IPS Hierotheos Vlachos: „Gândul la moarte inspiră, îndeamnă la rugăciune, oferă creativitate”

Sursa: DOXOLOGIA

Interviu cu Mitropolitul Hierotheos de Nafpaktos şi Sfântul Vlassios realizat de Pavel Chirilă, profesor și medic la Spitalul „Sfânta Irina” din București.

Spuneţi-ne ceva despre moarte, primul lucru care vă vine în minte, ceva ce considerați a fi foarte important.

Primul lucru care îmi vine în minte ar fi acela că moartea este un mare mister, precum spun şi versurile cântate la slujba de înmormântare, scrise de Sfântul Ioan Damaschin. Acest mister este legat de faptul că în momentul morții sufletul este smuls din armonia perfectă în care se află cu trupul. Este de asemenea un eveniment trist pentru că este legat de coruptibilitatea și mortalitatea omului manifestate de-a lungul întregii sale vieții. 

„Clonarea spirituală”

De asemenea întrebarea îmi amintește de Slujba de Înviere, sărbătorită cu mare fast de către ortodocși. Creștinii țin lumânări aprinse în mână și cântă triumfători următoarele versuri de laudă: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le“. Această imagine deosebită este reprezentativă, ilustrând atitudinea noastră față de viață și moarte. Este adevărat că suntem muritori și înclinați spre păcat însă dispunem de un „medicament al nemuririi“ iar acela este Cel ce a înviat din morţi, Domnul Nostru Iisus Hristos. În termeni moderni se poate spune că prin întruparea Fiului lui Dumnezeu şi prin unirea firii umane ce cea divină în persoana Logosului a avut loc o „clonare spirituală“, iar firea noastră muritoare a fost unită cu viaţa în Dumnezeu. De aceea pentru a face referire la moarte, se întrebuințează termenul de „adormire“ (a dormi) iar locul unde sunt înmormântați cei adormiți se numește „cimitir“ („dormitor“ în greacă) și nu mormânt.

Astfel, atunci când văd oameni ținând o lumânare aprinsă și cântând „Hristos a înviat“ în noaptea de Înviere, înţeleg mai bine de ce ar trebui să privim moartea mai degrabă ca pe un proces de trecere „din ţinutul Egiptului“ în „tărâmul făgăduinței“, ca pe o speranţă a învierii în Hristos. Ar fi foarte bine dacă am putea întâmpina moartea în această postură, ţinând lumânarea de Înviere aprinsă şi cântând „Hristos a Înviat“. La urma urmei, suntem în această viaţă doar nişte „străini”, nişte „pelerini“; noi aparţinem de fapt altui tărâm. Sf. Nicolae Cabasila (sec al XIV-lea) compara foarte frumos timpul petrecut pe pământ cu cel petrecut de făt în pântecele mamei, spunând că momentul morții nu este altceva decât părăsirea pântecelui. De aceea în Biserica Ortodoxă sfinții sunt sărbătoriți fie în ziua adormirii fie în ziua martirizării și nu în cea a nașterii fizice.

Sfânta Scriptură ne învață că există două tipuri de frică: conform psalmistului există o frică divină, adică frica de Dumnezeu și începutul înțelepciunii, iar al doilea tip de frică este cea inspirată de demoni, adică o teamă patologică.  În ce categorie se încadrează frica de moarte?

Există într-adevăr frica de Dumnezeu adică o energie necreată a harului Dumnezeiesc și începutul mântuirii, adică omul se teme, Îl respectă pe Dumnezeu și începe să Îi asculte poruncile Sale, și există frica de diavol, ce provoacă neliniște și teamă. Însă, pe lângă acestea două, mai există și un al treilea tip, o așa numită teamă psihologică, ce se referă la nesiguranța și instabilitatea emoțională a unei persoane.

Frica de moarte înseamnă ceva diferit pentru fiecare în parte. Cei secularizați și ateii se tem de „inexistenţă“, adică ei cred că această lume este singura existentă, iar după moarte nu mai există nimic altceva. Această viziune nu este valabilă pentru lumea ortodoxă. Pentru creştini, teama de moarte are legătură cu plecarea sufletului din lumea aceasta, părăsirea prietenilor şi a rudelor şi intrarea într-o lume încă necunoscută lor. Ei nu știu cum vor trăi acolo sau ce se va întâmpla la judecata de după moarte. De aceea este nevoie de credință și de pregătire spirituală.

