfânt puterea de a ne dezvolta după chipul ei.

Prin Duhul Sfânt, pătrunde în inimi Însuși Hristos, dar aceasta întrucât trupul Lui s-a pnevmatizat în mod culminant prin Duhul Care a penetrat și copleșit cu totul trupul lui Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Precum Hristos a spus despre Sine: „Iată, Eu cu voi sunt până la sfârșitul zilelor” și de aceea putem serba Epifania pururea, așa și despre Duhul a spus: „Va fi cu voi în veac” și de aceea putem serba și Cincizecimea pururea.[2] Ba, putem prăznui în fiecare zi atât Învierea. Cât și Cincizecimea, pentru că în fiecare zi e atât Duhul Sfânt, cât și Domnul înviat cu noi. „Fiindcă deci putem vesti pururea moartea Domnului, putem prăznui pururea Paștele… Dar să vedem care e motivul prăznuirii de azi și pentru ce o facem? Fiindcă Duhul a venit la noi și precum Unul-Născut Fiul lui Dumnezeu este cu oamenii credincioși, așa și Duhul lui Dumnezeu”.[3]

Prezența Duhului în noi este atât de legată de a Fiului și a Tatălui, că „dacă n-ar fi Duhul, n-am putea numi pe Iisus Domn”. Dar fără Duhul „n-am putea chema nici pe Dumnezeu, Tată”, deci n-am putea rosti rugăciunea Tatăl nostru.[4]

Un alt fapt care arată unirea indisolubilă între prezența și lucrarea Duhului și a Fiului în noi este că lucrarea Duhului constă în a ne face tot mai mult după chipul Fiului, adică fii adoptivi ai Tatălui. Dar aceasta înseamnă că Însuși Fiul Își imprimă tot mai adânc Persoana Sa ca model activ și eficient în noi și, împreună cu aceasta, sentimentul Său filial față de Tatăl, primindu-ne în aceeași intimitate cu Tatăl și așezându-ne în aceeași relație intimă cu infinitatea iubirii Tatălui în care a intrat El ca om. Dar Fiul, făcând aceasta în noi prin Duhul, nu poate rămâne pasiv sau absent în această lucrare a Duhului asupra noastră. Sfântul Chiril din Alexandria spune: „Deci, fiindcă Fiul Se sălășluiește în noi prin Duhul Său, spunem că suntem chemați la filiația duhovnicească”.[5] Cu alte cuvinte, dacă n-am deveni duhovnicești, n-am putea deveni nici fii ai Tatălui; dar nici viceversa. Tot Sfântul Chiril mai spune: „Hristos ne-a trimis nouă din cer pe Mângâietorul, prin Care și în Care este cu noi și petrece în noi”.[6] Sau, dacă Fiul săvârșește lucrurile mari în Duhul, „S-a făcut strălucitor în Duhul și slava de a putea face toate o are în Duhul”.[7] Cu alte cuvinte, Duhul lucrează din Hristos în noi întrucât trupul lui Hristos a devenit strălucitor prin transparența Lui , prin faptul că iradiază din El lumina puterii și iubirii nesfârșite a lui Dumnezeu; sau Duhul ni-L face pe Hristos mai evident ca Dumnezeu, ca Domn, având această evidență nu întrucât Îl sesizăm pe Hristos fără trupul Lui, ci prin însuși trupul Lui devenit deplin transparent.

Sfântul Grigorie Palama exprimă acestea declarând că Fiul trebuie să Se înalțe ca om la Tatăl, pentru ca să trimită pe Duhul chiar de la sânul Tatălui de unde purcede, afirmație întemeiată pe cuvântul din Evanghelia lui Ioan: „Când va veniMângâietorul, pe Care-L voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (In. 15, 26).[8] Declarația Sfântului Grigorie Palama trebuie înțeleasă în sensul că numai când Hristos, înălțându-Se la Tatăl ca om, Se umple în trupul Său de Duhul Sfânt, ca și Tatăl sau ca și El Însuși ca Dumnezeu, din trupul Său desăvârșit pnevmatizat, poate iradia plinătatea Duhului, întrucât trupul Lui însuși nu mai poate apărea în mod vizibil, dar pătrunde prin Duhul în inimile celor ce cred în El. Același lucru îl spune și Sfântul Ioan Gură de Aur: „Căci firea noastră s-a urcat înainte cu zece zile pe tronul împărătesc și Duhul Sfânt a coborât azi la firea noastră. A urcat Domnul pârga noastră și a coborât Duhul Sfânt… Voind să arate că a împăcat pe Tatăl cu firea noastră, I-a trimis îndată darurile împăcării. Noi am trimis credința (în Persoana lui Hristos ca om, n.n.) și am primit darurile, I-am trimis ascultarea și am primit dreptatea”.[9]

