Fericitul Arhimandrit Sofronie: Rugaciunea – cale spre cunoastere

Sf Arhim Sofronie SaharovSursa imaginii: Gabriela Mihăiţă David

 „Dumnezeule, Tu ai cunoscut nepriceperea mea şi greşelile mele de la Tine nu s-au ascuns” (Ps. 68, 7). Acum, eu trăiesc în nimicnicie. Tu, însă, Hristoase, mă chemi la credinţa şi la primirea Revelaţiei, căci Tatăl ne iubeşte pe noi aşa cum Te iubeşte pe Tine, Fiul Său Cel Unul Născut: „căci Însuşi Tatăl vă iubeşte pe voi, fiindcă voi M-aţi iubit pe Mine… Dar nu numai pentru aceştia mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis… şi că i-ai iubit pe ei precum M-ai iubit pe Mine” (In. 16, 27; 17, 20-23).

Nemăsurat mai mare este năzuinţa noastră în credinţa lui Hristos. Nu degeaba fericitul Pavel spune că “nebunia lui Dumnezeu este mai puternică decât întţlepciunea oamenilor. Ceea ce judecăţii trupeşti i se pare nebunie desăvârşită pentru credincioşi este înţelepciunea şi puterea, viaţa şi lumina” (cf. I Cor. 1:18-38; Col. 2:14).

Dar dacă, pentru un om oarecare, năzuinţa de a fi creştin este un act care depăşeşte măsura omului obişnuit, ce voi spune eu despre mine? Încă din anii copilăriei, am dobândit conştiinţa nimicniciei mele; eu chiar faţă de oameni nu sunt prea cutezător. Şi, cu toate acestea, pe mine m-a cercetat o mică Lumină şi eu am crezut în Hristos-Dumnezeu. Apoi, a urmat o mai degrabă revărsare de lumină strâns legată de credinţa mea în El şi credinţa mea s-a adâncit cu o nouă cunoaştere.

Oricât aş fi fost eu un “nimic”, Lumina Necreată mi s-a arătat anume pentru credinţa în Hristos. Mintea mea a biruit peretele raţiunii care nu pricepe, nu este capabilă să înţeleagă că Persoana-Ipostas posedă o cunoaştere atotcuprinzătoare, încât nu se poate ascunde de Ea nimic în toată existenţa cosmică: “nicio vrabie nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru… toţi perii capului vostru sunt număraţi… căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut” (Mt. 10:26) „şi nu este nicio făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite pentru ochii Lui…” (Evr. 4:13).

Relaţiile mele cu Dumnezeu poartă un caracter exclusiv personal. În afara relaţiilor personale, nu există noţiunea păcatului; în afară de acestea, nu există iubire între om şi Dumnezeu; în afară de acestea, nici nu poate să existe o cunoaştere fiinţală a lui Dumnezeu; în afară de acestea, totul este înghiţit de moarte, totul se scufundă în cea mai autentică ne-fiinţă.

Cele despre care îmi propun să scriu acum s-au petrecut cu mai bine de o jumătate de veac în urmă. Perioadă tensionată, cu multe probleme în care, cu adevărat, totul îmi era neclar. Şi viaţa cât este de scurtă! Iar Dumnezeu, atât de nemărginit, atât de mare şi atât de departe! Cine mă va învăţa pe mine să merg spre El, pe calea cea mai dreaptă, nepierzându-mi timpul rătăcind pe căi străine? Desigur, eu am căutat un astfel de om sau astfel de oameni care să-mi fie de ajutor, să-mi fie învăţători. Dar faptul că s-a pogorât asupra mea o oarecare putere, până atunci mie nevăzută – rugăciunea, pe care nu o puteam întrerupe nici ziua, nici noaptea – mi-a fost, desigur, în fiecare clipă, singurul meu sprijin. Şi au fost ocazii când, prin rugăciune, primeam povaţă de la Dumnezeu pentru credinţa mea. Voi aduce câteva exemple ce şi-au pus amprenta asupra mea şi au devenit pietre ale temeliei vieţii mele.

Nedându-mi seama de rolul ce îl joacă adevărurile Dumnezeieşti în soarta omenirii şi, în genere, a tuturor oamenilor, luaţi în parte, eu mă chinuiam în bezna ce mă stăpânea. Eram asemenea copilaşului neajutorat. Încercând nevoia de a înţelege câte ceva, eu deveneam nerăbdător din pricina durerii sufleteşti şi aşteptam ajutor de la Dumnezeu. Şi Domnul era binevoitor faţă de neştiinţa mea, nu Se supăra de obrăznicia mea, ci, ca o mamă, mă compătimea şi Se grăbea cu răspunsul. Şi lucrul acesta nu s-a întâmplat o dată, ci de multe ori. Tot aşa S-a comportat şi cu multpătimitorul Iov care îşi exprima în chip vijelios protestele sale.

Iată una din întâmplările mele, petrecută în Franţa, în anii douăzeci, înaintea plecării mele la Athos (1925).

Mă rugam îndelung şi cu lacrimi lui Dumnezeu: “Caută un mijloc şi mântuieşte lumea: pe noi toţi cei răzvrătiţi şi cruzi…”. Deosebit de fierbinte era rugăciunea mea pentru cei mici, pentru cei săraci şi împilaţi. Spre sfârşitul nopţii şi, de asemenea, al puterilor mele, pentru un scurt timp, am pierdut rugăciunea şi mi-a apărut în minte ideea: “Dacă eu, cu toată puterea inimii mele, compătimesc omenirea întreagă, cum să-L înţeleg pe Dumnezeu, Care priveşte cu indiferenţă la suferinţele atâtor milioane de oameni zidiţi de El Însuşi? De ce, oare,  îngăduie El atâta violenţă?” Şi aşa mă adresam Lui cu întrebarea nebunească: “Unde eşti Tu?”  Şi în inimă,  am auzit aceste cuvinte: “Oare tu te-ai răstignit pentru ei?” Aceste cuvinte blânde, rostite de Duhul în inima mea, m-au cutremurat: Cel Ce S-a răstignit mi-a dat răspunsul ca un Dumnezeu.

Răspunsul scurt al lui Dumnezeu conţine în sine esenţa lucrului. Cuvântul lui Dumnezeu aduce în suflet un nou şi deosebit sentiment al existenţei: inima simte revărsarea vieţii purtătoare de lumină; mintea dobândeşte înţelesuri până atunci ascunse. Atingerea de noi a energiei creatoare Dumnezeieşti ne creează din nou. Cunoaşterea primită de noi pe această cale nu poate fi asemănătoare cu înţelegerea filosofică: împreună cu înţelegerea situaţiei, se comunică întregii fiinţe omeneşti un alt mod de existenţă: vederea lui Dumnezeu se îmbină cu torentul iubirii rugătoare către El.

Ce gândeam eu după ce am primit răspunsul de la Dumnezeu? Iată ce: dacă Dumnezeu este aşa cum ni L-a revelat Hristos Cel  răstignit, atunci noi, toţi, şi numai noi suntem vinovaţi de tot răul care umple istoria omenirii. Dumnezeu S-a arătat pe Sine în trupul nostru, aşa cum este El. Noi nu numai că L-am respins, noi L-am omorât, dându-L la moarte de necinste. Eu am văzut, cu duhul, că pricina chinurilor omeneşti nu este lipsa de compasiune a lui Dumnezeu faţă de noi, ci, în mod exclusiv, reaua întrebuinţare de către oameni a darului libertăţii. În disputa mea cu Dumnezeu – El a învins. La început, m-a cuprins o ruşine amară pentru gândul meu nebun şi mândru: ca şi cum eu aş fi mai compătimitor decât El. Din pricina ruşinii, mi-a venit o autoosândire la pocăinţă. Apoi, totul a fost biruit de bucurie. Domnul nu numai că nu m-a osândit pentru obrăznicie, dar chiar a revărsat peste capul meu o binecuvântare îmbelşugată. Am înţeles mai târziu că şi acea rugăciune de compătimire nu fusese altceva decât acţiunea Lui în mine.

