Ce este Omul? – Conferinţa din Postul Crăciunului (6 noiembrie 2006 la Alba-Iulia), invitat: Părintele Rafail Noica

 

Părintele Rafail Noica

 

Articol Revista Criterii Literare:

 

Intalnire duhovniceasca cu parintele Rafail Noica

Joi, ziua 23 a lunii lui Brumar, cînd calendarul nostru ortodox ne pune înainte pomenirea cuviosului Antonie de la Iezerul-Vîlcea. În dupã-amiaza si seara acestui praznic românesc, orasul unirii, Alba-Iulia, a fost gazda unei întînliri duhovnicesti cu pãrintele Rafail Noica. Pentru a mã putea bucura „pe viu” de cuvintele pline de încãrcãturã spiritualã ale pãrintelui, împreunã cu un grup de prieteni pitesteni, am purces la drum spre acest oras martir din inima Ardealului. Un timp ploios, rece si deloc prietenos cu cei „aflati în cãlãtorii” a fãcut sã ajungem cu putin înainte de începerea conferintei. Toatã vremea cît am fost pe acest drum de 250 de km, anevoios si greoi, am avut în inimi o bunã dispozitie datoritã binecuvîntãrii Ierarhului nostru Prea Sfintitul Calinic, pe care am primit-o în preziua plecãrii, care mult s-a bucurat de intentia noastrã. Odatã ajunsi am fost foarte impresionati sã vedem autocare poposite si mai de departe, cum ar fi din tinutul Banatului, din Timosoara. Multi, zeci de crestini, erau sositi din Sibiu, din Cluj si evident sute de suflete din Alba. Pe scurt, sala de conferinte, a fost neîncãpãtoare, coplesitã de numãrul credinciosilor care doreau sã se hrãneascã din cuvîntul pãrintelui Rafail. Emotionantã a fost si imaginea zecilor de preoti, de monahi, care au stat tot timpul conferintei încadrînd pe „ pãrintele” si având în mijlocul sfintiilor lor pe Înalt Prea Sfintitul Arhiepiscop Andrei.

Ora 17,00 si conferinta începe avînd ca titlu o întrebare ce a „frãmîntat” dintotdeauna: „CE ESTE OMUL?”. Pentru dumneavoastrã, cititorii publicatiei noastre, am „cules” cîteva din frazele „pline de duh” ale pãrintelui Rafail pe care vã invitãm sã le cititi în materialul de fatã:

„Ce este omul? Este o problemã ce m-a frãmîntat mai ales în ultima perioadã a scolirii mele cînd un coleg îmi spusese cã stiinta descoperise un peste care ar fi mai inteligent decît omul. Mai multe probleme mi s-au pus atunci. În primul rînd i-am rãspuns” dacã e asa de inteligent de ce nu are mîini si picioare”. Atunci am zis cã nici omul nu are aripi si uite cã zboarã! Si m-am întrebat ce este inteligenta? Si dacã inteligenta este ceea ce distinge omul de animal? Si, pînã la urmã, ce distinge omul de animal? Si nu gãseam rãspuns. La întrebarea aceasta multi ani n-am gãsit rãspuns, pînã n-am intrat în viata monasticã si cu rugãciunile pãrintelui meu am început sã înteleg care este diferenta dintre om si animal. Pentru cã oricît de inteligent ar fi omul, dacã este doar „mai inteligent” decît cel mai inteligent animal rãmîne cu acest „mai” si care este atunci dovada cã omul este om si nu  este doar un animal mai dezvoltat. Atunci ce este un om? De ce credem cã omul este altceva decît animalul? Stiinta nici nu spunea cã omul este altceva, ci afirma cã omul este doar un animal si s-au strãduit, dupã Darwin, si altii sã ne convingã aceasta. Mai tîrziu am înteles, cu ajutorul Domnului, cã omul este într-adevãr un animal si pînã aici vede si stiinta, dar mai departe ea nu poate zãri pentru cã e cuprinsã doar de ratiune!(…)! “Cartea Facerii” zice cã printr-un singur cuvînt „Sã fie!” Dumnezeu a fãurit tot ce existã. Cînd a ajuns la cununa facerii a stat si s-a sfãtuit si a zis:”Sã facem om în chipul nostru si în a noastrã asemãnare!” De ce s-a sfãtuit Dumnezeu si de ce n-a zis: ”Sã fie omul!” Pentru cã omul este cununa zidirii. Si în ce constã diferenta între om si restul animalelor? Chipul lui  Dumnezeu si asemãnarea. Ce înseamnã chip al lui Dumnezeu? Iatã cã ne zãmislim si ne nastem ca animalele. Ne continuãm viata ca animalele si nu zic aceasta într-un sens înjositor, si o zic în mod real. Si noi ca animalele mîncãm, bem…Însã omul este un animal care are un potential pe care nicio altã vietuitoare nu îl are. „Chipul lui Dumnezeu în om este acel potential cã acest animal poate deveni un dumnezeu. Omul este o devenire începînd cu viata biologicã, animalicã si devenirea omului este o cãlãtorie în Dumnezeu, o cãlãtorie dintru biologie întru nestricãciune”.