Bineînțeles, creștinii care au dobândit iluminarea minții duhovnicești, îndumnezeire  şi s-au unit cu Hristos au depășit teama de moarte așa cum o arată viața apostolilor, a martirilor și în general viața tuturor sfinților. În Sinaxar întâlnim adesea fraze precum aceasta: „În această sfântă zi (cutare şi cutare) „în pace s-au săvârșit“ sau „s-a săvârșit de sabie“ etc. Trebuie să subliniem faptul că în greacă verbul „teleioutai” înseamnă „a perfecţiona“, a duce la perfecţiune şi este diferit de „teleionei” care înseamnă „a înceta din existenţă“. Se poate spune de asemenea că viaţa simţurilor („bios”) este luată de către moarte, în vreme ce viaţa („zoin”) nu este încheiată ci perfecţionată.

Ceea ce este important de ştiut este că prin viaţa spirituală putem învinge teama de moarte şi începem să o privim ca pe o cale către întâlnirea cu Hristos, cu Maica Sa şi cu ceilalţi sfinţi.

„Părintele Paisie își vedea adesea îngerul păzitor alături de el, luându-l în brațe”

Conform

Sfintei Tradiţii, la moartea unei persoane sunt prezenţi atât îngeri, sfinţi cât şi demoni. Ce ne puteţi spune despre asta?

Știm din învățătura lui Hristos și din întreaga tradiție a Bisericii că există atât îngeri cât și demoni și că aceștia nu sunt întrupări ale binelui sau răului, ci ființe create de către Dumnezeu. Diavolii sunt îngerii care au pierdut comuniunea cu Dumnezeu. Mulți sfinți au fost vrednici de a vedea îngeri sau demoni în timpul vieții pământești.

Conform învățăturilor Părinților noștri, îngerii și sfinții, adesea chiar și Hristos și Maica Domnului se arătau celor care erau pe patul morții pentru a-i întări și pentru a-i ajuta să depășească teama cauzată de moarte. De asemenea apar și demoni, mai ales atunci când pot să influențeze anumiți oameni prin slăbiciunile lor și cerând astfel drept asupra sufletelor lor. Acest lucru ne este amintit în rugăciunea către Maica Domnului din slujba de Pavecerniță: „Și în vremea ieșirii mele, ticălosul meu suflet păzindu-l și întunecatele chipuri ale viclenilor diavoli departe de acesta izgonindu-le“.

Din învăţăturile Bisericii ştim foarte bine că fiecare dintre noi are „un înger păzitor“, care îl apără şi de aceea există o rugăciune specială pentru îngerul păzitor in slujba de Pavecerniță. Părintele Paisie, un călugăr din Sfântul Munte, îmi povestea că își vedea adesea îngerul păzitor alături de el luându-l în brațe. Spunea că trebuie să luptăm pentru mântuire, ca îngerul nostru, ce a trecut prin multe chinuri să ne apere și să ne ajute pe parcursul vieții, să nu meargă în fața Domnului cu mâinile goale.

Îmi aduc aminte cu emoție că tatăl meu atunci când intra în biserică mergea la ușa din partea dreaptă a Sfântului Altar și săruta icoana Sf. Arhanghel Mihail rugându-l să aibă grijă de sufletul său atunci când va veni vremea, să îl păzească de spiritele rele și să-l ducă la Dumnezeu. Poate că această rugăciune, pe lângă toate celelalte, l-a ajutat să aibă un somn de veci liniștit și un chip senin și fericit în mormânt.

Sfânta Scriptură spune că mila este mai mare ca  judecata. Oare aceasta înseamnă că milostenia răscumpără mulțimea păcatelor?

Pentru a răspunde trebuie mai întâi să vedem ce înseamnă mila. În realitate, mila este sentimentul harului divin, al iubirii lui Dumnezeu. Când în rugăciunile noastre spunem „Doamne, miluieşte“, cerem îndurare de la Dumnezeu, cerem harul divin. Acela care are parte de harul divină este generos cu semenii săi prin fapte de milostenie, prin rugăciuni, prin vorbe de duh şi prin contribuţii materiale ajungând la starea de fericire „fericiţi cei milostivi căci aceia se vor milui“ (Matei 5,7). La aceasta se referă Biblia când spune că dobândirea harului Domnului si faptele de milostenie sunt mai mari decât judecata.

Acela care a fost transformat spiritual şi care s-a unit cu Dumnezeu nu se teme de judecată, căci el se regăsește în cuvintele Domnului Iisus Hristos: „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață“ (Ioan 5, 24).