Să merg mai departe. A descrie experienţele duhovniceşti ce mi-au fost date este o sarcină dificilă. Eu am trăit sfâşierea omului aşezat la hotarul a doua lumi: al lumii acesteia – văzute – şi al celeilalte, nevăzute, cereşti, care se pătrunde cu mintea. Prin ceea ce vorbesc, că am fost aşezat la hotarul a două lumi, vreau să demonstrez că cele petrecute cu mine m-au depăşit; nu eram eu iniţiatoul, ci Dumnezeul Cel Viu, în mâinile Căruia eu am căzut (cf. Evr. 10:3). Deşi duhul meu suferea, el era totuşi uimit de slava lui Dumnezeu. Experienţa mi-a arătat cât de inertă este firea noastră în păcat. Chiar astfel de rugăciuni, ca cea arătată mai înainte, nu eliberează imediat firea noastră căzută. La presiunea crescândă a evenimentelor exterioare ale veacului nostru, care căpătau un caracter din ce în ce mai periculos, eu, iară şi iară, mă întorceam la lupta cu Dumnezeu. Acum, eu îmi dau seama că, deşi la suprafaţă viaţa mea s-a scurs fără fapte rele văzute de oameni, dar, în profunzime, duhovniceşte, eu am fost şi sunt întuneric.

Ţinta principală a rugăciunii rămâne în veci neschimbată, dar, nepierzând unitatea nazuinţei iniţiale, în decursul vieţii, ea îşi schimbă neîncetat conţinutul. Câteodată, ea cuprinde întreaga lume, în ansamblul ei, câteodata însă, se concentrează la nevoile momentului dat. Situaţiile diferite pot fi impulsul ei: pocăinţa personală, compasiunea pentru aproapele, rugămintea de a fi iertat, iluminarea în nedumeriri, aducerea de mulţumiri lui Dumnezeu sau încântarea faţă de Dumnezeu-Mântuitorul şi multe altele. Însetez după Dumnezeu, dar Lumina care izvorăşte din El şi puterea Lui, care lucrează în noi, cum să o înfăţişezi? Eu cunosc deplina-mi neputinţă: văd că nu pot evita desele repetări ale aceluiaşi lucru, exagerez în mod obositor sau sunt deosebit de adunat.

Nu o dată, rugăciunea mea (dacă pot numi aşa ceea ce s-a întâmplat cu mine în realitate) a atins o obrăznicie fără seamăn. Continuând să văd cum în întreaga lume domneşte coşmarul violenţelor stăpânitorilor pământului „asupra fraţilor lor” (cf. Mt. 23, 8), întru amărăciunea inimii, ziceam: „dacă Tu ai făcut toate şi fără Tine nimic nu există” (cf. In.1, 3), atunci toţi aceşti mârşavi criminali, capabili să verse sângele a milioane şi milioane de oameni ai planetei de dragul câtorva zile de plăcere perversă în oprimarea acestor sărmani martiri – atunci, nu sunt ei vinovaţi judecăţii şi nu ei sunt răspunzatori… Tu, ca Ziditor a toate, eşti unicul vinovat pentru durerea nemăsurată de pe pământ.” Grea mi-a fost această ispită: eram la marginea deznădejdii şi, parcă, a nebuniei şi nu se întrezărea nicio ieşire. Şi din nou m-a cercetat Domnul: lumina Lui s-a atins de inima mea şi gândirea mea a început să curgă pe un alt făgaş: Tatăl L-a trimis pe Fiul Său să mântuiască lumea şi eu L-am omorât. Dar, iată, El a înviat ca un biruitor al morţii şi deja ca un Împarat al vesniciei „înfăptuieşte întru dreptate judecata Sa asupra popoarelor” (Ps. 9, 9; Evr. 10, 31). Aşadar? Nu în hotarele pământeşti se dezleagă problema binelui şi a răului. Cei care merg precum oile la jertfă, neîmpotrivindu-se răului (Mt. 5:39), se aseamănă Fiului Părintesc (Is. 53, 7) şi vor învia cu El întru slavă.

Amar mie, că pentru a doua oară eu m-am luptat cu Dumnezeu din aceeaşi perspectivă. Dar toată viaţa mea ulterioară a avut nevoie de rezolvarea categorică a problemei, devenită apoi problemă cardinală a oricarui creştin: cum să reacţionezi la prigoanele venite din partea stăpânitorilor acestei lumi? Domnul ne-a dat darul de a gândi precum El Însuşi gândeste: apostolul Petru s-a comportat ca un om în grădina Ghetsimani (cf. Mt. 16, 22-23). Dar Hristos i-a zis lui: “Pune sabia în teacă. Nu voi bea, oare, paharul pe care MI L-A DAT TATAL?” (In. 18, 10-11) Aşa mi-a fost povăţuirea căii mele nelegiuite. De sus, prin rugăciune. Aşa mi s-a descoperit sensul Epistolei către Efeseni (cap. 3) despre adâncimea, lăţimea şi înălţimea Proniei Dumnezeieşti faţă de noi. Viaţa noastră pământească, în esenţa ei, nu este altceva decât un scurt moment dat nouă de Bunul Tată, ca noi să pătrundem cu priceperea noastră în iubirea chenotică a lui Hristos. Cel ce nu va păşi pe această cale nu va putea să se umple de toată plinătatea Dumnezeiască. Noi aici atârnăm pe cruci, deşi, încă, nevăzute; dar numai aşa vom putea înţelege măreţia omului şi noianul necurmat al Existenţei Dumnezeieşti. Este cu neputinţă să exprimăm în limbile omeneşti bogăţia trimisă nouă de Tatăl pe calea crucii. Dumnezeu nu este divizibil în Sine. Când El vine la noi, El vine  “ÎNTREG” şi aşa cum este El, în existenţa Sa dinainte de veacuri. Noi nu Îl putem cuprinde. El ni Se descoperă nouă prin acel “punct” în care batem: “bateţi şi vi se va deschide” (Lc. 11, 9). El zice o frază blânda, dar nu ne ajunge o viaţă pentru a goli conţinutul ei. Noi percepem cu smerenie Paternitatea Lui; noi vedem că El însetează în a ne împărtăşi Viaţa Lui fără de început; să ne aibă pe noi asemănători până la desăvârşire cu Fiul Său, Care este “pecete asemenea Tatălui”. Din nimic, El zideşte dumnezei asemenea Lui. Şi toată fiinţa noastră se pleacă Lui cu umilinţă, dar nu în frică precum unui stăpân aspru, ci în iubire smerită, precum unui Tată.