Apoi, pãrintele a vorbit de faptul cã omul, prin Adam, a cãzut, a cunoscut „tragedia Mortii”. Dar nu a fost o cãdere totalã, cãci Mîntuitorul s-a întrupat, scotîndu-l pe om din aceastã cumplitã tragedie.”Omul este deci un animal care începe viata biologic, ca toate animalele, dar în el este un potential cu totul deosebit. Cîtã vreme am crezut în evolutie si cîtã vreme am fost atras sã cred în teoria evolutiei, a fost si faptul cã însusi Darwin nu gãsea o verigã între ultimul animal si om si ziceam eu cã nici nu existã. Aici este vorba de o prãpastie-cum zicea Avraam-între om si animal, desi ducem si noi o viatã animalicã, prin lucrarea pãcatului în noi. Totusi pãcatul nu a satisfãcut niciodatã pe om, cãci omul rãmîne chip al lui Dumnezeu si cumva, undeva, cîndva, pãcatul se va adeveri ca minciunã, pãcatul îsi va da arama pe fatã”.

Pãrintele Rafail a mai  arãtat faptul cã asemãnarea omului cu Dumnezeu este cãlãtoria noastrã de a deveni sfinti, de a ne îndumnezei:” Îndumnezeirea tot omul o cautã, chiar dacã îsi dã seama sau nu”.

Ca o concluzie, în procesul acesta al îndumnezeirii omului, nu existã decît douã cãi: cea pe care a arãtat-o Dumnezeu si cea a pãcatului.Omul însã nu are voie sã „rateze” întînlirea si devenirea sa prin desãvîrsirea „chipului” lui Dumnezeu din el spre „asemãnarea” cu Dumnezeu.

Conferinta a fost urmatã de numeroase întrebãri din care a reiesit cu adevãrat faptul cã toti cei prezenti erau „frãmîntati” de mari si „întelepte” întrebãri.Sansa lor a fost cã cel care a rãspuns, pãrintele Rafail, luminat de Duhul lui Dumnezeu care sãlãsuieste în el, a reusit sã lãmureascã multe din rãscolirile crestinilor prezenti în acea salã. Multe au fost si întrebãrile la care, din cauza lipsei timpului, pãrintele n-a mai avut cum sã rãspundã. Impresionat si înduiosãtor, însã a fost gestul preacuviosiei sale care a spus cã doreste sã-i parvinã toate întrebãrile si cãrora, într-un fel sau altul, le va da rãspuns…

(…) Undeva, aproape de miezul noptii, pe un timp la fel de potrivnic drumului cu masina, am coborît din orasul Alba –Iulia, pentru cîteva ceasuri transformat în „cetate duhovniceascã”, convinsi, odatã în plus cã omul este „salvat” de Hristos prin oamenii prin care lucreazã, prin cei care au ales „devenirea” prin sfintenie….

Diacon Florin Iordache

———————————————————————————————-

Textul conferintei:

Ce este omul?

Ierom. Rafail Noica

Cuvânt bun, cuvânt mântuitor, cuvânt mângâietor cerem de la Domnul, cerem, Tie Doamne, cuvânt din tãcerile cele de Sus.