Conform învăţăturilor Părinţilor bisericeşti, există trei tipuri de judecată. Prima are loc în timpul vieţii, când ne confruntăm cu decizia de a face sau nu voia lui Dumnezeu și când trebuie să alegem dacă urmăm sau nu un gând rău. Al doilea tip de judecată are loc atunci când sufletul părăsește corpul și potrivit Sf. Ap. Pavel „precum le este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecați“ (Evrei 9,27). Cel de-al treilea şi ultimul tip de judecată va avea loc la cea de-a doua venire a lui Hristos. Primul tip de judecată este important.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune că un om care se unește cu Hristos în viața aceasta și vede Lumina Necreată, a fost deja judecat și nu trebuie să mai aștepte ce-a de-a doua venire a lui Hristos. Aceasta ne amintește de cuvintele lui Hristos pe care le-am menționat mai sus.

Aș vrea acum să repet cuvintele rostite de Sfântul Vasile cel Mare si de alți Părinţi ai bisericii care spuneau că există trei categorii de oameni ce au fost salvați: sclavii care urmează poruncile Domnului pentru a nu ajunge în Iad, salariații ce se străduiesc să câștige Raiul drept răsplată și fiiicare ascultă voia Domnului din iubire pentru El. Astfel pe parcursul întregii vieți trebuie să avansăm treptat de la nivelul de sclav, la cel de salariat, și apoi să dobândim mentalitatea fiului. Adică să trecem de la teamă și de la dorința de recompensă la iubire. Să-L iubim

pe Hristos pentru că El ne este mamă, tată, prieten, frate, soț și soție. Astfel putem transcede judecata.

„Boala cancerului este una divină”

Spuneți-ne ceva despre moartea subită.

Înțelegerea fenomenului de moarte subită depinde de punctul de vedere al fiecăruia. Pentru secularizați, moartea subită este bună și de dorit căci vor fi scutiți de suferinţă și nu vor fi chinuiți de boli la bătrânețe. Pentru creștinii credincioși însă, moartea subită nu este privită cu ochi buni pentru că aceştia nu mai au ocazia să își pregătească întâlnirea cu Hristos. Când ne întâlnim cu un om important ne pregătim corespunzător. La fel ar trebui să respectăm și întâlnirea noastră cu Hristos.

Pregătirea prin repetiție este esențială. De aceea regretatul părinte Paisie obișnuia să spună că boala cancerului este una divină căci a umplut Raiul de sfinți, adică o boală lungă pregătește oamenii prin rugăciune și pocăință. Sf. Maxim Mărturisitorul spunea că durerea vindecă plăcerea.

În orice caz, nimic nu este mai sigur decât moartea. O întâlnim peste tot în jurul nostru, totul moare, toate ființele, prietenii, rudele. Ceea ce nu cunoaștem însă este ceasul morții, când va veni moartea. Ar putea veni în somn, când ne plimbăm, când călătorim, când lucrăm, când ne destindem, etc. De aceea trebuie să ne rugăm Domnului zilnic, așa cum o face Biserica: „Cealaltă vreme a vieții noastre în pace și întru pocăință a o săvârși, la Domnul să cerem“şi „Sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace și răspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos să cerem“.

Din învăţăturile Părinţilor bisericeşti aflăm că unul din cele mai mari daruri pe care un om îl poate avea este „gândul la moarte“. Când acesta este păstrat cu voia lui Dumnezeu nu îl duce pe om la disperare, la deznădejde, sau la teamă psihologică ci dimpotrivă, îl inspiră, îl îndeamnă spre rugăciune, îi oferă creativitate chiar şi în treburile pământeşti, întrucât el încearcă să îşi îndeplinească îndatoririle şi să se pregătească îndeajuns. Când trăim fiecare zi ca şi cum ar fi ultima, atunci până şi moartea subită ne găseşte pregătiţi.

Care este expresia corectă: „ceasul morţii“ sau „clipa morţii“?

Depinde cum interpretăm cele două cuvinte „ceas“ şi „clipa“. În vorbirea curentă de obicei folosim „ceas“ cu sensul de moment. Dar înţeleg că întrebarea dvs. este dacă moartea este un proces sau mai degrabă un moment.

Ce pot spune este că există într-adevăr un proces al morţii, adică, bolile îndelungate slăbesc organismul omului şi îl duc în cele din urmă la moarte, însă separarea sufletului de trup are loc prin voia Domnului la un anumit moment.