Dumnezeu m-a păzit de orice legături pe care mi-ar fi fost greu să le rup. Astfel, când am început să simt nevoia de libertate în orice fel de responsabilitate pentru viaţa cealaltă, eu am putut dispune de ea. Eu mulţumesc lui Dumnezeu pentru acea grijă dovedită mie. Eram liniştit la gândul că, dacă voi muri, nimeni nu va pierde nimic. Mare îmi era bucuria: puteam, fără frică, să merg spre orice risc, chiar până la moarte. Mintea mea se scufunda cu toată atenţia înlăuntrul meu şi acolo petrecea, nemângâiată, cu anii. Rugăciunea îşi schimba formele şi puterea: nu întotdeauna mă atrăgea cu aceeaşi putere; câteodată, mă dedam rugăciunii fără să ştiu şi, dacă atunci (fiind încă în Franţa, înaintea plecării la Athos) aş fi vrut să o opresc, n-aş fi putut. În acele zile binecuvântate, eu eram şi cel mai nefericit de pe pământ şi, deopotrivă, fericit peste măsură.

Câteodată, un foc nevăzut se atingea de sus de capul meu şi cuprindea întregul meu trup, până la picioare, şi rugăciunea fierbinte, cu plânset mare, pentru lume, mă cuprindea. Cea mai mare parte a rugăciunii o făceam stând în genunchi, cu fruntea lipită de podea. Când trupul ajungea la epuizare, eu aţipeam, dar în conştiinţa mea clară, nu încetam să mă rog şi mă percepeam pe mine însumi dormind. Doar trezindu-mă puteam înţelege că trupul meu dormise, pentru că, nu întotdeauna îl găseam în poziţia în care mă rugasem mai înainte.

În două rânduri, pe străzile Parisului, din pricina rugăciunii, eu am pierdut putinţa perceperii lumii materiale din jurul meu, Eu am ajuns totuşi cu bine într-un loc unde m-am reorientat. Regret, oarecum, faptul că nu am avut un martor care să fi descris comportarea mea în asemenea momente.

Odată (la Paris), am participat la serata unui binecunoscut poet, care a citit din versurile sale. Era de faţă un public rafinat. Totul a fost organizat excepţional de corect din punct de vedere social. La miezul nopţii, mă întorceam acasă şi cugetam pe drum: cum se poate corela această manifestare a creaţiei omeneşti, una dintre cele mai nobile, cu rugăciunea? Intrând în cameră, mi-am început rugăciunea: “Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte…” Şi, iată, o flacără subţire a aprins, nevăzut şi tandru, pe suprafaţa feţei şi pieptului, ceva uşor ca aerul, în discordanţă totuşi cu Duhul lui Dumnezeu.

Lăuntric, eu am trăit un proces de luptă surprinzător între atracţia mea faţă de artă şi rugăciune. Ultima, rugăciunea, a învins patima pictorului, dar nu uşor şi nici repede. Apoi, la Institutul Teologic, mi-a ajutat să-mi concentrez atenţia asupra obiectelor de studiu. Am fost nevoit să mă lupt cu această piedică specifică, valoroasă prin ea însăşi. Viaţa mea la Institut mi-a fost favorizată de faptul că eu aveam o cameră a mea, separată, situată deasupra locuinţelor profesorilor şi unde puteam să mă rog în poziţia obişnuită. Şi, cu toate acestea, adăugând şi tot interesul meu faţă de ştiinţele bisericeşti, nevoia mea duhovnicească de a petrece în rugăciune a suferit un regres şi eu am plecat la Athos.

Acolo, la Muntele Sfânt, viaţa mea a reintrat în normal. Aproape în fiecare zi, după Sfânta Liturghie, mă inunda o bucurie pascală. Şi, oricât ar fi de curios, rugăciunea mea neîncetată, asemenea unui vulcan în erupţie, izvora dintr-o adânca deznădejde ce mi se cuibărise în suflet. Două situaţii, ce păreau diametral opuse, s-au încuibat înlăuntrul meu. Scriu adevărul adevărat. Eu însumi nu pricepeam ce se petrece cu mine. Aparent, eu nu eram mai puţin fericit decât majoritatea oamenilor. Mai târziu, m-am limpezit referitor la starea lucrurilor: Domnul mi-a dat mie darul pocăinţei (Lc. 24, 47). Da, acesta era un dar. Cum s-a slăbit în mine deznădejdea, s-a răcit şi rugăciunea şi moartea mi-a pipăit inima. Prin pocăinţă, existenţa mea atât s-a dilatat, încât atingea şi iadul, şi Împărăţia. La începutul primului razboi mondial (1914), veştile despre miile de morţi de pe front au absorbit în conştiinţa mea întreaga existenţă cosmică în întunericul nepătruns al absurdului. Nu puteam accepta nici moartea, nici absurdul. Atunci, înlăuntrul meu a pătruns cugetarea-duh: tot ceea ce am cunoscut, tot ceea ce am iubit şi ceea ce viază şi mă inspiră, tot ce este pozitiv şi chiar Însuşi Dumnezeu moare în mine şi pentru mine, dacă eu dispar cu desăvârşire… Puternică mi-a fost această încercare: ea a luat această formă: omenescul EU poate deveni centrul cuprinzător al întregii zidiri.

Eu trăiam în două lumi: una din ele o percepeam cu ajutorul vederii, auzului şi al altor simţuri trupeşti; în cealaltă lume, eu eram numai cu duhul: acolo, eu eram în întregime „auz, aşteptare”; mi-am încordat „vederea”, dar vedeam în alt chip… Aceste lumi atât de diferite nu se despărţeau în rugăciune. Ziua, rugăciunea decurgea în lumea sensibilă; noaptea însă, mă ducea în sfera minţii (nu ştiu cum să denumesc acea nemărginire ce mă cuprindea). Când citeam Evanghelia, atunci toate cuvintele mi se păreau cunoscute, dar ce se ascundea după fiecare cuvânt, în Însăşi Fiinţa Dumnezeiască – nu puteam pătrunde. Un lucru îmi era izbitor de clar: totul este în Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi numai în El. Şi eu mă rugam Lui. Îl chemam şi pe Tatăl, pentru ca Duhul, Care de la El purcede, să Se pogoare şi asupra mea şi să mă înveţe tot adevărul (In. 16, 26; 16, 13). Căutarea Dumnezeului Celui Ascuns a găsit ecou în Vechiul Testament: multe cuvinte am găsit acolo pentru a exprima trebuinţele mele. Îmi erau familiare izbucnirile pline de indignare ale lui Iov; şi eu gemeam asemenea proorocilor şi culegeam inspiraţie din psalmi, dar, cu adevărat, am învăţat numai din Noul Testament, prin prisma căruia mi-am însuşit toate celelalte, oricare ar fi fost sursa lor. Foamea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu îmi era nepotolită: oricât m-aş fi rugat, oricât aş fi suspinat – totuna – eu nu mă săturam. Acesta a fost la Athos „paharul meu”: durerea şi bucuria s-au contopit în el, dizolvându-se una pe alta. Pentru mintea mea, nu exista nicio cale: eram eu însumi o mare nedumerire şi durerea m-a cuprins în întregime. În această atmosferă de durere duhovnicească, s-a născut înţelegerea măreţiei Omului. Şi, oare, această sfântă durere nu este unul din canalele prin care Dumnezeu Cel Prea Înalt Se comunică nemijlocit făpturii Sale, dându-i treptat cunoaştere nu numai despre existenţa creaţiei cosmice, ci şi despre Sine Însuşi?

