Sfântul Ioan Gură de Aur: Cuvânt la Sfânta Treime

din “Predici la duminici şi sărbători”

Cuvânt la Sfânta Treime

„Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30)

Egalitatea Fiului cu Tatăl

Noi întrebăm astăzi de este Fiul de aceeaşi putere şi slavă ca şi Tatăl şi de aceeaşi fiinţă cu Dânsul. Totuşi, noi practic nu întrebăm, ci prin harul lui Hristos am şi aflat ceea ce căutăm, şi ţinem aceasta tare, şi voim acum a o dovedi şi potrivnicilor.

Dar eu mă ruşinez când trebuie să vorbesc despre aceasta; căci, în adevăr, nu este oare de râs a voi să dovedeşti un lucru aşa de clar? Nu este, oare, lucru nebunesc a întreba de este Fiul de aceeaşi fiinţă cu Tatăl? Căci noi trebuie numai să privim natura, spre a dobândi răspunsul. Atât cei născuţi, cât şi născătorii, cu toţii sunt de aceeaşi fiinţă, atât la oameni, cât şi la dobitoace şi la plante. Voieşti tu, oare, numai la Dumnezeu a face o deosebire de la această lege obştească? Totuşi, ca să nu se pară că egalitatea fiinţei Fiului cu a Tatălui voiesc a o dovedi numai din cele pământeşti, de aceea o vom întemeia acum şi cu dovezi din Biblie.

Şi nu noi, ci necredincioşii, care se împotrivesc unui lucru aşa de dovedit şi adevărului, merită a fi de râs. Ei spun împotrivă: „Ce este oare aşa de dovedit? Dacă Hristos, pentru că S-a numit Fiu al lui Dumnezeu, trebuie să fie de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu, atunci şi noi trebuie să fim de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu, căci şi noi ne numim fii ai lui Dumnezeu de către psalmistul, Când zice: «Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt»”(Psalmul 81, 6).

O, nebunie şi cutezare! Când noi vorbim despre slava Celui Unuia-Născut, ei voiesc a-L pogorî la propria lor înjosire şi zic: „Încă şi noi ne numim fii ai lui Dumnezeu”.

Dar noi suntem departe de a fi de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu. Tu eşti numit numai fiu, dar nu Unul-Născutt, precum se numeşte El. Tu nu te odihneşti în sânul Tatălui, nu eşti strălucirea slavei Lui, nici chipul fiinţei Lui (Evrei 1, 3).

Dacă aceasta nu te convinge, ia aminte ce zice Însuşi Iisus Hristos, spre a arăta că fiinţa Sa întru nimic nu se deosebeşte de a Tatălui Său: „Cel ce M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9). Spre a arăta egalitatea puterii, El zice: „Eu şi Tatăl una suntem”, şi: „Precum Tatăl scoală pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce voieşte” (Ioan 5, 21). Când voieşte a însemna egalitatea cinstirii, El zice: „Ca toţi să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl” (Ioan 5, 23). Şi aceeaşi putere minunată o rosteşte prin cuvintele: „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez” (Ioan 5, 17). Dar necredincioşii nu socotesc aceste lămurite graiuri ale lui Hristos, ci iau vorba Fiului într-un înţeles subiectiv, zicând că şi oamenii se numesc fii ai lui Dumnezeu, şi pogoară pe Hristos la propria lor înjosire.

Dacă tu din graiurile psalmistului: „Dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Preaînalt”, nu crezi că Hristos este Fiu al lui Dumnezeu altfel decât tine, pentru ce nu spui că şi tu eşti asemenea cu Dumnezeu, căci psalmistul zice „Dumnezei sunteţi”?
Dar tu răspunzi: „Totuşi, Hristos, adeseori, a spus că El este mai mic decât Tatăl, a rugat pe Tatăl pentru ceva. Dacă El este de aceeaşi fiinţă cu Dânsul şi de aceeaşi stăpânire şi putere, pentru ce roagă pe Tatăl?”.

În adevăr, locurile aduse: „Precum Tatăl scoală morţii şi-i înviază, aşa şi Fiul pe care vrea îi înviază” şi celelalte graiuri pe care le-aţi auzit se par a fi în împotrivire cu faptul că El roagă pe Tatăl; însă când eu voi spune pricina acestei rugăciuni, vi se va ridica toată îndoiala.