Adică am intrat prin Fiul ca om în intimitatea iubirii infinite a lui Dumnezeu și această infinitate a iubirii dumnezeiești iradiază asupra noastră și în noi prin Persoana Duhului, dar fără ca Fiul și simțirea Lui filială față de Tatăl să rămână departe de noi. Darurile trimise nu sunt exterioare trupului Domnului, ci vin din plinătatea la care S-a ridicat prin moarte și înviere. Duhul ne vine ca purtător al infinității iubirii Tatălui față de Fiul Său, căci această infinitate ne îmbrățișează prin Fiul și pe noi și ni se comunică și nouă prin transparența fiului. În transparența Fiului, se arată nu numai nouă dumnezeirea Tatălui și iubirea Lui, ci se arată și Tatălui persoanele omenești care cred în Hristos și se deschid Tatălui în El.

Fără îndoială, Duhul Sfânt, Care face prezența lui Hristos în noi mai eficientă prin lucrarea Lui mai simțită, iese pe primul plan pentru simțirea noastră, dar iese pe primul plan ca să ne facă mai simțită prezența lui Hristos. Când lumina soarelui, străbătând prin nori, iese pe primul plan, nu iese numai pentru sine, ci ca să ne facă mai clare lucrurile văzute. Pe lângă aceea, la baza lucrării Duhului mai simțite de noi, stă mai departe Hristos. Duhul vine în noi prin transparența trupului lui Hristos. Prin această transparență, a intrat în comunicare cu noi infinitatea activă a iubirii lui Hristos. „El dintr-al Meu va lua” (In 16, 14), a spus Hristos; va lua nu dintr-un Hristos rămas departe și pasiv, nu dintr-un depozit impersonal adunat de Hristos, ci din Hristos Care continuă să fie activ, împreună activ cu duhul Sfânt, aducându-ne puterile dumnezeiești prin trupul tansparent al lui Hristos, întrucât aceste puteri nu mai sunt împiedicate să ni se comunice, printr-un trup nedeplin transparent, ca cel dinainte de Înviere.

Duhul Sfânt iese pe primul plan al lucrării pentru sensibilizarea noastră și întrucât în trupul lui Hristos deplin pnevmatizat Duhul Sfânt Se află ca Persoană plină de inițiativă iubitoare, așa cum Se află în Hristos ca Dumnezeu din veșnicie. Dar prin această inițiativă a Sa ca Persoană, ne face mai evident și pe Hristos ca Persoană, deci plin de inițiativă și de putere. Astfel, Duhul Ce ni Se comunică din Hristos ca Persoană face în același timp deplinevidentpe Hristos ca Persoană și ne face comunicabilă cu mult mai accentuat puterea lui Hristos Însuși. Acum, Duhul Sfânt ne pătrunde cu prezența Lui integrală, datorită faptului că trupul omenesc al Domnului inel din umanitatea noastră, s-a făcut deplin transparent pentru infinitatea dumnezeiască îndreptată spre noi.

Tocmai prin aceasta, ni Se poate revela acum și Duhul ca Ipostas, deci într-un mod deosebit de accentuat și de sensibil în înțelesul spiritual al cuvântului, așa cum I se potrivește Lui; într-un mod cum nu Se putea arăta înainte de Hristos și nici chiar înainte de moartea, învierea și înălțarea lui Hristos cu trupul. Căci Duhul nu poate penetra deplin decât printr-un trup și acela devenit deplin pnevmatizat sau transparent. Dar aceasta înseamnă că Hristos Însuși Îl arată acum pe duhul ca Ipostas, cum înainte de Înviere Duhul din planul mai adânc conlucra cu Hristos ca să-L arate pe Fiul mai clar ca Ipostas divin prin întrupare și prin faptele săvârșite de El, inclusiv prin suportarea morții și mai ales prin înviere. Se poate spune că, pe măsură ce Hristos Își făcea tot mai clar Ipostasul Său, Se făcea tot mai clar și Duhul ca Ipostas.