În clipa în care Stareţului Siluan i S-a arătat Domnul Cel Viu, atunci i s-a dat să cunoască cu întreaga sa fiinţă „smerenia cea de nedescris a lui Dumnezeu”. Cuvântul stareţului a devenit lucrător pentru mulţi şi chiar pentru mine, cel greu de minte. Astfel, datorită stareţului, eu am clarificat faptul că la baza tuturor tragediilor neamului omenesc se află căderea în mândrie. Această patimă constituie însăşi esenţa iadului şi, cu adevărat, atinge adâncimile satanice. Acum, când scriu, îmi amintesc, cu ascuţită ruşine, că acest duh pizmaş şi hulitor de Dumnezeu, cu mult înainte de întîlnirea cu stareţul, mi-a adus acest gând: “De ce Hristos este Unul Născut şi nu eu?…” O singură clipă doar, şi un foc rău mi-a pârlit inima. Dumnezeu m-a salvat. Mai mult decât atât: parcă mi s-a deschis taina tuturor căderilor.

Dumnezeu m-a salvat şi dragostea faţă de El mi s-a adâncit şi mi-a rămas pentru totdeauna în conştiinţă faptul că nimeni nu se mântuieşte doar cu forţele sale proprii. Nimeni nu poate fi deplin încredinţat că o intenţie sau alta ce ăi vine nu îl stăpâneşte pentru veşnicie. Dumnezeu, în pustie, a ieşit învingător din toate ispitele acestui duh (Mt. 4:1-11).

Dumnezeu m-a salvat pe mine. Dar eu eram înfricoşat, din cauza faptului că astfel de intenţii încă îmi pot veni. Gândeam întru sinemi: Nu mai am nădejde de mântuire… Dumnezeu nu mă poate primi pentru veşnicie aşa cum sunt eu (In. 17:21-13). Da, şi mie îmi era deosebit de greu să fiu cu El, dacă sunt nevoit să lupt în permanenţă cu patimile.

Uimitor de grijulie a fost cu mine Pronia Dumnezeiască: anume, în momentul trebuincios, mi-a îngăduit să mă întâlnesc cu stareţul Siluan. Datorită lui, în viaţa mea interioară, s-a produs o cotitură hotărâtoare. El mi-a explicat ce înseamnă „a ţine mintea în iad şi să nu cazi în deznădejde”. Mare recunoştinţă am faţă de părintele şi stareţul meu. Şi în trecut am văzut că Domnul mă conducea spre El, dar eram prea prost, să înţeleg această adâncime a lui Dumnezeu. Datorită stareţului Siluan, şi eu am început să cunosc căile Domnului şi, înfiorându-mă, binecuvântez numele Lui.

„Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu…” „Cel ce nu Mă iubeşte nu păzeşte cuvintele Mele.” „Cine Mă nesocoteşte pe Mine şi nu primeşte cuvintele Mele are judecător care să-l judece: cuvântul pe care l-am spus, acela îl va judeca în ziua de apoi” (In. 12, 48; 14, 23; 21, 24).

Şi la Athos, ca şi până la primirea în monahism, rugăciunea mea era întreruptă de gânduri potrivnice lui Dumnezeu. Astfel, într-un moment de şedere chinuitoare în picioare, judecând cuvântul Dumnezeiesc, am simţit neputinţa mea extremă de a petrece în duhul poruncilor Lui cu toate străduinţele mele şi pronunţam cuvinte nebuneşti: “Tu nu eşti îndreptăţit să mă judeci pe mine. Pentru a fi pe deplin îndreptăţit să mă judeci, Tu Însuţi trebuie să ai condiţii egale cu mine. Tu eşti nesfârşit în marea putere a Existenţei fără început, iar eu, în creatura mea, sunt asemenea viermelui.”

Rugăciunea mea se adresa în general lui Dumnezeu. Şi, cu toate acestea, eu am primit răspuns în inima mea la această rugăciune: „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru că El este Fiul Omului…” (In. 5, 27). De multe ori până atunci, citisem aceste cuvinte, dar nu receptasem în felul acesta talcul lor. Mă făcusem de ruşine; îmi era ruşine; eu totdeauna trăisem în condiţii cu mult mai uşoare decât cele în care Şi-a petrecut viaţa Hristos. Cu adevărat, El are dreptul să judece lumea întreagă. Nimeni nu L-a depăşit pe El în patimirile Sale. În aparenţă, mulţi au suferit şi până acum suferă chinuri îngrozitoare în camerele de tortură ale închisorilor actuale, dar, calitativ, iadul Lui, „iadul iubirii”, este mai dureros decât celelalte.

„Tatăl… toată judecata a dat-o Fiului, pentru că El este Fiul Omului”. Dar în ce constă această judecată? În aceea că El a arătat faptul că omului îi stă în putere să păzească porunca Tatălui în orice fel de situaţii s-ar afla în lumea aceasta. Nu avem nicio îndreptăţire să facem trimitere la neputinţa noastră „omenească”. Asemenea Lui, cei care L-au urmat pe Hristos, în timpul vieţii Sale pământeşti, au primit dreptul de a judeca, împreună cu El, lumea: „Au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” (I Cor. 6, 2). Apostolul Petru I-a spus Domnului: „Iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Ce, oare, va fi nouă?” Iar Iisus le-a zis: „Adevărat zic vouă că voi, cei ce Mi-aţi urmat Mie, la învierea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Mt. 19, 27-28).

De ce aşa? Răspunsul la această întrebare îl aflăm în Evanghelie: „Părinţii orbului din naştere se temeau de iudeii care hotărâseră „că, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos (adică Mesia), să fie dat afară din sinagogă” (In. 9,  22,34) şi dintre căpetenii mulţi au crezut în El, dar nu mărturiseau, din pricina fariseilor, ca să nu fie izgoniţi din sinagogă” (In. 12, 42). „Vă vor scoate pe voi din sinagogi; dar vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu” (In. 16, 2). În vremea aceea, nu era mic riscul să te expui ostracismului social. Cu toate acestea, Apostolii au acceptat acest lucru; majoritatea dintre ei au fost ucişi din pricina propovăduirii Evangheliei; de aici, „dreptul” lor de a judeca pe cei ce nu au urmat lui Hristos.

„Căci Însuşi Tatăl vă iubeşte pe voi, fiindcă voi M-aţi iubit pe Mine” (In. 16, 27). Îmi amintesc cu tristeţe de anii tinereţii mele, când sensul acestor cuvinte se ascundea de mine. Mă gândesc că de veacuri se repetă aceleaşi lucruri cu cuvintele venite din Ceruri, care nu trezesc ecoul necesar în inimle încremenite, în cugetarea stinsă pentru lumea de sus. Şi au fost destule momente când aceste cuvinte s-au dat de sus oamenilor, asemenea tunetelor care zguduie inimile şi fulgerelor care le iluminează conştiinţa. Ele au venit pe pământ din tainica Împărăţie, ca o descoperire mântuitoare despre înţelepciunea negrăită a Tatălui Ceresc, despre iubirea Lui faţă de noi, despre marea taină a existenţei.

În decursul veacurilor, s-au rostit cuvinte sfinte însă fără o atenţie corespunzătoare şi este posibil ca ele să-şi fi pierdut puterea lor iniţială, aceea pe care au avut-o ele fiind mai întâi în conştiinţa prorocilor, apostolilor şi sfinţilor. Se găsesc, oare, alte mijloace de exprimare a sensului adânc al cunoaşterii date nouă despre Dumnezeu? Iubirea faţă de El se descoperă în atâtea forme de energie vitală, pe care nu le poate diminua timpul atotdistrugător.