Acest moment este unul important, pentru că atunci se schimbă modul de existența și nu putem ști cum va fi mai departe. Cunoaștem stadiul în care sufletul este atașat de trup și al cărui mod de comunicare cu mediul este pe calea simțurilor. Nu avem o experiență anterioară a ceea ce se va întâmpla și cum va fi. Acum vedem lumea creată de Dumnezeu, oameni, prieteni, frumusețea pământului și nu îngeri și demoni. Atunci însă, sufletul nu va mai vedea cu ajutorul simțurilor trupești ci va vedea ce acum nu poate. De aceea sfinții vor să fie conștienți și să se roage pe durata procesului morții, pentru a părăsi  această lume în rugăciune și să aibă puterea și harul Domnului mereu cu ei.

Astăzi însă acest privilegiu de a ne putea ruga pe durata acestor ceasuri, de a ne împărtăși cu Trupul și Sângele lui Hristos  şi de a ne umple de slava Domnului atunci când sufletul părăsește trupul este înlăturat de așa numitul echipament de reanimare de la terapie intensivă. Din punct de vedere creștinesc pentru ceasul și momentul morții este nevoie de o pregătire prealabilă, adică de mărturisirea păcatelor, de Sfânta Împărtășanie, de Sfântul Maslu, de rugăciunile noastre și ale rudelor. Cu toate acestea, în unitățile de terapie intensivă, o astfel de slujire eclezial-pastorală este imposibilă. Astfel, din cauza medicamentelor și a tehnicilor moderne existente, în ziua de astăzi din ce în ce mai mulți oameni se sting fără a ști ce se întâmplă în acel ceas sau în acea clipă. Aceasta este o problemă importantă. Metodele medicale moderne pun în discuție următoarea dilemă: „Se prelungeşte viaţa sau se împiedică procesul morţii?“. Prin tot ceea ce ne oferă știința medicală întrebarea care se pune este următoarea: viaţa ne este prelungită pentru a ne căi şi pentru a o dedica Domnului sau de fapt procesul morţii este oprit, ceea cauzează durere fizică şi existenţială?

În orice caz, este o mare binecuvântare pentru cineva să poată muri înconjurat de rudele ce se roagă

pentru el și mai ales să poată muri în comuniune cu Biserica, primind Sfânta Împărtășanie, rugându-se, primind binecuvântarea părintelui duhovnicesc și bucurându-se de slava Domnului și rugăciunile sfinților. Dorința noastră cea mai mare ar trebui să fie o moarte ca cea reprezentată în icoana Adormirii Maicii Domnului, cu ea în mijloc, înconjurată de dragostea lui Hristos, de Apostoli și de Ierarhi.

„Gândul că putem trăi veşnic pe pământ e o boală spirituală”

Unii oameni au parte de o moarte pe neașteptate. Este adevărat că Dumnezeu ia pe cineva atunci când are șanse mari de mântuire?

Noi, creștinii, credem că ne-am născut din iubirea lui Dumnezeu și că El ne îndrumă viața, El ne dă viață și o ia atunci când consideră a fi momentul potrivit. De asemenea știm că Dumnezeu iubește creația Sa, îl iubește pe om și vrea ca acesta să se mântuiască. De aceea, nu există îndoială că Dumnezeu permite ca moartea fiecărui om să se petreacă la momentul cel mai potrivit.

Desigur, iubirea lui Dumnezeu nu anulează libertatea omului. Omul are capacitatea de a alege și de a face fapte bune sau rele, de a se împărtăși din iubirea lui Dumnezeu sau de a o respinge.

Pentru că spuneați că unii oameni mor pe neașteptate, aș dori să vă reamintesc de faptul că ar trebui să conștientizăm tot timpul că vom muri, nu trebuie să avem impresia că vom trăi veșnic pe pământ, pentru că aceasta este o boală spirituală. Între viață și moarte există o alternanță, asemănătoare cu cea dintre noapte și zi. Biologia moleculară modernă subliniază faptul că moartea este fără îndoială legată de viață, întrucât printre genele umane există și gene ale îmbătrânirii, localizate în mitocondrii. Deci, încă de la naștere, moartea este prezentă în ADN și o vedem prezentă în corpul nostru prin moartea celulelor și  în general prin îmbătrânire, prin apariția ridurilor, a bolilor, prin tot ceea ce din punct de vedere teologic numim mortalitatea și coruptibilitatea omului. Nu trebuie să ne comportăm precum struții, să băgăm capul în nisip și să ne prefacem că nu vedem aceste semne.

