Fericitul Arhimandrit Sofronie: Rugăciunea biruieşte tragismul

Eu am făcut cunoştinţa cu noţiunea de tragedie încă din anii copilariei, nu din experienţa, ci din lecturarea cărţilor. Ideea mea despre tragedie era cam aşa: în mintea omului, se deschide ceva care îl atrage în întregime. În timpurile din urmă, acest obiect de atracţie era numit “ideal”. Pentru atingerea a ceea ce este admirat în mod intuitiv, omul nu precupeţeşte nicio osteneală, nu se cruţă în suferinţă, în nimic, nici chiar viaţa sa nu o cruţă. Cu toate acestea, când este atins obiectul căutarilor, atunci el descoperă o cruntă înşelare: realitatea nu corespunde cu ceea ce s-a oferit minţii şi, în mod firesc, deziluzia ce urmează după aceasta duce la o grea şi, adesea, chiar monstruoasă moarte. Multe dintre idealuri sunt apanajul oamenilor puternici. Adeseori, acestea sunt pretenţii pentru puterea supremă. Aşa s-a întâmplat cu Boris Godunov. În lupta pentru realizarea dorinţei lui ascunse, şi el, asemenea multor înaintaşi din veacurile trecute, nu s-a dat în laţuri de la săvârşirea acelei sângeroase crime. Atingându-şi însă scopul, el a văzut că ceea ce primise era sub aşteptări: “Am dobândit puterea supremă… dar fericirea e departe de sufletul meu.”

Alte căutări – în planul duhului, artei sau ştiinţei sunt cu mult mai nobile. Geniul are descoperiri ale inteligenţei, pe care, adesea, el nu le poate concretiza, deoarece ele depăşesc măsura de realizare în lumea aceasta. Convingându-se de insuficienţa sa de a înfăptui desăvârşit vederea sa iniţială, devenită unicul sens al existenţei sale, suferă o profundă sfâşiere sufletească şi moare. Un astfel de deznodământ total se observă adesea la poeţi. Am urmărit şi urmăresc încă, nu fără fiori, destinul lumii. Viaţa omenească, la orice nivel am lua-o, este tragică în manifestările ei. Chiar iubirea este plină de ascuţite contraziceri şi, adeseori, de crize fatale. Astfel, orice fenomen pământesc, chiar de la naşterea sa, are pusă pecetea aneantizării.

Eram încă tânăr (de 18 ani), când mi-a fost dat să trăiesc acele evenimente istorice al căror tragism a depăşit tot ceea ce întâlnisem în cărţi: mă refer la primul razboi mondial şi la revoluţia socială ce a urmat în Rusia, cu toate grozăviile ce sunt legate de astfel de evenimente. Straşnic tablou este căderea unui mare imperiu. Crudă şi nemiloasă este încleştarea “când cei trudiţi şi împovăraţi” se hotărăsc, în deznădejdea lor, să lupte pentru drepturile şi demnitatea lor. Eu am trăit în însăşi vâltoarea suferinţelor a milioane şi milioane de oameni – începuse o luptă îndelungată, pe viaţa şi pe moarte.

Paralel cu aceste evenimente, în mine însumi s-au dărâmat visurile şi nădejdile tinereţii, care, în mod ciudat, s-au unit cu o nouă şi adâncă înţelegere a sensului existenţei. Pieirea şi moartea s-au contopit cu renaşterea. Existenţa este grandioasă în rădăcinile sale şi nesfârşit de măreaţă în ţelurile sale. Dacă noi tindem spre o cunoaştere integrală a tot ceea ce este existenţa, dacă în adâncul conştiinţei nu pierdem din vedere Absolutul, atunci duhul nostru înclină spre acceptarea a tot ceea ce îşi are obârşia în existenţa cosmică creată. Ziditorul lumii acesteia trăieşte veşnic. El stă la temelia existenţei noastre şi puterea Lui este suficienţa, să ne învieze după moartea noastră. Experienţa morţii ne este necesară, pentru a şti că noi am fost chemaţi prin voinţa Tatălui Ceresc “din nimic”. Ne este necesară autocunoaşterea, pentru ca fiecare pas al nostru să-l facem în deplin acord cu Existenţa adevărată şi neclătinată. O, acest lucru nu este uşor şi nici simplu: de sute de ori se va apropia de noi focul groazei, totul înlăuntrul nostru se va strânge cu mare durere. Dar El a biruit şi ne cheamă să-L urmăm. Şi, urmându-L, desigur, în fiecare etapă încercăm un calvar corespunzator ei. Duhul nostru se revoltă de frică şi în cugetele noastre este cu putinţă să intrăm în dispută cu El, aruncand asupra Lui vina tuturor suferinţelor noastre. Nouă ne trebuie o credinţă puternică, pentru ca să nu ne dezlipim de El. Dar, dacă noaptea nevederii noastre a fost strapunsă măcar o dată de strălucirea fulgerului, dacă la lumina acestui fulger dumnezeiesc, ne-a venit hotărârea: sau cu El, în Absolutul Lui, sau mai bine moartea desăvârşită – a treia cale nu există – atunci este posibil să ni se dea şi nouă bucuria biruinţei veşnice.