În faţa ochilor noştri, se săvârşeşte noua minune a creaţiei lumii: crearea dumnezeilor (In. 10, 34; Ps. 8, 6), care încă nu s-a încheiat (In. 5, 17). „Terminarea” este promisă în veacul ce va să vină. Dar şi acum, deja, când lumina necreată se coboară asupra noastră, acest proces duhovnicesc stârneşte uimire în adâncul duhului nostru, înalţă gândul spre Împărăţia făgăduită nouă.

Dobândirea acestei Împărăţii a iubirii Părinteşti este legată de multe suferinţe (Mt. 11, 12; 25, 34). Inima se istoveşte cu adâncă durere, din pricina pierderii suferite de om. Eu vorbesc despre o durere duhovnicească, metafizică şi vreau ca cititorul să mă înteleagă corect. În cuvintele noastre, există întotdeauna o oarecare instabilitate; odată cu transformarea experienţei, se schimbă şi conţinutul noţiunilor, şi sensul pe care îl au cuvintele cu aceleaşi sunete. Durerile inimii la un sihastru creştin nu sunt un fenomen patologic: ele se ivesc organic, fiind provocate de iubirea împreună-pătimitoare. Ele nu se cultivă, căci aceasta ar fi o deviaţie spre un dolorism sufletesc nesănătos; ele nu sunt o urmare a conflictelor psihologice, nici rezultatul unor sau altor patimi nesatisfăcute; după firea lor, sunt cu totul altceva. Naşterea noastră în Dumnezeu, pentru veşnicie, este legată de multe osteneli. Prorocul Isaia a exprimat minunat acest lucru: „Ca femeia însărcinată şi gata să nască prunc, care se zvârcoleşte şi strigă în durerea ei, aşa am fost noi, Doamne, cu toţii, în faţa Ta! Zămislit-am, dureri de facere am avut şi am născut vânt! Mântuire ţării, noi n-am dat şi în lume nu s-au născut biruitorii ei” (Is. 26, 17-18) (am folosit textul Septuagintei). Apostolul Pavel scrie galatenilor: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi” (4, 19). Multe exemple asemănătoare se pot aduce din Sfânta Scriptură şi din Operele Sfinţilor Părinţi.

Duhul nostru boleşte, dar această boală se reflectă în tot omul întreg: în inimă, în trup. Omul „întreg” suferă în starea de aşteptare a Dumnezeului Celui Veşnic, dar aceste suferin,e nu ucid, ci ne însufleţesc. Chinurile duhului sunt metafizice: aparţin tărâmului purtător de lumină al nemuririi: prin ele, ne înălţăm dincolo de hotarele materiei, în lumea Luminii necreate (cf. In. 16:20-23).

Mintea nu poate să se încredinţeze despre Dumnezeirea lui Hristos. Trebuie să faci osteneli covârşitoare, spre a trai potrivit cuvântului Lui. Luând cunostinta, în procesul ascetic, de dimensiunea căderii noastre, noi trebuie să trecem printr-o îndelungată rugăciune de pocăinţă; numai atunci ni se va da nouă putinţa de a trăi ceea ce vedem în Hristos: cea mai mare deşertare de Sine (Fil.2, 6). Şi apoi ne învrednicim de venirea „puterii de Sus” (Lc. 24, 49) sau in chip de limbi de foc, sau în strălucirea Luminii Taborice; atunci ni se descoperă sensul autentic al Evangheliei „buneivestiri”.

Cei şapte ani petrecuţi de mine în pustie au fost timpul cel mai prielnic pentru rugăciune. Îmi amintesc: odată, am început Rugăciunea Domnească „Tatăl nostru” şi sufletul meu a încremenit într-o fericită uimire. Să merg mai departe nu puteam. Mintea mi s-a oprit; totul în mine a amuţit. Şi acum scriu cu tristeţe despre această minune petrecută cu mine. Ceea ce s-a petrecut cu mine s-a întâmplat o singură dată, dar cu o deosebită putere. Oare nu pentru că structura trupească nu poate suporta atingerea arzătoare a slavei Dumnezeieşti?

După un oarecare timp, ceva asemănător s-a petrecut din nou cu mine, la chemarea Numelui lui Iisus Hristos. În acele clipe, am fost nevoit să încetez a mai pronunţa acest Nume: acţiunea lui era prea puternică; sufletul a rămas fără cuvinte, fără gânduri, era înfiorat de apropierea de Dumnezeu. Atunci, mi s-a deschis taina sfintei slujiri dumnezeieşti. În ziua următoare, am săvârşit Liturghia şi Hristos-Dumnezeu a fost în mine  şi cu mine, afară de mine şi în Sfintele Taine, în Trupul şi în Sangele Lui. Şi numele Dumnezeieşti, şi cuvintele textelor liturgice îmi ieşeau din gură precum o flacără. M-am aflat în această stare vreme de trei zile, după care intensitatea trăirii s-a micşorat. Dar amintirea despre cele petrecute, Dumnezeu mi-a gravat-o în mintea şi în inima mea. Şi eu ma rog Lui să nu mă lepede la vremea bătrâneţilor, „nici în ziua morţii mele” (Ps. 70, 10).

Apostolul Pavel ne-a poruncit „să umblăm cu vrednicie, după chemarea cu care am fost chemaţi” (Efes. 4, 1). Dar în ce constă această umblare? Să dăm din nou cuvântul lui Pavel: „Mie, celui mai mic decât toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta, ca să binevestesc neamurilor bogăţia lui Hristos de nepătruns şi să descopăr tuturor care este iconomia tainei celei din veci ascunse în Dumnezeu, Ziditorul a toate, prin Iisus Hristos… Întru Care avem, prin credinţa în El, îndrăzneală şi apropiere de Dumnezeu, cu deplină încredere… şi Hristos să Se sălăşluiască, prin credinţă, în inimile voastre, înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind în iubire, ca să puteţi înţelege… care este lărgimea şi lungimea, şi înălţimea, şi adâncimea şi să cunoaşteţi iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoştinţă, ca voi să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu. Iar Celui ce poate să facă, prin puterea cea lucrătoare, în noi, cu mult mai presus decât cerem sau pricepem noi… slava Lui în veacul veacului” (Ef. 3).

Voi continua să vorbesc despre alte câteva fenomene pe care nicicum nu le-aş fi putut aştepta, din pricină că eu sunt aşa cum sunt. Nu o dată mi-a fost dat să contemplez Lumina Dumnezeiască. Ea mă cuprindea blând şi mă umpleam de o iubire nepământească. În anumite împrejurări, lumea exterioară îşi pierdea materialitatea şi devenea nevăzuăa. Ceea ce se petrecea cu mine aparţinea unui alt plan al existenţei. Când, în chip neştiut de mine, se restabilea perceperea obişnuită, atunci o tristeţe fină îmi străbătea sufletul, datorită întoarcerii la viaţa trupească.

Câteodată, îmi trecea gândul că aş putea să nu mă mai întorc la viaţa trupească; rugăciunea săvârşită în timpul acesta, de acum, poate deveni o stare veşnică a sufletului. Vederea Luminii este strâns legată de harul care ne înviază şi a părăsi pămăntul într-o astfel de stare este o adevărată binecuvăntare. Din „viaţa” Cuviosului Serafim de Sarov, aflăm că el a încetat din viaţă în timpul rugăciunii: sufletul lui a părăsit trupul încă viu; el ţinea în mână o lumânare aprinsă. „Cinstită este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui” (Ps. 115, 6). Nu printr-o astfel de moarte trebuie să trecem cu toţii din această viaţă? „Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă” (In. 5, 24). „Adevărat, adevărat zic vouă: dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac” (In. 8, 51).