Lucrul acesta îl spune tot Sfântul Grigorie Palama: „Faptele minunate săvârșite prin trupul Domnului, care-L arătau pe Hristos ca fiind Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, într-un Ipostas propriu, unit cu noi în zilele de pe urmă, au luat sfârșit Încep acum să se săvârșească cele care-L arată pe Duhul Sfânt într-un Ipostas propriu, ca să cunoaștem și să aprofundăm prin meditație marea și vrednica de închinare taină a Sfintei Treimi. Căci lucra și mai înainte Sfântul duh. Pentru că El grăia prin prooroci și vestea de mai înainte cele viitoare. A lucrat și prin ucenici pe urmă, alungând demoni și vindecând boli. Dar S-a arătat și acum în Ipostasul propriu tuturor prin limbi de foc. Și, așezându-Se ca un Stăpân peste ucenicii lui Hriatos și oarecum întronizat de ei, i-a făcut organele puterii Sale proprii.”[10]

Sfântul Chiril din Alexandria zice și el: „Noi nu posedăm numai harul, ci pe Duhul Însuși, Care rămâne in noi”.[11]

Paul Evdokimov zice: „În timpul lucrării pământești a lui Hristos, relația între oameni și Duhul Sfânt nu se efectua decât prin și în Hristos. Dimpotrivă, după Cincizecime, relația cu Hriatos nu se efectuează decât prin și în Duhul Sfânt.”[12] Dar tot el zice iarăși: „Alături de domnia lui Hristos, se instaurează domnia Duhului”.[13]

Duhul Sfânt vine ca Ipostas, pentru că în plenitudinea de Ipostas S-a așezat în trupul înălțat al Domnului. Duhul ca Ipostas S-a putut arăta nouă numai în trupul lui Hristos devenit deplin transparent pentru adâncimile infinite și deplin intensive ale lui Dumnezeu în lucrarea Lui față de noi.  Numai în calitate de Ipostas, El face simțită cu toată puterea prezența lucrării Sale dumnezeiești. Transparența nedeplină a Duhului în trupul lui Hristos înainte de Înviere se datora faptului că trupul lui Hristos se afla și el nedeplin transparent în condițiile existenței Lui terestre. Transparența deplină a Duhului prin trupul Domnului după Înălțare și, cu aceasta, simțirea intensității prezenței Lui ipostatice, se datorește deplinei pnevmatizări a trupului Domnului, care face și pe Hristos mai simțit ca Ipostas, mai simțit în intensitatea lucrării Lui. De aceea, transparența deplină a Duhului e în același timp o transparență spirituală și o intensitate mult sporită a prezenței lui Hrisstos.

Nu trebuie să socotim că Duhul Sfânt și Hristos trec succesiv din planul prim în cel de al doilea sau în rolul de mediu al Celuilalt. În timpul vieții pământești a lui Hristos, Duhul nu era deplin revelat ca Dumnezeu, cu intensitatea accentuată a lucrării Lui și, de aceea, nici Hristos nu Se revela deplin ca ipostas dumnezeiesc. După Înălțare, prin arătarea deplină a Duhului, este cunoscut în mod sporit și Hristos ca Dumnezeu; sau Hristos Se revelează deplin ca Ipostas dumnezeiesc prin faptul că prin El Se revelează  sau Se poate revela Duhul Însuși ca Ipostas. Nici Sfântul Grigorie Palama și niciun alt părinte bisericesc nu spun că prin revelarea Duhului ca Ipostas, Hristos a trecut pe un plan mai depărtat sau mai puțin simțit.

Duhul Sfânt S-a arătat la Cincizecime, la începutul iradierii Lui ca Ipostas din omenitatea lui Hristos, într-un mod oarecum mai sensibil, pe de o parte, ca să convingă pe Apostoli și pe cei care nu făceau parte din Biserică de acest început al iradierii Lui; pe de alta, pentru că Hristos nu iradiase încă decât nedeplin în oameni ca Ipostas dumnezeiesc. Din acest punct de vedere, se poate spune că, prin coborârea duhului Sfânt, is ființă concretă Biserica, întrucât acum Hristos coboară pentru prima dată în inimi.

Dar Duhul rămâne pururea în această iradiere. Expresia „Duhul Sfânt rămâne în Biserică” nu se opune acestei iradiei continui. Expresia e adevărată numai în sensul că Domnul Însuși, aflându-Se ca om pe tronul dumnezeiesc împreună cu Tatăl, Se află totdeaunja în inimile celor ce cred și în comuniunea dintre ei, adică în Biserică și, deci, Duhul Sfânt iradiind din Hristos iradiază din Biserică, în care Hristos e sălășluit. Dar, dat fiind că Hristos e pe tronul dumnezeiesc și vine și de acolo continuu în cei ce primesc credința sau o au și și-o dezvoltă prin fapte și vine mai bogat în cei ce sporesc în credință, Duhul vine totuși și de dincolo de Biserică sau de intimitatea comuniunii credincioșilor. De aceea, Biserica pe de o parte Îl are continuu, deși, pe de altă parte, Îl cere continuu. Îl cere întrucât Îl are, căci Duhul îi dă putere să-L ceară prin rugăciune, ca să vină și mai mult. (Rom. 8, 26).