Dacă Tatăl Ceresc ne-a atras spre Fiul Său, Cel Unul-Născut, arătându-ne nouă, măcar în măsura strâmtei noastre receptibilităţi, înţelepciunea abisală a Cuvântului – Logos – şi înălţimea iubirii Sale, atunci vom avea posibilitatea să vedem că în Dumnezeu nu există tragedie. Această tragedie este proprie doar oamenilor al caror ideal nu a depăşit nicicând hotarele pământeşti. Hristos nu este nicidecum un tip tragic. Suferinţelor Sale, care cuprind întreg cosmosul, le este străin acest element. Iubirea lui Hristos, pe întreaga durată a vieţuirii Sale între oameni, a fost plină de suferinţă. “O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?” (Mt. 17:17) Pentru Lazăr şi surorile Lui, El a plâns (In. 11:35). S-a întristat, pentru împietrirea inimii iudeilor care au ucis pe prooroci (Mt. 20:30); în grădina Ghetsimani, sufletul Lui “s-a întistat până la moarte” şi sudoarea Lui era precum picăturile de sânge care picurau pe pământ (Lc. 22: 44). El a trăit tragedia întregii omeniri, dar această tragedie nu a fost cuprinsă în El. Acest lucru reiese clar din cuvintele Lui, pe care le-a spus ucenicilor Săi cu puţin timp înainte de rugăciunea din grădina Ghetsimani: “Pacea Mea o dau vouă” (In. 14:27). Şi, încă: “Dar Eu nu sunt singur, pentru că Tatăl Meu este cu Mine. Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume, necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi: Eu am biruit lumea” (In. 16: 32-33). Şi, iarăşi, cu câteva săptămâni înainte de Golgota: “De atunci, a început Iisus să arate ucenicilor Lui că El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe, şi să fie omorât, şi a treia zi să ÎNVIEZE (Mt. 16:21). Şi, altă dată: “Nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri” (Lc. 23:28). Tragismul nu este în El, ci în noi. Asemenea Lui, şi creştinul care a primit, cu toată conştiinţa sa, darul iubirii lui Hristos, deşi, poate, nu a atins deplinătatea, evită tragismul morţii nesăţioase. Printr-o compătimire dureroasă şi o rugăciune cu plângere pentru lume, el nu mai devine jertfa deznădejdii dezolante şi a pieirii irevocabile. Mult mai clară este vederea atunci când rugăciunea, oricare ar fi ea, intră în torentul rugăciunii Ghetsimanice a lui Hristos; când sunt depăşite limitele înguste ale individualismului, când este străpuns peretele timpului, atunci se dă omului experienţa stării valorice a lui “eu sunt”. Percepând întru sine suflarea făcătoare de viaţă a Duhului Sfânt, Care Se roagă în el cu această rugăciune, el presimte biruinţa finală a Luminii. Iubirea lui Hristos, chiar în compasiunea ei cea mai înaltă, care, de altfel, constituie esenţa “iadului iubirii”, în puterea veşnicei ei existente, este nepătimitoare. Ea, iubirea, trăieşte în mod autentic tragedia omenirii, deoarece ea, în mod firesc, coparticipă la suferinţele întregii zidiri şi, în special, la cele ale omului. Nu mă pricep cum să procedez pentru a descrie o experienţa duhovnicească de neînchipuit, dar cu totul adevărată, şi care poate fi contradictorie pentru logica formală. Harul este extraordinar de bogat în manifestările sale. Vom lua ca exemplu una din cele mai semnificative întâmplari.