Rugăciunea este o energie de un gen aparte, ea este contopirea a două acţiuni – a noastră şi a lui Dumnezeu. Astfel, ea este şi în trup, şi în afara trupului – chiar în afara lumii acesteia spaţiale şi temporale. Când noi suntem consternaţi de vederea sfinţeniei lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, în deznădejde pentru marea noastră nevrednicie în faţa lui Dumnezeu, atunci rugăciunea noastră se transformă într-un avânt puternic al duhului, care răscoleşte cercul strâns al materiei. Trupul nostru trebuie să se înduhovnicească (I Cor. 15, 50). „Cât pentru noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos, care va schimba în înfăţişare trupul smereniei noastre, ca să fie asemenea trupului slavei Sale, lucrând cu puterea ce are de a-Şi supune Sieşi toate” (Fil. 3, 20-21). „Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde Se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu” (cf. Col.3, 1).

O, minunat este acest dar al rugăciunii! În avântul către Tatăl şi Dumnezeul Preaiubit, ea este de nepotolit; prin ea, noi avem acces la o nouă formă de existenţă, nespaţială, dar care, calitativ, depăşeşte această lume. Sufletul surescitat de o imaginaţie beată sau condus de o filosofie raţională caută cărări acolo unde ele nu există. O oarecare intuiţie sufletească mişcă sufletul care este legat cu lanţuri nevăzute, dar de nedezlegat, de “legea păcatului” şi care nu se pot desface prin propriile noastre sforţări, ci numai prin acţiunea Atotputernicului Dumnezeu, Mântuitorul nostru. În ce fel ne vom putea închipui lupta sufletului pentru eliberarea sa? Se impune o analogie cu trupul, care, fiind în dureri insuportabile în întregime, în mişcare, străduindu-se să evite durerile – asemenea trupului se mişcă şi sufletul în plânsul rugăciunii, pentru a birui durerea şi a se uni cu Dumnezeu. Din experienţa mea personală, pot să spun că există două feluri de deznădejde: una cu totul negativă, care pierde pe om şi trupeşte, şi sufleteşte. Cealaltă este binecuvântată. Despre aceasta, nu voi înceta să vorbesc. Printr-o astfel de deznădejde, mi-a venit şi mie renaşterea întru Lumină. Mie nu-mi este deloc uşor să mărturisesc înaintea oamenilor despre binecuvântarea ce s-a revărsat asupra mea de la Cel Preaînalt. Nu am putut pricepe niciodată de ce tocmai cu mine s-au întâmplat aceste lucruri. Cu mine, cela ce sunt aşa cum sunt eu. La început, lumina, nevăzuta încă pentru mine, mi-a dat să văd iadul meu lăuntric, apoi şi toată lumea creată, în existenţa ei temporală, în predispoziţia ei spre pieire. Această vedere cumplită, am purtat-o îndelung întru sine-mi. Eram descurajat de absurditatea lucrurilor ce se petrec în lumea aceasta plină de suferinţe, care ucide orice încercare de viaţă. Dar, oricât ar fi de straniu, noua viaţă bătea însutit din lăuntrul meu. Ca un torent neîntrerupt, rugăciunea îmi inunda inima, atrăgea după sine şi mintea, adesea cu putere crescândă, altădată, însă, în aşa măsură, încât îmi smulgea duhul meu în adâncimea unui alt spaţiu, neasemănător celui pe care îl receptam în mod obişnuit. În acelaşi timp, eram coborât până la nimicire, dar, odată cu aceasta, primeam experienţă incalculabilă în vederea aprofundată a lumii şi chiar a atingerii de veşnicie.

Este chinuitor să-ţi recunoşti neîncetat nimicnicia, din care cauză se întristează şi oasele… Dar, curios, când slăbea această zdrobire sfântă, eu muream duhovniceşte. Am priceput firea acestui fenomen abia mai târziu, când stareţul Siluan mi-a explicat: “Domnul ne educă pe noi în aşa fel, încât să nu pierdem smerenia.” Atunci, în parte, am înţeles taina acestei căi. Mi se întâmpla în trecut, ca pictor, să cer o senzaţie de triumf, de biruinţă şi îmi ziceam: “am obţinut” ceea ce căutam; mă apropiam, probabil, de expresia acelei frumuseţi ce mi se descria mie. Dar această încântare dispărea repede şi eu, din nou, eram chinuit, la vederea nereuşitelor mele. Aşa, şi încă mai mult, se întâmplă cu Dumnezeu: El nu ne dă linişte; mângâie sufletul pentru o clipă, Se atinge cu focul Său de inimă, ne încântă mintea cu vederea Slavei Sale şi, din nou, Se ascunde, pentru a nu crede noi cumva că am atins deplinătatea cunoaşterii Lui. Soarta noastră pe pământ este “de a fi săraci cu duhul”. Îndată ce ne cuprinde liniştea falsă a mulţumirii de sine, imediat ne părăseşte Duhul Vieţii Care vine de la Tatăl.

Din experienţa acestor schimbări, mi s-a limpezit structura fericirilor şi anume: la baza oricărei sporiri duhovniceşti, stă simţământul chinuitor al “nimicniciei” noastre. Această conştiinţă a nimicniciei este izvorul energiei rugătoare şi împreună formează acea temelie trainică pe care se zideşte întreaga construcţie a mântuirii, chiar până la culmile ei, după care urmează “plata noastră multă în ceruri” (Mt. 5:3-16). Iarăşi şi din nou: la temelia tuturor relelor, stă mândria, întru care este moartea şi întunericul. Caracteristica smereniei este sfânta nepătimire, care îl coboară pe om până la treapta când se recunoaşte mai prejos decât creatura şi, în chip tainic, îl inalţă mai presus decât toată zidirea.

În viaţa sa cea după Dumnezeu, sihastrul creştin nu trebuie să se asemene nici poeţilor, nici filozofilor, nici savanţilor. În chemarea sa către Dumnezeu, el aspiră numai către înainte, nemaiuitându-se la sine. Ceea ce el trăieşte eficient în rugăciune lasă în fiinţa sa o urmă neştearsă şi se vede ascet doar după trecerea unui timp îndelungat, când atenţia minţii se concentrează la trecut. Atracţia către Dumnezeu, la început, este atât de intensă, încât, în mişcarea sa tensionată către Cel Preaînalt, duhul omului Îl vede numai pe El, Cel Unul. Sufletul care se căieşte şi care se vede pe sine atât de departe de Adevărul căutat devine întreg o rană dureroasă şi imploră pe Domnul Cel Preaiubit să aibă faţă de el milă şi îngăduinţă. Simţământul păcatului care a distrus asemănarea cu Dumnezeu din fiinţa noastră naşte un regret inexprimabil faţă de starea în care noi ne-am aflat atât de mult şi care ne-a făcut cu totul nevrednici de Sfântul Sfinţilor; oare Domnul ne va primi pe noi, desfrânaţii? Sufletul se află, parcă, în faţa Înfricoşatei Judecăţi şi, cu cât este mai zdrobitoare frica de osândire, cu atât rugăciunea de pocăinţă devine mai puternică. În ceasurile de repaus ale şederii trupeşti în faţa lui Dumnezeu, dispoziţia esenţială a duhului nu se schimbă, ci petrece cu toată puterea în acea mişcare către El.

