Suferinţa provocată tinerelor de neîntemeierea propriei familii (Scurtă privire istorico-liturgică asupra Tainei Cununiei)

Părintele Siluan Popescu

Scurtă privire istorico-liturgică asupra Tainei Cununiei

Credinţa creştină a impus convertiţilor o sobrietate aparte în privinţa manifestărilor sociale, ceea ce a dus la obiceiuri diferite ale creştinilor de cele ale păgânilor în felul de a se căsători, cel puţin în ceea ce priveşte obiceiurile referitoare la mire sau la mireasă, la petrecerile ce însoţeau căsătoria, pregătirea camerei nupţiale etc., fiind însă respectate legile civile impuse de puterea statală.[1] Altfel spus, duhul învăţăturii Mântuitorului Hristos şi a Apostolilor a impregnat şi modul în care creştinii trăiau căsătoria, dar ei respectau şi obiceiurile locului şi  ale vremii, în măsura în care acestea nu contraveneau credinţei creştine.[2]

În primele veacuri de creştinism, căsătoria şi cununia reprezentau acelaşi lucru. Totuşi, găsim, în secolul al II-lea, la Sfântul Ignatie al Antiohiei, în Epistola sa către Policarp, cerinţa ca toţi creştinii să se căsătorească doar cu aprobarea episcopului, afirmaţie pe care o întâlnim apoi şi la Tertulian. Cu toate acestea, în „secolul al III-lea, nu se găseşte niciun document care să ateste o astfel de practică generalizată, ci, dimpotrivă.” Până la pacea constantiniană, creştinii n-au cunoscut un alt mod de celebrare a căsătoriei decât cel din familie. Biserica era liniştită cu concepţia juridică romană, care definea căsătoria prin consimţământ. Prin urmare, până în secolul al IV-lea, nu se poate găsi o dovadă privind existenţa unei slujbe sau a binecuvântării liturgice ori intervenţia episcopului sau a preotului în ritualul nupţial. [3]

După pacea adusă de împăratul Constantin (313), plecând de la practicile familiale, se va elabora o rânduială, constând în binecuvântarea lui Hristos exprimată liturgic (prin episcop, preot şi, uneori, prin părinţi). În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă:

Să chemaţi preoţii, ca prin rugăciunile şi binecuvântările lor să întărească unirea dintre soţi, pentru ca dragostea soţului să crească, iar cuminţenia soţiei să se mărească[4].

Între gesturile care însoţeau ritualul de nuntă, moştenit de la păgâni, se regăsea şi încununarea mirilor; gest de la care Taina îşi va primi numele. Iată cum descifrează Sfântul Ioan Gură de Aur noul simbolism al acestei încununări:

Se pune o coroană pe capul mirilor, simbol al victoriei lor, pentru că au venit biruitori în faţa căsătoriei, ei, care n-au fost biruiţi de patimă[5].

Până în secolul al IX-lea, Biserica n-a cunoscut o slujbă proprie Căsătoriei.[6] În secolele IX-XI, în Bizanţ, sub influenţa puterii imperiale, s-a impus legal necesitatea unei forme bisericeşti pentru încheierea căsătoriei, inclusiv pentru sclavi.[7]

În prezent, în România, săvârşirea Tainei Cununiei nu este impusă de legea civilă. Credincioşii care se căsătoresc doar civil sunt supuşi epitimiilor specifice curviei. Trebuie însă înţeles că acest aspect ţine de disciplina bisericească şi nu de constituţia Tainei Cununiei, deoarece, odată săvârşită căsătoria civilă, unirea binecuvântată de Dumnezeu dintre soţi are loc, chiar dacă ea nu este desăvârşită.

va urma

Siluan Popescu

Reproducerea chiar şi partială a textului  prezentului articol poate fi realizată doar cu acordul scris al autorului.

Alte articole din această serie:

Adevărul de-acasă

Căsătoria şi Taina Cununiei

Căsătoria în dreptul român

Harul şi Sfintele Taine. Taina Cununiei.

Căsătorie şi cununie în dreptul bisericesc român

Aspecte dogmatice legate de Taina Cununiei


[1] Mark Searle, Kenneth W. Stevenson, Documents of the Marriage Liturgz, The Liturgical Press, Collegevile, Minnesota, 1922, p. 253.

[2] Vasile Gavrilă, op. cit., p. 76.

[3] Vasile Gavrilă, op. cit., p. 76.

[4] Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere (II), traducere D. Fecioru, în col. PSB, vol 22, Bucureşti, 1989, p. 166.

[5] Ioan Gură de Aur, Omilia a 9-a la I Timotei, apud. Vasile Gavrilă, op. cit, p. 97.

[6] John Meyendorff, Le Mariage dans la perspective orthodoxe,  IMCA-PRESS, Paris, 1986, p. 31.

[7] Vasile Gavrilă, op. cit., p. 116.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s