Biserica ia ființă astfel și se menține în Hristos prin Duhul Sfânt, Care Se pogoară la Rusalii și rămâne în ea, dar și vine continuu în ea, cerut prin rugăciune și prin ferire de păcate, așa cum și Hristos Care e în ea rămâne și sporește în ea, sau ea sporește în El, tot prin rugăciune și prin ferirea de păcate. Ca Cel ce rămâne, Duhul Sfânt totuși nu e static, precum nici Hristos nu e static ca Cel ce rămâne. Nu se poate spune că numai în venirea Lor se arată mișcarea Lor și ridicarea Bisericii mai deplin în Ei. Unde sunt Duhul Sfânt și Hristos, nu e lipsă de viață. Ei îndeamnă mereu inimile ca să-I ceară să vină mai mult. Cei îmbrățișați nu sunt statici în îmbrățișarea Lor, ci chiar în ea este impulsul de a se îmbrățișa și mai strâns. Numai acolo unde cineva nu-și mai trăiește credința, rămânerea Duhului și a lui Hristos are un caracter static. Dar în acest caz, rămânerea e mai mult o virtualitate, decât un fapt viu și actual.

Duhul și Hristos, Care rămân în Biserică și în credincioși, nu sunt statici și pentru motivul că nu sunt puteri impersonale, ci Persoane. Iar persoanele sunt mereu în mișcare, mereu vor să se comunice și mai mult. Persoanele dumnezeiești vin de la început prin voia Lor și rămân, și, în același timp, vin sau rămân ca să vină într-un mai mare grad, ca să mențină comuniunea vie și să sporească această comuniune pentru care trebuie să se pregătească și să se deschidă și cei la care vin și să ceară sau să voiască o tot mai mult sporită venire a Lor. Chiar prima venire a Domnului, „pogorârea” Lui prin excelență, are loc peste Apostolii care „stăruiau în rugăciune” (Fapte 1, 14), desigur tot pe baza unei posesiuni parțiale a Duhului dat lor de Hristos după Înviere, ca o iradiere din trupul Lui în esență pnevmatizat prin Înviere (In. 20, 22-23), pe baza posesiunii parțiale a Duhului Care, rămânând în ei, îi îndemna să-L ceară și mai mult. Biserica este astfel legată atât de esențial de  pogorârea inițială, dar și de pogorârea continuă a Duhului ca Ipostas în ființele umane, că „fără Duhul, n-ar fi luat ființă Biserica; iar dacă există Biserică, e semn că e prezent (în ea) Duhul”.[14] Iar prin prezența duhului ca Ipostas, înțelegem, cum am spus, o prezență deosebit de intensă a Lui, cu tot conținutul dumnezeirii care ține de El ca Ipostas. Iar odată cu această prezență deosebit de intensă, de vădită și de bogată a Duhului, e prezent și Hristos tot așa de vădit, de intens și de bogat, adică ipostatic.

Duhul S-a coborât dând ființă Bisericii și rămâne în ea, menținând-o, pentru că firea noastră a fost înălțată pe tronul dumnezeiesc sau total penetrată și făcută transparentă de Ipostasul Logosului. Ca atare, Biserica s-a umplut de Duhul ca Ipostas, în urma morții suportate și a Învierii, prin care s-a făcut ea însăși deosebit de penetrantă în ființa noastră.