Iată ce s-a întâmplat cu mine în al cincilea an de călugarie: egumenul mănăstirii Sfântul Pantelimon, arhimandritul Misail, m-a chemat la el şi mi-a dat o ascultare – să învăţ limba greacă, deoarece mănăstirea avea nevoie de cunoscători ai acestei limbi a locului, care era necesară în toate contactele cu lumea exterioară, duhovnicească şi oficială. Eu am făcut închinăciunea cuvenită, spre a primi binecuvântare pentru munca ce-mi stătea înainte. Când am ajuns însă lângă uşa cabinetului, el m-a oprit şi mi-a zis: “Părinte Sofronie, Dumnezeu nu judecă de două ori. Dacă dumneavoastră împliniţi ascultarea dată de mine, eu voi avea plată în faţa lui Dumnezeu, iar dumneavoastră veţi petrece în pace.” El vorbea plecându-şi capul spre piept, aşa cum se obişnuieşte la rugăciune şi, în vocea lui, se reflecta seriozitatea pe care o dădea cuvântului său. De la el, m-am îndreptat spre bibliotecă, pentru a lua cărţile necesare studiului limbii greceşti şi m-am întors la chilie; acolo, deschizând gramatica dialectului, mi-am concentrat în mod firesc atenţia la cele citite. Şi ce s-a întâmplat? Am simţit fiziceşte că mintea îmi iese din inimă, se ridică până în partea frontală a craniului şi se mişcă mai departe, în direcţia cărţii. În acel moment, mi-a devenit clar că mintea mea, zi şi noapte, timp de şapte ani, a petrecut în inimă, în rugăciune de pocăinţă. După cuvântul egumenului, eu am rămas liniştit sufleteşte. Zdrobit de boală (de malarie), am biruit totuşi slăbiciunea trupească, pentru a studia limba cât mai multe ore pe zi cu putinţă. Îmi amintesc cum, odată, pe când  scriam exerciţiile, istovit fiind, mi-a venit un gând: dacă acum, în clipa aceasta, mă voi auzi strigat la Judecată, ce voi face? Eram liniştit în adâncul inimii: “Mă voi scula în pace şi voi merge la Judecata lui Dumnezeu”. Acest moment, chiar şi acum, îl remarc în mod deosebit, pentru că nu era defel asemănător cu starea de spirit de mare frică, ce mi-am insuşit-o relativ la judecata viitoare. Prin rugăciunea egumenului, mi s-a dat experienţa păcii acesteia. Noua mea ocupaţie m-a privat de putinţa de a săvârşi rugăciunea precum odinioară, dar harul, într-o formă prea minunată, nu m-a părăsit timp de câteva luni, cât a durat efortul meu de a stăpâni limba greacă. Astfel, Dumnezeu nu m-a părăsit, dar nici inima mea nu s-a depărtat de Dânsul.

Lunile de învăţătură au trecut şi Domnul a binevoit să-mi dea din nou o rugăciune de pocăinţă înfocată. Pentru a renaşte în Domnul, trebuie să avem frică de noi înşine, de felul nostru de a fi, să avem aversiune faţă de patima mândriei mârşave şi potrivnice lui Dumnezeu, care trăieşte în noi şi care ne-a izgonit cu ruşine din Împărăţia Tatălui luminilor. Salvarea de această patimă o găsim în porunca lui Hristos: să iubim pe Dumnezeu şi să ne urâm pe noi înşine (cf. Lc. 14:26). Această temă este deosebit de importantă şi sunt conştient că nu este posibil să epuizez această parte a vieţii duhovniceşti a creştinului, oricât aş scrie eu. Eu am numit deznădejdea care m-a cuprins pe mine – marele dar de Sus. Am înţeles pe deplin aceasta nu mai devreme decât după scurgerea a treizeci de ani de trudă, poate chiar mai mult. Nu am căutat ajutorul oamenilor, pentru că eram luat ca o frunză uscată de vânt, mă învârtea şi nu-mi dădea posibilitatea să înţeleg sensul celor ce se petreceau cu mine. Nu înţelegeam nimic; nu puteam întreba pe nimeni, pentru că nu puteam formula nicio întrebare. Existenţa cosmică se deschidea vijelios minţii mele, cu o iuţeală ce nu-mi permitea să mă opresc nicăieri cu raţiunea. Era o stare asemănătoare nebuniei, de un fel deosebit, nefiind de resortul şi de competenţa psihiatrilor. Începea procesul îndepărtării mele de lume. Ceva se aşeza între mine şi oameni, îmi pierdusem interesul de a comunica cu ei; dispăruseră, unul după altul, punctele de contact. Lumea artelor: pictura, muzica, poezia, literatura, teatrul şi celelalte, tot ceea ce înainte reprezenta esenţa şi sensul existenţei mele – a început să pălească şi să mi se pară a fi lucruri neserioase, curat amuzament copilăresc şi acesta nu a fost un lucru uşor pentru mine: din când în când, în prima perioadă, eram sfâşiat între două centre: patima de pictor şi rugăciunea. Asta, până când rugăciunea a biruit pe toate celelalte din lumea aceasta. Rămâne o singură misiune: să-L afli pe adevăratul Dumnezeu, adică pe Ziditorul tuturor făpturilor şi veşnic să trăieşti împreună cu El.

Nu este, oare, nebună o asemenea cutezanţă pentru un om ca mine? Cu Dumnezeu, nu este deloc uşor şi nici simplu; El este prea mare pentru noi. El este “Foc care mistuieşte”, El este lumina cea neapropiată. El Şi-a aruncat focul pe pământ şi arde inimile noastre. Pe de altă parte, şi eu sunt lucrul mâinilor Sale. El S-a îmbrăcat în trupul nostru, pentru ca, prin acest ecran, să-L putem vedea. De aici, nădejdea care duce mai departe decât orice deznădejde. Îndrăzniţi, a spus El (cf. In. 16:33). Cred că apariţia acestul foc înlăuntrul nostru este suflarea veşniciei Dumnezeieşti. Referitor la aceasta: “La Dumnezeu, nimic nu este cu neputinţă… şi fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul” (Lc. 1:37-45).

Cunoscând prin mine însumi nestatornicia firii noastre, eu trăiesc statornic în frică. Această frică se numeşte Dumnezeiască. Ea nu se aseamănă cu frica animalică: în ea, se cuprind şi înţelepciunea, şi iubirea, şi puterea. Numai întâlnirea cu marele Dumnezeu, pe Care noi nu-L puem cuprinde şi pe Care noi nu putem să nu-L iubim, ne dă să cunoaştem că suntem foarte departe de ceea ce ne-am propus ca ţel şi sens al întregii noastre existenţe.

Petru, la Cina cea de Taină, a spus cu patos: “Dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti!” Cunoaştem cu toţii ce a urmat după această mărturisire: “Şi Petru şi-a adus aminte de cuvântul lui Iisus, Care zisese: “Mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine.” Şi, ieşind afară, a plâns cu amar” (Mt. 25:33-75).

Scris este: “Iubirea desăvârşită alungă frica… iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire” (I In. 4:18). Eu ştiu că nu sunt desăvârşit în iubire, dar aceasta nu mă îndepărtează de faptul că şi eu iubesc pe Dumnezeu. Şi, iată, anume această iubire naşte în mine frica de a nu fi vrednic de răspuns bun la Judecată. Se frâng oasele mele când văd înlăuntrul meu cea mai mică urmă de şovăială. Nu-mi amintesc ca în timpul vieţuirii mele la Athos să se fi atins îndoiala de mine sau de inima mea. Când, însă, m-am întors în Europa, am luat contact cu oamenii de alt duh, care, asemenea unui vânt rece, îmi atingea şi îmi tulbura, în mod neplăcut, inima şi mintea. Această energie, străina Duhului lui Hristos, pentru moment, dezechilibrează pacea interioară şi cheamă mintea şi inima la o oarecare luptă. Cunoscută de mine în pustiu, în rugăciunea dragostei, am biruit influenţele negative întâlnite: “Legea duhului vieţuirii în Hristos Iisus m-a eliberat şi pe mine din puterea duhului lumii acesteia” (cf. Rom. 8:2).