Deci, care sunt temeiurile pentru care Hristos însuşi a rostit despre Sine cu înjosire şi, de asemenea, Apostolii au grăit despre El cu înjosire? Cea dintâi şi de căpetenie pricină este că ei voiau a convinge atât pe cei ce trăiau atunci, cât şi pe oamenii cei mai de pe urmă, că El cu adevărat S-a făcut om, şi că ei aveau înaintea lor nu numai umbră şi chip, ci adevărul naturii omeneşti.

Deşi Hristos a grăit multe despre Sine cu înjosire, şi, de asemenea, Apostolii despre Dânsul, totuşi satana a răzvrătit pe unii nenorociţi a tăgădui adevărata întrupare şi a afirma că El n-a luat trup cu adevărat. Ce s-ar fi întâmplat şi cât s-ar fi lăţit această religie, dacă Hristos n-ar fi zis acelea despre Sine?

A doua pricină este slăbiciunea ascultătorilor, pentru că cei ce dintru început L-au văzut şi L-au auzit nu puteau pricepe învăţăturile cele mai înalte. Şi aceasta nu este numai o presupunere a mea, ci o pot dovedi din Scriptură.

Când El zicea despre Sine ceva mare şi înalt, ceva ce era vrednic de slava Sa, ba încă atunci când El declara despre Sine numai ceva mai presus de om, ei se tulburau şi se scandalizau. Dar când El grăia ceva despre Sine cu înjosire şi lucruri omeneşti obişnuite, ei se linişteau şi primeau cuvântul Lui.

Vedem aceasta cu deosebire în Evanghelia lui Ioan. Când El a zis: „Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat”, atunci ei s-au împotrivit: „Tu încă nu ai cincizeci de ani şi l-ai văzut pe Avraam?” (Ioan 8, 56-57).

Vezi? Ei îl socoteau un simplu om. Dar El ce a făcut? „Iisus le-a zis: Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam. Şi ei au luat pietre ca să arunce asupra Lui” (Ioan 8, 58-59). Şi când El vorbea mai cu de-amănuntul despre Taina Împărtăşirii şi le-a zis: „Iar pâinea pe care Eu voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu” (Ioan 6, 51), atunci ei au răspuns: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” (Ioan 6, 60). „Şi de atunci mulţi dintre ucenicii Săi s-au dus de la Dânsul şi nu au mai venit la El” (Ioan 6, 66).

Spune-mi, deci, ce trebuia să facă Domnul? Trebuia, oare, să se ţină de graiuri înalte şi prin aceasta să se depărteze de la oamenii Săi şi să alunge poporul de la propovăduirea Sa? Dragostea lui Dumnezeu către oameni nu a îngăduit aceasta. Când El, altădată, a zis: „De va păzi cineva cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac”, ei I-au răspuns: „Acum am cunoscut că ai diavol. Avraam a murit, de asemenea şi proorocii; şi Tu zici: Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va gusta moartea în veac” (Ioan 8, 51-52). Şi trebuie, oare, să ne mirăm că mulţimea gândea aşa, când şi cei mai mari ai poporului erau de aceeaşi părere? Nicodim era unul dintre cei mai mari şi foarte aplecat către Domnul, şi totuşi s-a scandalizat de cuvintele lui Hristos: „Cine nu se naşte a doua oară din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 4), şi, de asemenea, cugeta omeneşte, întrebând: „Cum poate omul să se nască, fiind bătrân?” (Ioan 3, 4). Şi ce a făcut Hristos? El i-a răspuns: „Dacă am spus cele pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede de vă voi spune cele cereşti?” (Ioan 3, 12).

Prin aceasta, Mântuitorul arată pricina pentru care nu vorbeşte totdeauna despre naşterea Sa cea înaltă şi veşnică. De asemenea, tot în timpul vieţii Sale, când a făcut mii de minuni şi a dovedit puterea Sa, preotul cel mare s-a scandalizat de cuvintele: „ Veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi… venind pe nori” (Matei 26, 64), şi şi-a rupt hainele sale. Nu este de mirare dacă Hristos, către asemenea oameni, care se târau pe pământ, vorbea despre Sine numai cu înjosire.