[Omul – animal îndumnezeit!]

sau [Omul – devenire dintru animal întru Dumnezeu]

Ce este omul? Este o problemã care m-a frãmântat mai ales din ultima perioadã a scolirii mele, când un coleg îmi spusese cã stiinta a descoperit un peste care ar fi mai inteligent decât omul. Mai multe probleme mi s-ar fi pus atunci. În primul, rând i-am rãspuns, cã dacã e asa de inteligent, de ce nu face el avioane si radiouri, si îmi spune: pentru cã nu are mâini si picioare. Ei, lasã-mã, cã nici omul nu are aripi, dar zboarã. M-am întrebat ce este inteligenta, si dacã inteligenta este ceea ce distinge omul de animal. Si pânã la urmã, ce distinge omul de animal? Nu gãseam rãspuns la întrebarea aceasta, si multi ani n-am gãsit pânã când nu mi-a dat Domnul, si, prin viata monasticã si prin rugãciunile pãrintelui meu, am început sã înteleg.

Eu cãutam sã înteleg care e diferenta esentialã între om si animal, fiindcã or cât de inteligent ar fi omul, dacã este doar mai inteligent decât cel mai inteligent animal, rãmânem cu acest „mai”, si atunci, care este dovada cã omul este om, si nu e tot un animal, dar mai dezvoltat? Si, pânã la urmã, ce este un om? De ce credem cã omul este altceva decât animalul? Glasuri din lumea stiintificã spuneau cã nici nu este, cã e doar un animal, si s-au strãduit, tovarãsul Darwin si altii, sã ne convingã sã ne maimutãrim împreunã cu ei, spunând cã venim din maimutã si cã ne întoarcem în pãmânt, ca toate animalele.

Într-un târziu am înteles, cu ajutorul Domnului, cã omul, într-adevãr, este si un animal. Acest lucru îl vede si stiinta, dar, ceva mai departe, stiinta, prin însãsidefinitia ei, nici nu poate zãri, fiindcã e cuprinsã în limitele pe care si le-a impus: ratiunea, experimentele si asa mai departe. Fãrã intuitie, devine credibil ce zic multisavanti, ziceau sau poate cã zic încã: cã, pânã la urmã, e numai pretentia omului, cãci, fiind un animal mai inteligent, vrea sã fie el buricul pãmântului, si, evident, dacã pisica (de exemplu) ar gândi ca omul, ar zice cã pisicimea este cea mai inteligentã, cea mai mare specie pe pãmânt.

Nu! În Cartea Facerii se spune cã Dumnezeu, care printr-un singur cuvânt – „Sã fie!” – a fãurit tot ce existã, când a ajuns la cununa facerii, a stat si S-a sfãtuit si a zis: „Sã facem om, în chipul Nostru si în a Noastrã asemãnare”. De ce s-a sfãtuit Dumnezeu, si de ce n-a zis: „Sã fie om!”. Pentru cã aceasta era altceva decât restul fãpturii. Nu noi, din mândria noastrã, ne socotim mai presus de animale, ci Dumnezeu, si prin Scripturã, si prin propria noastrã intuitie, si nu mândrie, ne spune cã asa a gândit El zidirea, si cã omul este cununa zidirii