Duhul ipostatic Se pogoară în chip de limbi de foc împărțite peste toți Apostolii, arătând voința lui Hristos de a extinde puterea dumnezeiască și sfințenia firii Sale omenești peste toată creația umană „ca să împace cu sine prin Duhul toată lumea împărțită”.[15]

Firea omenească asumată de Hristos nu e a unui ipostas uman care se poate închide și folosi în mod individualist, ci a lui Dumnezeu-Cuvântul, Ipostasul din Care derivă și spre Care tind să se întoarcă rațiunile întregii creații. De aceea, „toată firea noastră era în Ipostasul lui Hristos”[16], ceea ce înseamnă că, într-un anumit sens, Hristos e Ipostasul central, fundamental al tuturor ființelor umane. Ca atare, și Ipostasul Duhului unit cu El și în firea Lui omenească se poate extinde în toată umanitatea. Firea omenească a lui Hristos a devenit cu atât mai capabilă să cuprindă toată creația după Înviere și Înălțare, cu cât în această stare pnevmatizată ea s-a deschis infinității dumnezeiești care vrea să se reverse cu iubirea ei peste noi toți și în noi toți și să ne adune într-o unitate cu Sine și întreolaltă. Cel ce se deschide infinității dumnezeiești în Hristos, participând la această infinitate, nu poate să nu tindă a se uni cu toți ceilalți în această iubire de care se umple.

Dar pogorârea Duhului în chip de limbi de foc arată nu numai voința lui Hristos de a cuprinde în Biserică, adică în iubirea Lui, toată lumea, unificată în această iubire, ci și voința ca în această unitate să se mențină identitatea fiecărei persoane. Hristos și Duhul nu desființează varietatea creației. „Și s-a produs un lucru nou și uimitor: precum atunci (la turnul Babel) limbile au împărțit lumea, așa acum limbile au unit-o și au adus la armonie (într-o simfonie) cele dezbinate.”[17] Logosul din care au derivat rațiunile tuturor oamenilor a voit să le împace acum nu numai în Sine ca Rațiune unitară, ci și în Duhul ca iubire și putere dumnezeiască. Fiindcă rod al Duhului este iubirea (Gal. 5, 22), „Iar iubirea e rădăcina și izvorul, și maica tuturor bunătăților”.[18] De aceea limbile au chipul focului, pentru că focul arde tot ce e rău, tot ce dezbină[19]; pentru că focul susține entuziasmul iubirii de Dumnezeu și de oameni, entuziasmul ridicării în infinitatea iubirii lui Dumnezeu și a răspândirii acestei iubiri spre toți oamenii, pentru ca toți să se adune în ea.

Prin cele dinainte, s-a arătat că opera de mântuire al cărei fundament a fost pus în natura omenească a lui Hristos este dusă la îndeplinire în forma Bisericii, care este unirea noastră cu Dumnezeu și între noi. Numai în armonia dintre ființele umane în Dumnezeu se arată că ele au părăsit egoismul ca chip general al păcatului sau al mărginirii în ele însele ca monade înguste. De aceea, starea de mântuire echivalează cu apartenența bisericească sau cu concentrarea celor mântuiți în Biserică, cu participarea comună la trupul lui Hristos, ridicat mai presus de orice preocupare de Sine prin starea de jertfă permanentizată în El. În baza Ipostasului Său divin și a stării Sale de jertfă, Hristos vrea și poate să-i adune pe toți, extinzandu-Se în ei prin Duhul Sfânt, Care le imprimă aceeași dispoziție de jertfă din trupul lui Hristos.

Astfel, faptul că Duhul apare în chip de limbi de foc peste toți Apostolii arată că Duhul nu e cu adevărat decât în comuniunea Bisericii sau unde este Biserica.

Dar Duhul Sfânt nu S-a coborât numai în chip de limbi de foc, ci și însoțit de „un vuiet, ca de vijelie, care a umplut toată casa unde ședeau Apostolii” (Fapte 2, 2), „împreună cu femeile, cu Maria, Mama lui Iisus și cu frații Lui” (Fapte 1, 4). Prin aceasta, se indică puterea de care au fost umpluți primii membri ai Bisericii. Se năștea acum o realitate nouă în lume. Și, dacă orice realitate nouă se naște dintr-o putere nouă pe care o poartă în ea, Biserica se năștea dintr-o putere nouă din cer, din puterea infinită a iubirii dumnezeiești, pe care o va purta în ea sau din care va sorbi fără să o epuizezeși o va comunica lumii în toate timpurile, mereu împrospătată. Biserica se năștea ca o realitate nu dintr-o putere mărginită din lume și cu o putere trecătoare din lume, ci dintr-o putere din cer, pe care o va purta în ea, comunicând-o lumii. Se înființa o comunitate umană care avea ca fundament și ca purtător al ei pe Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, prin Care se comunică lumii iubirea nesfârșită a lui Dumnezeu; lua ființă o realitate a unei comuniunicare nu-și va epuiza puterile, pentru că le va sorbi mereu din infinitatea lui Dumnezeu prin trupul omenesc al Ipostasului divin. Era o realitate sau o comuniune care reprezenta „cerul pe pământ”, pe Cuvântul întrupat, sălășluit în ea cu puterea Lui continuu îndumnezeitoare și unificatoare.