Acestea ar fi fost de-ajuns spre a lămuri pentru ce Hristos a vorbit despre Sine cu înjosire. Dar eu voiesc să dovedesc aceasta şi dimpotrivă.

Pe când ei se scandalizau şi se îndepărtau, pentru că Hristos vorbise despre Sine lucruri înalte, dimpotrivă, când El grăia despre Sine ceva înjositor şi mic, îi vedeţi alergând la El şi primind învăţătura Lui. Cei care mai înainte îl părăsiseră, iarăşi au venit când El a zis: „Eu de la Mine însumi nu fac nimic, ci precum M-a învăţat Tatăl, aşa grăiesc” (Ioan 8, 28). Şi Evanghelistul arată că pentru aceste cuvinte de înjosire ei au crezut în El, când zice: „Acestea grăind El, mulţi au crezut în El” (Ioan 8, 30).

La fel s-a întâmplat şi în alte cazuri, şi de aceea Domnul grăia despre Sine când omeneşte, când mai presus de om, adică despre cele care se cuvin numai lui Dumnezeu şi se potrivesc cu obârşia Lui cea înaltă. Aceea o face El ţinând seama de slăbiciunea ascultătorilor, iar aceasta îngrijindu-Se de adevărul dogmei. El nu scapă din vedere pe aceasta din urmă, pentru ca nu cumva printr-o necontenită pogorâre, să se formeze la generaţiile viitoare o socotinţă rătăcită despre vrednicia Sa. Deşi El prevedea că ei se vor scandaliza prin aceasta şi se vor abate, totuşi a vorbit despre Sine înalt, spre a arăta că El numai cu pogorământ a vorbit uneori despre Sine cu înjosire şi omeneşte. Aşadar, când îl auzi vorbind despre Sine cu înjosire, să nu gândeşti că El voieşte a arăta înjosirea fiinţei Sale, ci că El S-a smerit numai pentru slăbiciunea şi socotinţa ascultătorilor Săi.

Nu numai pentru că El a luat trup omenesc (întâia pricină), şi nu numai pentru slăbiciunea ascultătorilor Săi (a doua pricină), ci şi pentru ca să îndemne pe ucenicii Săi la smerenie, pentru aceasta a vorbit Hristos despre Sine cu smerenie şi a lucrat cu smerenie. Cine voieşte să înveţe pe alţii smerenia, trebuie să facă aceasta cu cuvântul şi cu fapta: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29), şi iarăşi: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El” (Matei 20, 28).

Deci El, Care ne-a învăţat să fim smeriţi şi să nu căutăm locurile cele dintâi, ci să suferim a fi număraţi între cei mai mici, El, Care cu cuvântul şi cu fapta ne îndemna la aceasta, negreşit avea un motiv important pentru a vorbi despre Sine cu înjosire.

Se mai poate aduce încă şi a patra pricină, nu mai mică decât cea dinainte. Care? El a voit să ne ferească nu cumva, pentru apropierea cea mare şi negrăită în care stau cele Trei Feţe una către alta, să ajungem la socotinţa că în Dumnezeire ar fi numai o faţă. Într-adevăr, Sabelie şi alţii învăţaseră una ca aceasta printr-o nedreaptă înţelegere a cuvintelor: „Eu şi Tatăl una suntem”, şi: „Cine Mă vede pe Mine vede pe Tatăl”. Hristos a vrut încă să ne ferească să nu socotim că El este faţa cea întâi şi cea nenăscută a Treimii, sau mai mare decât Tatăl. De această rătăcire se pare că şi Pavel s-a temut, de aceea la cuvintele: „Toate sunt supuse Lui” (Fiului), îndată a adăugat: „afară de Cel (Tatăl) Care I-a supus Lui toate” (I Corinteni 15, 27). Pavel, negreşit, n-ar fi adăugat acestea dacă nu s-ar fi temut că putea să se ivească o asemenea socotinţă diavolească.

A cincea pricină se arată în faptul că Hristos, adeseori, spre a îmblânzi neprimirea iudeilor, a părăsit graiurile cele înalte şi a ţinut seama de gândurile cele bănuitoare ale celor către care vorbea. De pildă, când a zis: „Dacă mărturisesc Eu despre Mine Însumi, mărturia Mea nu este adevărată” (Ioan 5, 31), El a zis aceasta spre a birui bănuiala lor, şi nicidecum nu voia să însemne că mărturia Lui n-ar fi adevărată, ci, mai vârtos, El voia numai a zice: „Precum socotiţi şi bănuiţi voi când nu primiţi cele spuse de Mine despre Mine Însumi”.