În Hristos, noi primim descoperirea despre valoarea netrecătoare a omului. Noi Îl iubim ca pe propria noastră viaţă. Avem clipe când ni se dă putinţa să contemplăm frumuseţea nepreţuită a Chipului Dumnezeului Celui Preaînalt. Cercetând această preţioasă fiinţă în căderea ei, în mod firesc, ni se frânge inima şi ea caută posibilităţi de a salva pe cei iubiţi, întrucât Dumnezeu a vărsat peste noi darul de a cunoaşte cărările Lui. Cuvântul învăţăturilor Bisericii cade prea des sau pe drum, sau în spini, sau în loc pietros şi sufletul se adresează în rugăciune Celui Care l-a zidit pe om. Ne convingem că Dumnezeu Însuşi nu vrea să încalce libertatea determinării de sine a oamenilor. În sforţarea de a birui prin rugăciune suferinţele fiinţelor îndrăgite de noi, dar cu inimile împietrite, sufletul încearcă o adâncă şi reală şedere în faţa zidului morţii – ceva asemănător cu jalea mamei ce ţine în mâini pe pruncul ei pe moarte, rodul pântecelui ei. Simţământul dezolării, al pierzaniei iminente, înghite orice alt simţământ şi sufletul celui ce se roagă “moare” cu cei pentru care se face rugăciunea. Fiul Cel Unul Nascut al Tatălui a primit pentru noi moartea. El a murit pe cruce, purtând în Sine moartea noastră, prin iubirea Sa “până la sfârşit”. Dar Dumnezeu L-a înviat pe El. (cf. I Pt. 1:2) Aceeaşi făgăduinţă este dată tuturor celor ce cred întru El, în Hristos Dumnezeu. (cf. In. 3:15; 3:36; 6:40; 6:47; 11:26) Starea oamenilor este mai complicată: noi înşine nu suntem liberi de păcat până în sfârşit, adică purtăm în noi propria noastră moarte. Noi, în rugăciune, nu murim repede trupeşte pentru fraţii noştri şi, în general, pentru lume. Dar, şi mai real, în duh, trăim moartea lor; va veni şi ziua când vom muri şi noi.

Hristos, prin moartea Sa, a călcat moartea lui Adam şi a urmaşilor lui. În aceasta sta chezăşia învierii noastre. Rugăciunea pentru lume este una dintre cele mai împovărătoare şi disperate, în sensul că duhul nostru niciodată nu realizează scopul său cu desăvârşire. Rugându-se pentru sine însuşi, omul poate simţi o afluenţă de iubire şi pace. O astfel de stare poate dura un oarecare timp. La rugăciunea pentru lume, oricât ar fi de fierbinte şi de îndelungată, sufletul îşi dă seama că un nor greu de vrăjmăşie atârnă asupra pământului – prea mulţi sunt oamenii care au îndrăgit mai mult întunericul urii decât lumina “iubirii Dumnezeieşti” (cf.In. 3:19).

Este straniu şi dureros: lumea, în marea ei majoritate, nu primeşte Duhul lui Dumnezeu şi rugăciunea se întoarce la cel ce se roagă cu sentimentul zădărniciei, dar şi cu o înmulţită întristare. Dar aceasta, desigur, este o senzaţie eronată. Da, schimbarea dorită a atmosferei duhovniceşti a lumii nu s-a petrecut încă, dar, dacă nu ar fi rugători pentru lume, atunci “puterea întunericului” (Lc. 22:53) s-ar întări printr-o dinamică mult mai mare.

Cei care nu au avut încă experienţa descrisă mai sus, cu toate acestea, vor înţelege uşor dacă s-au rugat pentru lume sau pentru oameni aparte, dragi lor, oameni înviaţi de Dumnezeu. Inima, prinr-o astfel de rugăciune, intră adesea foarte repede în însăşi viaţa aceluia sau acelora pentru care se roagă şi ştie ce se întâmplă cu ei. Aceasta poate fi sau bucurie şi linişte, sau nelinişte şi întristare; uneori, întunericul sinistru al iadului şi răul asemenea lui. Cel care se roagă percepe aceste stări ca pe ale sale proprii. Şi aceasta, într-un fel, este o aberaţie, căci, în realitate, prin rugăciune, sufletul vede – trăieşte – se contopeşte cu cei pentru care se roagă. Dacă acest simţământ împovărător pe care îl încercăm se transforma în bucurie şi linişte, atunci avem un semn bun că rugăciunea noastră a fost ascultată: cel bolnav se va însănătoşi, cel deznădăjduit va primi lumina nădejdii.

Iar acest chip de comunicare fiinţală cu oamenii şi chiar cu lumea aceasta este caracteristic rugăciunii adevărate. Viaţa duhului celui ce se roagă poate şi chiar trebuie să capete dimensiuni cosmice, care cer de la noi împlinirea poruncilor Evangheliei lui Hristos. În El, omul devine cu adevărat universal: nu în sensul sincretismului filosofic, ci după dimensiunea şi scara cuprinderii existenţei reale; după apropierea de ultimele limite ale existenţei vii în duh.