Dar în ce constã diferenta între om si restul animalelor? Chipul lui Dumnezeu si asemãnarea. Ce înseamnã chip al lui Dumnezeu? Iatã cã ne zãmislim si nenãstem ca animalele, ne continuãm viata ca animalele; si nu zic asta într-un sens înjositor, ci o zic cât se poate de neutru;  e o realitate. Si noi, ca animale [la nivel biologic], dacã nu respirãm, dacã nu mâncãm, dacã nu bem, murim. Însã omul e un animal care are un potential pe care nici o altã fãpturã nu îl are. Chipul lui Dumnezeu în om este acel potential prin care acest animal poate deveni un Dumnezeu. Omul este o devenire, începând cu viata biologicã, animalã, si devenirea omului e o cãlãtorie în gândul lui Dumnezeu, e o cãlãtorie dintru biologie [animal] întru nestricãciune [dumnezeu]. De ce zic nestricãciune, pentru cã biologia e bunã foarte, cã Dumnezeu în ziua a sasea si-a fãcut CTC-ul înainte sã se odihneascã, si a vãzut cã toate erau bune foarte? Însã biologia se terminã asa cum stim cã se terminã, iar prin cãderea omului biologia a ajuns sã termine si omul, adicã sã ajungã omul în pãmântul din carele a fost scos de cãtre Dumnezeu. Catastrofã? Tragedie? Nu. Tragic, si toatã istoria s-a umplut de atunci de tragic, dar refuz cuvântul „tragedie”, pentru cã, în Dumnezeu, tragedie nu existã, si nu poate exista. Si din acest tragic, din catastrofa cãderii, Dumnezeu, prin întruparea Lui, a scos pentru om asa o mântuire!! O! de-am întelege-o mai adânc. Cã cel putin unul în istoriacrestinismului, a izbucnit într-o zi zicând: „Fericit pãcat care ne-a dobândit asa un Mântuitor!”. Într-un fel, mai cinstit este omul astãzi decât era, pentru cã Mântuitorul nostru este Dumnezeu însusi întrupat, cã un mãdular al familiei, al speciei omenesti, este însusi Dumnezeu, fãcãtorul nostru. Sã zicem totusi: fericit pãcat? Stia acela ce zicea si nu zicea din neîntelegere teologicã, dar n-a putut sã nu irumpã într-un cânt de bucurie, însã, asa cum zice Pavel: „Atunci sã fericim pãcatul? pentru cã unde s-aînmultit pãcatul, a prisosit harul?”. Nu, pentru cã pãcatul tot pãcat este.

Stiti ce e pãcatul. O definitie mai teologicã spune cã pãcatul este moartea, care lucreazã în mãdularele noastre. Pãcatul este lucrarea minciunii. În Dumnezeu nu existã minciunã, minciuna este moarte, iar în Dumnezeu este numai viatã. Pãcatul nu are nici o slavã, dar mintea noastrã rãmâne în tãcere când observã minunile lui Dumnezeu. N-a putut sã nu exclame acel pãrinte în felul acesta: „Fericit pãcat”, dar nu ca sã fericeascã pãcatul, ci ca sã proslãveascã pe Dumnezeu, Care e deneînteles, cu o putere si o întelepciune de necuprins omului mai mult.

Omul, deci, este un animal. Ne începem viata biologic, ca toate animalele, dar în noi este un potential care ne dã cea mai mare inteligentã si nu numai; omul e, calitativ, ceva cu totul deosebit. Câtã vreme am crezut – cã am crezut tot ce mi s-a spus, mai ales la scoalã, am crezut în toatã învãtãtura, inclusiv evolutionismul -, câtã vreme am crezut în toate acestea, m-a atras si aceea cã însusi Darwin nu gãseste o verigã între ultimul animal si primul om. Eu ziceam cã veriga aceea nici nu existã. Dacã e adevãratã o evolutie, pãi acolo se terminã, la ultima maimutã. Dar acolo [la ultima verigã] este un salt, sau cum zice Avraam bogatului din Iad, e „o prãpastie peste care nu se poate trece”, nici de la animal la om si nici de la om la animal. Desi cãdem si noi într-o viatã animalicã, prin lucrarea pãcatului în noi, dartotusi pãcatul niciodatã n-a satisfãcut pe om, fiindcã omul rãmâne totusi chip al lui Dumnezeu, si, cumva, undeva, cândva, pãcatul se va adeveri ca minciunã, pãcatulîsi va da arama pe fatã si omul va întelege, sau nu va întelege, dar va suferi, fiindcã nu asta mã poate satisface, nu minciuna, nu surogatul, nu altceva decât ce este gândul lui Dumnezeu.