Noi am putea încă să aducem multe pricini, pentru ce Hristos a vorbit despre Sine cu înjosire, şi încă multe motive pentru care El a făcut aceasta, dar dă acum şi tu o pricină la graiurile cele înalte cu care El a rostit despre Sine. Nu este nici un alt temei decât acela că El, prin aceasta, a voit să arate adevărata Sa înălţime. Cine într-adevăr este înalt, poate să grăiască despre Sine şi lucruri mici, fără ca să fie neadevăr, ba mai ales, acesta este semnul smereniei. Iar dacă cineva care este înjosit spune despre Sine lucruri înalte, aceea este o pretenţie nedreaptă, vrednică de osândit.

Deci, dacă Fiul lui Dumnezeu ar fi mai mic, nu ar fi putut alege graiuri în care El să Se facă asemenea cu Tatăl, căci aceasta ar fi fost o pretenţie nedreaptă. Dacă El, deşi este asemenea cu Tatăl, grăieşte despre Sine uneori cu înjosire, aceasta nu este de osândit, ci vrednică de mirare.

Spre a face cele zise încă mai lămurit, să cercetăm mai de aproape pricina adusă mai înainte, cum că El pentru firea Sa cea omenească a grăit despre Sine cu înjosire şi să ne întoarcem luarea-aminte la rugăciunea pe care El a adresat-o Tatălui.

Luaţi bine seama, căci eu trebuie să încep aceasta mai dinainte, în acea sfântă noapte, întru care Iisus a fost vândut, a fost şi Cina cea de Taină. Eu o numesc noapte sfântă, căci mântuirea cea nesfârşită a lumii s-a săvârşit prin patima lui Hristos, care acum a început. Atunci a zis Iisus către cei doisprezece: „Unul dintre voi Mă va vinde” (Matei 26, 21). Şi când Iuda a întrebat: „Eu sunt?”, El i-a spus: „Tu ai zis”. Şi după ce Iuda s-a dus, Domnul a zis: „ Voi toţi vă veţi sminti întru Mine” (Matei 26, 31); iar când Petru grăia împotrivă, El a adăugat: „Adevăr zic ţie, în noaptea aceasta, înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine” (Matei 26, 34).

Aşadar, El a prevăzut pe vânzător şi fuga tuturor şi moartea Sa, adăugând: „Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile” (Matei 26, 31). El a spus înainte cine se va lepăda de Dânsul, şi când, şi de câte ori, toate, desăvârşit, întocmai. Apoi, după ce a dat dovadă îndeajuns despre prevederea Sa, a ieşit în grădina Ghetsimani şi S-a rugat.

Potrivnicii noştri afirmă că aceasta este o rugăciune a firii Lui dumnezeieşti, dar noi o prescriem firii omeneşti. Judecaţi singuri! Mai întâi de toate, nu este lucrul lui Dumnezeu ca El să se roage, ci ca El să fie rugat. Dar şi cuvintele rugăciunii dovedesc că ea se potriveşte tocmai firii Sale omeneşti. El zice: „Părinte, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti” (Matei 26, 39). Eu întreb: Cum putea să Se îndoiască, de este aceasta cu putinţă sau nu, El, care cu puţin mai înainte spusese: „Unul dintre voi are să mă vândă”; El, care spusese: „Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile”, şi: „Voi toţi vă veţi sminti întru Mine”! El, care zicea lui Petru: „Tu te vei lepăda de Mine de trei ori”. Acesta nu putea să ştie acelea? Cine ar putea afirma acestea?

Aceasta o ştiuseră încă cu sute de ani mai înainte robii Săi, oamenii, proorocii. Astfel, David zice: „Străpuns-au mâinile Mele şi picioarele Mele” (Psalmul 21, 18). Ceea ce avea să fie, El vestise mai înainte, ca şi cum ar fi fost, însemnând prin aceasta că precum este cu neputinţă a nu fi ceva din ceea ce a fost, aşa este cu neputinţă ca acestea să nu se întâmple.