Una din întâmplările cu răspuns prompt la rugăciune, am expus-o în cartea “Stareţul Siluan” (pag. 110). Însuşi fericitul stareţ mi-a spus că, după citirea scrisorii mitropolitului, s-a adresat în rugăciune Domnului şi chiar de la primul cuvânt a simţit în inimă pace şi bucurie. El, stareţul, imediat a răspuns printr-o scrisoare că “fiica acelei femei-mame trăieşte şi este fericită”. Căutările ulterioare au confirmat veridicitatea simţămintelor stareţului. Chiar fiica a spus unei femei din străinătate, care a vizitat-o: “Spuneţi-i mamei că eu sunt bine şi fericită împreună cu soţul meu. Dar o rog tare mult pe mama să nu mai facă un asemenea demers, ca să nu ne faca rău – mie şi soţului.”

Se petrecea în epoca lui Stalin, când orice contact cu oameni de peste hotare punea persoana sub observaţie şi în pericol de a fi exilată în Siberia.

Experienţa tragismului soartei pământeşti ne este necesară. Ea ne arată limitele talentelor noastre create în izolarea lor, în necolaborarea cu Dumnezeu. Este firesc ca, după eşecul tuturor eforturilor şi străduinţelor noastre, să ni se deschidă noi orizonturi, deja ale altei lumi, infinit mai înalte. Atunci, în locul “sfârşitului fatal”, în majoritatea cazurilor, al geniilor omenirii, apare un început binecuvântat care poate fi pentru om ca Lumina Învierii, ca o intrare în lumea nestricăcioasă, unde nu este loc pentru tagedie, deoarece acolo împărăţeşte veşnicia fără de început.

Experienţa noastră personală ne duce la constatarea faptului că omenirea, în ansamblul ei, până în ziua de astăzi nu a crescut spre a ajunge la creştinismul evanghelic. Necunoscandu-L pe Hristos ca “Veşnicul Om” şi, înainte de toate, ca “Dumnezeu Adevărat”, în orice stare ar fi ei, oamenii pierd Lumina Împărăţiei fără de început şi slava de fii ai lui Dumnezeu. “Părinte, voiesc ca unde sunt Eu să fie, împreună cu Mine, şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea, pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii” (In. 17:24). Cei care s-au atins de flacăra sfântă a Duhului Sfânt petrec cu mintea în El, în Împărăţia Duhului Sfânt, istovindu-se de sete, pentru a deveni fii vrednici ai Săi. Prin puterea Duhului Sfânt, Care vine de la Tatăl, se biruieşte păcatul înstrăinării de iubirea Părintească, iubire ce ne vine prin Fiul (cf. In. 8:24). Simţindu-L pe Hristos ca pe Dumnezeu-Mântuitorul, ieşim cu duhul din hotarele timpului şi spaţiului, în acea formă de existenţă căreia îi este străină noţiunea de “tragedie”.

 

Fericitul Arhimandrit Sofronie, Despre rugăciune, Traducere din limba rusă de Părintele Prof. Teoctist Caia, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2001, pp. 55-61.

Alte capitole ale acestei cărţi:

Fericitul Arhimandrit Sofronie: Rugaciunea – lucrare fara de sfarsit

Fericitul Arhimandrit Sofronie: Rugaciunea – cale spre cunoastere

Fericitul Arhimandrit Sofronie: Despre slujirea duhovniceasca (din insemnarile unui duhovnic athonit)

Despre Rugăciunea lui Iisus

3 păreri la “Fericitul Arhimandrit Sofronie: Rugăciunea biruieşte tragismul

  1. Obiectul acestui articol este un capitol din cartea Cuviosului Sofronie, carte care se numeste „Despre rugăciune” şi care mie mi-a ajutat enorm, aşa încât am hotărât să scriu câte un articol cu fiecare capitol al cărţii şi apoi să le pun cap la cap şi să pun cartea online, socotind că ea va fi şi altora de folos. Deşi am ajuns aproape de final, nu am reuşit încă să fac ceea ce mi-am propus.
    Varianta pe care o am eu nu este o traducere a Părintelui Rafail Noica, ci este semnată: Părintele Prof. Teoctist Caia.
    Alte capitole din aceasta carte găsiţi aici: https://invitatielaortodoxie.wordpress.com/rugaciunea/
    Cred că v-ar bucura inima şi o vizită pe blogul: http://rafailnoica.wordpress.com/

    Apreciază

  2. Pingback: Parintele Sofronie Saharov | albastru de...

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s