Petru s-a ridicat, dar eu pot să cred în mine însumi? Cât timp inima mea simte prezenţa lui Dumnezeu, noi petrecem în pace şi suntem încălziţi de iubirea Lui. Dar când lucrarea Lui nu se mai face simţită, atunci mă întristez din nou, văzând neputinţa mea. Lucrarea crucii mă însoţeşte, într-o oarecare măsură, până la bătrâneţe. Mi se pare totuşi că eu am cunoscut posibilităţile omului; şi această cunoaştere în duh îmi oferă libertate la orice fel de întâlnire cu fel de fel de puteri, nemărginit mai puternice decât nimicnicia mea. În acele vremuri sinistre, m-a salvat numele lui Iisus Hristos. Mă rog să se petreacă cu mine aceleaşi lucruri, măcar până la sfârşit şi fără de sfârşit. În orele când Dumnezeu ne dăruieşte odihna, se stârneşte înlăuntrul nostru o rugăciune fierbinte şi, în îmbrăţişarea ei, duhul descoperă cu bucurie înrudirea cu Hristos şi creşte asemănarea cu El. DOMNUL ne-a zidit după “chipul Său” – prin urmare, în El, devenim şi noi “domni”. Întăriţi prin puterea Lui, noi putem contempla tot felul de rău în lumea creată, dar el, răul, îşi pierde puterea asupra noastră. Pentru acest rău, este necesară domnia (stăpânirea) noastră întru “împărăţia cea nestrămutată”.

“Încă o dată voi clătina nu numai pământul, ci şi cerul.” Cuvintele “încă o dată” arată prefacerea ”a ceea ce se clatină”, ca element creat, ca să petreacă în “neclintire”. (Evr. 12:26-27). Încă nu ni s-a descoperit care va fi ultima încercare la care va fi supusă întreaga zidire. Ne trebuie o frică evlavioasă, pentru a străbate toate pragurile fiinţei zidite şi să ne umplem de viaţa necreată, ce se pogoară de la Dumnezeu.

Hristos-Dumnezeu este nemărginit în puterea Sa, Duhul Lui umple orice beznă. Dar şi micşorarea Lui este, pentru noi, de nepătruns. Când, într-o tăcere nevăzută, stăm în faţa lui Dumnezeu într-o deplină dezgolire a fiinţei noastre, atunci adâncurile firii se deschid şi pentru noi înşine. Printr-o totală concentrare – STRÂNGERE a tot ceea ce se află înlăuntrul personalităţii noastre, ni se oferă posibilitatea să vedem că fiinţa întregii omeniri, la originile ei şi după firea ei, este O FIINŢĂ UNICĂ, UN OM UNIC. De aici, mişcarea firească a duhului nostru către rugăciunea pentru toţi oamenii, pentru ÎNTREGUL ADAM, ca pentru tine însuţi. De aici, ne vine şi înţelegerea cuvintelor lui Hristos: “Ca toţi să fie una, după cum şi Noi suntem una” (In.17:21-23).

În rugăciunea de pocăinţă pentru păcatele noastre, noi învăţăm să trăim tragedia întregii omeniri prin noi înşine. Dacă, în virtutea a tot felul de zădărnicii, la tot pasul, eu bolesc cu întreaga fiinţă, dacă, pentru toate căderile mele, mi se ascunde căderea străveche a protopărintelui nostru, care a rupt întreaga omenire de Dumnezeu şi Tatăl nostru, atunci este normal pentru mine ca, în suferinţele mele personale, să cunosc fiinţal suferinţele tuturor oamenilor. Dar, poate şi invers: în bucuria mea, să văd bucuriile întregii lumi. Aşa se învaţă creştinul să împreună-pătimească cu toţi cei ce sunt în suferinţe şi să se bucure cu toţi cei ce petrec în bucurie.

Dacă păcatul, în esenţa sa, este întotdeauna o crimă împotriva iubirii Părinteşti, atunci restabilirea deplină a iubirii pierdute nu este posibilă altfel decât printr-o totală pocăinţă, care să ne descopere, dacă este posibil, până în sfârşit, ce înseamnă această crimă atunci când se impune în planul veşniciei. “Preabunule Părinte, vindecă-mă şi pe mine, leprosul, înnoieşte-mă pe mine, cel stricat de păcate… Părinte Sfinte, sfinţeşte-mă pe mine: şi mintea, şi inima, şi trupul meu… greşit-am înaintea Ta şi voi muri departe de Tine… primeşte-mă pe mine, după mulţimea îndurărilor Tale şi a milostivirii Tale.”

“Iisus i-a spus lui: “De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe?” (In.14:9). Maria Magdalena: “Ea s-a întors cu faţa şi a văzut pe Iisus stând, dar nu ştia că este Iisus. Zis-a ei Iisus: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? Ea, crezând că este grădinarul, I-a zis: Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi eu Îl voi lua. Iisus i-a zis ei: Marie! Întorcându-se ea, I-a zis evreieşte: Rabuni! (adică Învăţătorule).” (In.20:14-16) Luca şi Cleopa, în drumul lor spre Emaus, nu L-au cunoscut pe Iisus decât atunci când El “a frânt pâinea”, le-a dat-o lor şi “s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut”. (Lc24:3) Ceva asemănător se va putea petrece şi cu noi: El Se va apropia de noi, va discuta cu noi şi noi nu-L vom recunoaşte pe El, Care este marele Dumnezeu – mare, dar blând şi deosebit de smerit. Dar, când vine momentul şi noi Îl cunoaştem, atunci sufletul nostru Îl va iubi şi inspiraţia culeasă din această cunoaştere ne va umple de fericire. Şi această inspiraţie, obţinută prin cunoaştere, nu ne va părăsi niciodată. Noi vom fi, de multe ori, în diferite încercări şi stări dureroase, dar ea, această minunată inspiraţie, va fi totdeauna cu noi; câteodată, ca o pace liniştită, altădată, ca o flacără arzătoare, uneori, ca un aflux de gânduri purtătoare de lumină sau ca un plâns de bucurie în rugăciune. Şi multe asemenea acestora, căci nimic în lume nu se poate asemăna cu ceea ce îşi are obârşia în El, Cel Unul.

(Fericitul Arhimandrit Sofronie, Despre rugaciune, Traducere din limba rusă de Părintele Prof. Teoctist Caia, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2001, pp. 29-54)

Vedeți și:

Fericitul Arhimandrit Sofronie: Rugaciunea – lucrare fara de sfarsit

Fericitul Arhimandrit Sofronie: Rugaciunea biruieste tragismul

Fericitul Arhimandrit Sofronie: Despre slujirea duhovniceasca (din insemnarile unui duhovnic athonit)

Despre Rugăciunea lui Iisus

10 păreri la “Fericitul Arhimandrit Sofronie: Rugaciunea – cale spre cunoastere

  1. Pingback: Parintele Sofronie Saharov | albastru de...

  2. Pingback: Fericitul Arhim. Sofronie: Despre Rugăciunea lui Iisus | lalupta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s