Omul – chip si asemãnare. Chipul lui Dumnezeu este ceva din alcãtuirea a tot omul, care îl diferentiazã radical de restul zidirii. Asemãnarea este împlinirea acelui potential, si adevãratul sens al vietii omului este acea cãlãtorie pânã a dobândi asemãnarea cu Dumnezeu. Sfintii au dobândit-o fiecare în mãsura în care au dobândit-o. Nu sunt eu în stare sã mãsor (singur Dumnezeu stie care e mãsura), dar, în ei vedem ceva din acea asemãnare, din acea îndumnezeire la care cautã sã ajungã omul, si de aceea avem atâtea vieti de sfinti.. Îndumnezeirea tot omul o cautã, cã îsi dã seama sau nu. O cautã drept sau o cautã pãcãtos. Pânã la urmã pãcatul se poate reduce la un element esential: îndumnezeirea fãrã Dumnezeu, auto-îndumnezeirea. Omul, când se vrea mare si tare, el nu-si dã seama, cã nu vrea mai multibani sau mai multã faimã decât aproapele, ci el, undeva, ar dori sã ajungã un Dumnezeu, si devine, în mãsura în care întelege el. Dracii sunt îngeri cu chipul lui Dumnezeu, care au cãzut de la adevãrata îndumnezeire în rãtãcirea auto-îndumnezeirii. Existã douã cãi, dar una e adevãratã: cea pe care ne-a arãtat-o Dumnezeu; cealaltã cale este ceea ce se numeste pãcat, si nu duce nicãieri – pe om [trup] îl duce înapoi în pãmânt, si sufletul în vesnicã despãrtire de Dumnezeu (hai sã lãsãm de-o parte tot felul de chipuri reale sau imaginare, tigãile din iad si frigãrile, toate acestea care sunt într-o mãsurã si închipuirea noastrã pe bazã de ceva real), vesnicadespãrtire de Dumnezeu fiind iadul – fiindcã nici un suflet, nici un duh, nu a fost fãcut de Dumnezeu cu chipul lui Dumnezeu, ca sã rateze în halul acesta. Iadul este, dacã existã asa ceva ca loc în lumea duhului, este locul celor ratati. Dacã omul este chipul lui Dumnezeu si în înfãptuirea finalã, asemãnarea, atunci ce este omul? Iatã cã adevãrata antropologie, studiul omului, trebuie sã treacã prin studiul lui Dumnezeu!

[„Ce este Adevãrul” si cum Îl putem afla?]

Un gânditor englez, rationalist, Alexander Pope, zicea: „Nu cuteza pe Dumnezeu sã-L cercetezi. Singurul studiu al omului este omul”. Bine, Mister Pope, într-un fel ai dreptate, Dumnezeu stia cã ai dreptate si a fãcut în asa fel încât sã-ti dea si tie rãspuns. Dumnezeu s-a în-omenit, si atunci, ca sã studiem ce este omul, studiem pe omul Iisus. Iar dacã vrem sã stim ce este un Dumnezeu, si de-a lungul veacurilor toate religiile au cãutat sã descopere ce este un Dumnezeu, tot la Iisus ne întoarcem. El este singurul si adevãratul Dumnezeu, împreunã cu Tatãl si cu Duhul Sfânt, precum El ne-a descoperit. Deocamdatã las deoparte omenirea lui Iisus, care este de fapt studiul nostru, si zic cã, dacã omul este chipul lui Dumnezeu, atunci de la Dumnezeu începe studiul nostru. Ce este Dumnezeu? Întrebarea este din start gresitã, asa cum gresitã a fost întrebarea lui Pilat: „Ce este Adevãrul?”. Si Pilat, simtind, stiind cã nu existã rãspuns la asemenea întrebare, nici n-a mai asteptatrãspuns de la Hristos, Care este Adevãrul, si s-a întors si a plecat. Da, dar cine poate sã punã adevãrata întrebare, cui îi vine sã zicã în minte nu „ce este Dumnezeu?”, ci „Cine este Dumnezeu?”? Cine ar fi putut gândi, în strãvechime, întrebarea: „Cine este Adevãrul?”?