[1] I. Karmiris șovăie în privința actului prin care se întemeiază Biserica: aci declară, în spiritul teologiei catolice, că Biserica a fost întemeiată juridic pe Cruce (după teologia catolică, pe Cruce s-a făcut totul pentru satisfacerea onoarei divine și, deci, pentru realizarea împăcării între Dumnezeu și oameni), aci declară, în spiritul Sfinților Părinți, că întemeierea Bisericii nu trebuie plasată într-un singur act, ci în Întrupare, în dispozițiile organizatorice, în Cina cea de Taină, în Răstignire, Înviere și Înălțare. (…) Iar importanța pogorârii Sfântului Duh o vede când în vivificarea Bisericii existente de mai înainte, în mod imobil, când în întemeierea de fapt a Bisericii, zicând: „Prin pogorârea și lucrarea Sfântului Duh, s-a produs și întemeierea Bisericii”. În prima părere, urmează exemplul teologului catolic Meschler, care vede rolul Sfântului Duh în punerea în mișcare a organismului Bisericii, constituit de mai înainte. (…)

Dar ce poate fi o Biserică nemișcată sau lipsită de viață? Afirmația lui Karmiris implică ideea justă despre rolul de-viață-făcător al Sfântului Duh, dar aceasta trebuie îmbinată cu ideea că prin pogorârea Sfântului Duh, insăși Biserica ia ființă reală, completându-se tot ce s-a făcut mai înainte pentru punerea fundamentului ei de către Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Căci trebuia să Se junghie Mielul și să dispară păcatul, și să se producă mormântul și Învierea, ca apoi să vină Duhul”. (…)

[2] In Sanctam Pentecostem, hom. II, P. G., 50, 454.

[3] Ibid.

[4] Ibid., col. 458.

[5] De Sancta Trinitate, dialogus III, P. G., 75, col. 853 D.

[6] Idem., op. cit., dial. VII, col. 1093.

[7] Ibid., col. 1116.

[8] Cuv. la Cincizecime, P. G., 151, 308 C.

[9] In Sanctam Pentecostem, hom. I P. G., 50, 456.

[10] Cuv. 24 la Cincizecime, P. G., 151, 312 C.

[11] P. G., 78, 757 A.

[12] L’Esprit Saint dans la tradition orthodoxe, Paris, Cerf, 1969, p. 90.

[13] Ibd., p. 91.

[14] Sfântul Ioan Gură de Aur, In Sanctam Pentecostem, hom. I, P.G., 50, 450. Vezi și Sfântul Irineu: „Ubi Spiritus Sanctus, ibi Ecclesia et omnis gratia, et ubi Ecclesia, ibi Spiritus Sanctus. (Adv. Haereses, III, 24, 1, P.G., 7, 966).

[15] In Sanctam Pentecostem, hom. II, P.G., 50, 467.

[16] Sfântul Ioan Damaschin, Exp. cred. ort., III, 2, P.G., 94, 1008.

[17] Sf. Ioan Gură de Aur, In Sanctam Pentecostem, hom. II, col. 467.

[18] Idem. Col. 468.

[19] Ibid., col. 467.

Volumul poate fi descărcat aici

Vedeți și:

Părintele Constantin Galeriu: Vuiet, furtună, foc și flăcări

Părintele Mitropolit Teofan – Cuvânt de învățătură la Sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh

Cuvant patrunzator al IPS Teofan, de Rusalii: PRETENTIA SUPERIORITATII, DUHUL VICLENIEI SI JUDECATA APROAPELUI – PIEDICI SIGURE IN CALEA DUHULUI SFANT (2011)

Părintele Dumitru Stăniloae: Purcederea Sfântului Duh din Tatăl și relația Lui cu Fiul 1. Treimea Persoanelor, condiție a deplinului Lor caracter personal și a comuniunii depline

Părintele Dumitru Stăniloae: Purcederea Sfântului Duh din Tatăl și relația Lui cu Fiul 2. Treimea Persoanelor, condiție a menținerii distincte a Persoanelor în comuniune. Contrazicerea ei prin Filioque.

Părintele Dumitru Stăniloae: Purcederea Sfântului Duh din Tatăl și relația Lui cu Fiul 3. Treimea Persoanelor divine, condiția unei depline bucurii a Fiecăreia de Celelalte

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s