În acest proces ar trebui să știm că Dumnezeu nu ne-a creat ca să murim, moartea este consecința păcatului săvârșit de Adam și Eva, El ne iubește și are grijă de noi. Este părintele nostru iubitor. Nu este corect ca pe de o parte să spunem „Rugăciunea Domnească“, bine cunoscutul „Tatăl Nostru“ şi să-L numim „Tată“ iar pe de altă parte să trăim ca nişte orfani.

Credinţa ortodoxă acordă o mare importanţă pocăinţei. Mulțumim Doamne că ne-ai oferit pocăinţă. Poate aceasta în ceasul morții să fie atât de mare încât un om să se poată salva deși  sufletul său este împovărat de păcate mari?

Tradiția Ortodoxă spune că păcatul nu este moral, ci mai degrabă ceva ontologic, și anume abaterea de la viață conform naturii către cea contra ei. Astfel, căința este reîntoarcerea omului de la calea greșită la însăși natura vieții. Din cauza păcatului, omul și-a pierdut comuniunea cu Dumnezeu, cu aproapele său și cu întreaga creație. Prin pocăință el dobândește din nou această comuniune. Astfel, aceasta este asociată cu un proces ce eliberează omul de tot ceea ce îl înrobește. Părinții bisericii au descris acest progres în trei cuvinte: purificare, iluminare, îndumnezeire, adică o adevărată terapie.  Aceasta are loc pe parcursul întregii vieţi. Prin urmare, mântuirea este legată de terapia sufletului. Medicul ne studiază corpul, pune un diagnostic şi ne recomandă o metodă de vindecare. Acelaşi lucru este valabil şi pentru boala sufletului.

Mărturisirea păcatelor în ceasul morţii îi deschide omului calea spre mântuire. Dacă nu a apucat să-și curețe sufletul, Biserica prin rugăciunile sale îl ajută să se mântuiască, ținând cont de faptul că perfecțiunea este infinită, este o stare dinamică și nu statică.

Pe parcursul vieții trebuie să avem „duhul pocăinței“. Ar trebui să avem în vedere cum am fost creați de către Dumnezeu și cum am ajuns din cauza păcatelor. Citind cu atenție cartea Facerii, ascultând învățăturile Bisericii și ale Părinților bisericești și văzând cum trăiau Adam și Eva și ce au devenit după ce au păcătuit, atunci pocăința se va naște în sufletul nostru.

Deci, cineva care a avut „duh“ de pocăință pe parcursul vieții îl simte și în ceasul morții și chiar într-o mare măsură. Pe de altă parte dacă pe durata vieții nu s-a căit, e greu de crezut că o va face în ultimul moment.

Duhovnicul meu, Mitropolitul Kallinikos de Edessa, a trăit cu aducerea aminte de moarte. Atunci când medicii i-au spus că are o tumoare pe creier, s-a mărturisit imediat, și-a scris testamentul și

s-a rugat cu credință de Dumnezeu, spunând: „Poate că Dumnezeu mi-a spus gata. Nu mai am nevoie de tine“. A continuat să se roage spunând „facă-se voia Ta“. Și-a încredințat sufletul lui Dumnezeu, având parte de un sfârșit liniștit, asemeni întregii sale vieți.

Prin urmare, chiar dacă oricine are în suflet o scânteie de iubire pentru Dumnezeu se poate căi în ceasul morții, ar fi mai bine să ne căim pentru păcatele noastre atunci când suntem încă sănătoși, când ne putem curăța sufletul, adică să trecem de le iubirea de sine la iubirea de Dumnezeu și de oameni, să transformăm iubirea egoistă într-o iubire altruistă.

Sufletul continuă să trăiască după ce părăsește trupul

După moartea omului, care sunt legăturile dintre suflet și lumea aceasta?

Deși sufletul este separat de trup, ipostasul omului încă mai există. Precum vedem în pilda bogatului Lazăr, el este conștient de statutul său, își cunoaște rudele care sunt încă în viață și le protejează. Astfel, după moarte, oamenii au grijă de cei dragi și se roagă la Dumnezeu pentru mântuirea lor. Toate rugăciunile către sfinți se bazează pe acest adevăr. Bineînțeles, această legătură dintre suflet și persoanele vii este una spirituală, nu materială.