Omul, de la cãdere, gândeste obiectiv, stiinta se gândeste stiintã obiectivã si cade în limitele unei îngrãdiri care la nivel duhovnicesc este o erezie – îngrãdirea între obiectiv si subiectiv. Ce este obiectivul, a fi obiectiv, a nu fi subiectiv? Este a mã referi la obiect, pânã la urmã. A nu fi obiectiv este a-mi stinge persoana, ca sã mã conform cu obiectul. Îti prezint tie obiectul, asa cum este el în sine. Dar si stiintific este o rãtãcire lucrul acesta. Toti marii savanti si marii gânditori zic, cu un oftat, cã nimeni nu poate fi absolut obiectiv. Pe de o parte, fiecare vede obiectul asa cum îl vede el; n-ai încotro: tu esti un subiect! Pe de altã parte, subiectul este mai important decât obiectul! Ceea ce ei numesc subiect este persoana, este chipul lui Dumnezeu si potential asemãnarea. Sã reduci pe Dumnezeu la un obiect? De ce? Ca sã fii adevãrat. Pãi atunci cãutarea este nu a fi subiectiv sau obiectiv, ci a fi adevãrat. Ce ne dã Biserica (viata, nevointa drept înteleasã a Bisericii)? Nevointa de a ne des-pãtimi. De ce? Ce e patima? Patima este un ecran, este un vãl pe care, zicea Sfântul Pavel, îl au iudeii atunci când citesc legea lui Moise, si nu înteleg în lumina lui Hristos, cã au acel vãl. Deci patima este un ecran, o oglindã deformatoare, o prismã strâmbã. Si atunci, cum putem sã vedem obiectul – hai sã zicem – corect (nu obiectiv)?. Trebuie sã-l vedem cum îl vede Fãcãtorul lui, si, de aceea, noi învãtãm prin Bisericã sã ne despãtimim, ca sã vedem lucrurile cu ochiul lui Dumnezeu. Revenim iarãsi la îndumnezeire. Pânã la urmã, nu este atât de important a vedea un obiect – asta este de folos mai mult pentru viata noastrã pãmânteascã, cât este de important sã ajungem sã devenim ca Dumnezeu, sã vedem ca Dumnezeu, sã cugetãm ca Dumnezeu, sã trãim ca Dumnezeu, fiindcã în acea gândire, în acea trãire, nu este doar o împlinire sufleteascã vremelnicã, ci, în acea devenire ca Dumnezeu, vedere ca Dumnezeu, gândire ca Dumnezeu, se tãinuieste, sau mai bine se descoperãînsãsi viata nestricãcioasã.

Viata nestricãcioasã, care, prin pronie dumnezeiascã, prin rânduiala proniatoare a mortii, face totusi ca tot omul si toti sfintii sã moarã, si astfel moartea pune capãt lucrãrii mortii, lucrãrii care duce pânã la moarte, deci pãcatul, cum zice Sfântul Pavel, nu mai este activ dupã moarte. Pãcatul si-a istovit toate resursele cu moartea, iar dacã sufletul trãieste dupã moarte, apoi omul a revenit la nemurire. Ba si trupul ne este fãgãduit sã-l primim înapoi în ziua de apoi, tot prin pronie dumnezeiascã. Înviind trupul din morti cu o înviere pe care o vedem în chipul lui Hristos înviat, el este un trup real (poftim, cã a mâncat peste fript si un fagure de miere în fata ucenicilor, si multe alte semne a dat) si în acelasi timp un trup care nu mai este supus legilor, îngrãdirilor naturii, biologiilor, mortii. Un trup care în a 40-a zi a putut, spre uimea apostolilor, dintr-o datã, sã se ridice de la ei, si binecuvântându-i, sã se ridice la ceruri si sã sadã la dreapta Tatãlui. O cãlãtorie pe care Adam trebuia sã o facã, si n-a reusit sã o facã, s-a împotmolit, si a ajuns în Iad, în despãrtirea de Dumnezeu, si de aceea, Biserica îl denumeste pe Hristos „al doilea Adam”, Care prin moarte (si înviere) a fãurit iesire pentru om la viata vesnicã (asa cum odinioarã, prin Marea Rosie, a fãurit trecere cãtre Pãmântul Fãgãduintei, pentru poporul evreu). Prin moarte, Hristos însusi si-a vãrsat sângele si a trecut prin Iad (cã spunea: „Vine stãpânitorul lumii acesteia, si Mie nu-mi aflã nimic”), dar moartea n-a avut nimic în Hristos, n-a avut ce sã muste în El. „Cel dintâi nãscut din morti”, cum Îl denumeste Pavel, este Iisus, care nici nu a avut vreme ca trupul Lui sã cunoascã stricãciune, putrezire, si si-a putut relua trupul, sufletul acesta, care n-a putut fi tinut de lanturile mortii, si si-a reînviat trupul, si în a 40-a zi, cu trup cu tot, s-a dus la ceruri, undeva unde nici Ilie, nici Enoh n-au ajuns, si ne-a dãruit nouã (zice Hristos: „Eu sunt calea si adevãrul si viata”), ne-a fãurit cale cãtre cele de sus, tuturor.