Încă şi Isaia, mai înainte vestind aceasta, a zis: „Ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celui ce o tunde” (Isaia 53, 7). Încă şi Ioan Botezătorul a zis: „lată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii” (Matei l, 29), adică acel Miel vestit mai înainte. Şi el nu zice simplu mielul, ci: „Mielul lui Dumnezeu”, căci era încă şi un miel evreiesc, şi el voia a deosebi pe acela de Acesta. Mielul evreiesc se jertfea numai pentru poporul evreiesc, iar Acesta pentru toată lumea; acela depărta de la iudei numai suferinţele trupeşti, iar Sângele acestui Miel a adus curăţirea a toată lumea. Şi sângele mielului evreiesc a lucrat ceea ce a lucrat, dar nu prin propria sa putere, ci numai pentru că era o preînchipuire a Acestui Miel.

Şi mai departe, dacă acea rugăciune ar fi fost a dumnezeirii Sale, atunci S-ar fi contrazis El Însuşi şi S-ar fi certat cu Sine. Acelaşi, care prin cuvintele: „Dacă este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta”, ar fi încercat a Se feri de patimă şi de moarte. Acelaşi, altădată, când Petru îl sfătuia să Se cruţe şi să nu meargă la moarte, îi răspunsese: „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală îmi eşti, că nu cugeţi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor” (Matei 16, 23). El numeşte pe Apostol satană, nu pentru a-l batjocori, ci spre a însemna că acele cuvinte nu au venit din sufletul lui Petru.

Altădată El spusese: „Cu dor am dorit să mănânc acest Paşti cu voi” (Luca 22, 15). Pentru ce? Pentru că după Paşti trebuia să urmeze Crucea. Şi aşa, El în multe locuri a presupus moartea Sa, a rostit dorinţa Sa de a muri şi a declarat că El special pentru acesta a venit în lume. Dacă El acum totuşi zice: „De este cu putinţă”, apoi cu aceasta arată slăbiciunea firii omeneşti, care pentru fireasca iubire către viaţă, nu voia a se despărţi de viaţa aceasta. El, prin cuvintele acestea, se roagă ca omul să scape de moarte, pe când în altă parte zice că a venit de bunăvoie spre a pătimi, prin cuvintele: „Putere am să-Mi pun sufletul, şi putere am ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine însumi îl pun” (Ioan 10, 18). Cum putea El dar să zică: „Însă nu precum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu”? Avea oare Fiul o voinţă potrivnică voinţei Tatălui? El zise odată: „Eu şi Tatăl una suntem”. Aceasta din urmă se raporta la firea Sa cea mai înaltă, cea dumnezeiască; după această fire Fiul are o voie asemenea cu a Tatălui. Dimpotrivă, celălalt loc: „Nu precum voiesc Eu”, se raporta la omenirea Sa; şi astfel nu este grăire împotrivă sau contrazicere.

Contrazicere ar fi atunci când cineva, ca ereticii, ar voi să ia acele cuvinte de rugăciune: „Dacă este cu putinţă” şi celelalte ca o rugăciune a dumnezeirii Sale, iar nu a omenirii Sale.

Întrucât El este Dumnezeu, noi să-L adorăm; întrucât El este om, să ne rugăm ca şi Dânsul Tatălui, ca aici şi dincolo să ne facă părtaşi de toate bunătăţile. Fie ca aceasta să o dobândim noi, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Care în acelaşi chip cu Tatăl şi cu Sfântul Duh este slăvit în vecii vecilor. Amin.

Sursa: SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR

Vedeți și:

Părintele Dumitru Stăniloae: Purcederea Sfântului Duh din Tatăl și relația Lui cu Fiul 1. Treimea Persoanelor, condiție a deplinului Lor caracter personal și a comuniunii depline

Părintele Dumitru Stăniloae: Purcederea Sfântului Duh din Tatăl și relația Lui cu Fiul 2. Treimea Persoanelor, condiție a menținerii distincte a Persoanelor în comuniune. Contrazicerea ei prin Filioque.

Părintele Dumitru Stăniloae: Purcederea Sfântului Duh din Tatăl și relația Lui cu Fiul 3. Treimea Persoanelor divine, condiția unei depline bucurii a Fiecăreia de Celelalte

3 păreri la “Sfântul Ioan Gură de Aur: Cuvânt la Sfânta Treime

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s