În Apocalipsa Sf. Ioan care descrie Sfânta Liturghie cerească, putem vedea relația dintre oameni și sfinți și rugăciunile lor pentru noi. De aceea, Părinții bisericești vorbesc în Sfânta Liturghie despre această Sfântă Liturghie necreată ce se săvârșește în Ceruri, în Templul necreat. Prin intermediul Sfintei Liturghii pătrundem în atmosfera Liturghiei cerești și ne pregătim pentru ea.

Fiecare simte iubirea și protecția sfinților, precum și a rudelor ce au părăsit această lume și își dorește să îi întâlnească. Un fiu duhovnicesc de-al meu era foarte fericit în ceasul morții pentru că, așa cum spunea el, avea să vadă această Împărăție Cerească.

Așadar, sufletul continuă să trăiască după ce părăsește trupul și nu intră într-o stare de inexistență. Dacă cineva a trăit în pocăință de-a lungul vieții, sufletul său după ce părăsește trupul, va intra în această Sfântă Liturghie cerească şi se va ruga ca un preot duhovnicesc pentru întreaga lume şi va aştepta învierea trupului. Apoi sufletul va intra în trup și ambele vor participa la sărbătoarea Învierii Cerești.

Ce sfat ar trebui să dăm apropiaților în ce privește atitudinea pe care  trebuie să o avem în ziua sau în momentul morții atunci când cineva este pe moarte,?

Procesul morții este unul extrem de important pentru fiecare om, pentru că are în față fie drumul spre mântuire fie drumul spre pierzanie. Din păcate în aceste condiții, majoritatea oamenilor au grijă numai de sănătatea fizică a rudelor și a prietenilor fără să țină cont și de drumul spre eternitate. De aceea ar trebui să avem grijă ca persoana aflată pe patul morții să se mărturisească, să primească Sfânta Euharistie, harul Domnului prin Sfântul Maslu și să ne asigurăm că face tot ceea ce este creștinește. În special, ar trebui să fim alături de cel drag în ultimele momente ale vieții sale prin rugăciune. Nu trebui sa ne gândim doar la faptul că ne pierdem ruda, sau prietenul, ci că acesta trece de la un tip de existență (cu trup și simțuri) la un altul, fără trup. Așadar în acel moment avem nevoie de multă rugăciune.

Îmi amintesc că în ultimele clipe de viață ale duhovnicului meu, stăteam lângă patul său și nu mai puteam face nimic pentru el decât să mă rog Domnului ca sufletul său să fie primit de către îngeri. O mătuşă de-a mea a crezut că eram trist atunci când mă rugam. Însă eu doar mă rugam, pentru că acel moment este important, este sfânt.

În general, trebuie să experimentăm zi de zi întrucât, așa cum ne învață Sf. Ioan Gură de Aur, viața este un „han“. Am intrat în acest han, trăim în el, dar trebuie să avem grijă să plecăm cu bună speranță, fără să lăsăm nimic în urmă dacă nu vrem să pierdem ce am avut aici. Mai mult decât atât, toți creștinii ar trebui să înțeleagă că moartea a fost înfrântă prin Cruce și prin Învierea lui Iisus Hristos și că comuniunea cu Hristos este o continuă transcendență a morții și a fricii de moarte, că părăsirea trupului de către suflet este drumul spre Împărăția  Cerurilor și spre întâlnirea cu Hristos, cu Maica Domnului și cu sfinții, iar că sufletul se va întoarce la trupul ce va învia și va trăi veșnic, ducând traiul pe care l-a dus și pe pământ.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că de la momentul morții și în special după Judecata de Apoi există două posibilități: cei care sunt în comuniune cu Hristos vor trăi în „fericirea veşnică“ iar ceilalţi în „chinuri eterne“. Deci toată lumea se va bucura de o „viață veșnică“. Diferența este cine se va bucura de „fericire“ şi cine va trăi în „chinuri“.

De aceea, sfatul nostru pentru rudele și prietenii celor aflaţi pe patul morţii este să creadă în Hristos şi să aibă încredere că nu suntem doar cetăţeni ai acestei lumi ci suntem mai degrabă nişte călători ghidaţi spre adevărata lor ţară adică Împărăţia Cerurilor. Cetăţenia noastră este în cer.  Ar trebui să ne umplem de dorinţa arzătoare pentru ţinutul ceresc.

(Traducerea şi adaptarea: Lucian Filip; sursa: johnsanidopoulos.com)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s