Când ziceam „ce este omul?”, ziceam cã pe Dumnezeu trebuie sã-l studiem. Dar nu sã studiem, cã doar obiectele se studiazã. De aceea spuneam cã persoana nu poate fi obiect de studiu. Omul însã gândeste obiectiv dupã cãdere. Obiectiv si subiectiv. Gândeste în termeni de „ce este Dumnezeu?”, „ce este adevãrul?”. Dumnezeu este un „Cine” si adevãrul este un „Cine”. Pãrintele Sofronie într-o zi ne-a spus un lucru uimitor, chiar de mai multe ori. Vorbeam de cum a zidit Dumnezeu lucrurile, cã noi trãim în trei dimensiuni (lugime, lãtime, înãltime), dar sunt filozofi care spun cã si timpul este o dimensiune, a 4-a dimensiune, cãci un obiect în 3 dimensiuni, dacã nu are si o clipitã de timp mãcar, el nu existã. Sunt o infinitate de dimensiuni, dar ultima dimensiune este persoana. Lui îi plãcea sãîntrebuinteze mai mult cuvântul „ipostas” decât „persoanã”, cuvânt care, cândva, prin secolul al 4-lea cred, si-a însusit întelesul de persoanã (pânã atunci grecii poate aveau „prosopon”, care înseamnã „fatã”, cum avem si noi un Dumnezeu în trei fete; limba românã modernã a pãrãsit notiunea aceasta, dar era si la noi „fatã”). „Ipostas” gãseste pãrintele cã este o notiune mai deplinã a persoanei. „Ipostas”, la origine, în greacã, însemna substantã. Ce este substantial în cel care trãieste? Este tocmai persoana; persoana trãieste. Nu trãieste esenta, nu trãieste omenirea, trãieste omul, fiecare om. Aceea este viata. Omenirea este acolo unde sunt mai multi de un om.

[Omul – devenire întru Fiintã]

Dumnezeu = Fiinta = Dragostea=Viata

[Dumnezeu Fiinta]. Persoana nu este un obiect de studiu, nu se studiazã, persoana se trãieste. Nu stiu cum ar fi fost dacã n-ar fi cãzut omul, dar, cãzuti fiind, Dumnezeu ne vorbeste si în graiul nostru, pe întelegerea noastrã, pe limba noastrã, si ne dã si niste informatii. Prima informatie despre Dumnezeu a fost primul nume pe care si L-a dat în istorie. La rugul aprins, când Moise aude glasul Domnului: „Du-te si scoate din robie pe poporul Meu ales, Israel”, si se îndãrãtniceste, cã nu se simte vrednic, zicând: „Cine sã le spun cã m-a trimis? Care Ti-e numele?” (cã pânã atunci Israel cinstea pe Dumnezeul nostru, pe Dumnezeul pãrintilor nostri, al luiAvraam, al lui Isac, al lui Iacov, care dupã vreo 400 de ani de robie în Egipt, probabil cã rãmãseserã mai mult pe post de amintire vagã, de mitologie), Dumnezeu zice: „t:Eu sunt Cel ce sunt. Spune-le cã ’Eu sunt’ te-a trimis”. Deci „Ce este Dumnezeu?”. „Dumnezeu este”. Punct. Acesta este numele Lui, iar noi, ce trebuie sã fim? Trebuie „sã fim” si atât. Dar ce înseamnã „a fi”? În viziunea comunistã, ateistã, Dumnezeu nu existã. Da, poate cã, într-un fel, Dumnezeu nu existã. Dacã paharul acesta existã, ce? Dumnezeu este ca paharul acesta? Când i-a zis Dumnezeu lui Moise: „Eu sunt cel ce sunt. Spune-le cã ’Eu sunt’ te-a trimis” am înteles cã „a fi” este altceva decât de „a exista”. Apoi am încercat etimologia cuvintelor. Am întrebat pe un profesor de limbi, „de unde vine cuvântul „exist?”. Îmi spune cã din „exsisto”. Eu vedeam pe acest „ex” care stiu cã înseamnã „a iesi din”, „a purcede din”. Mi-a spus cã „sisto” este „cel ce este, „cel ce sade” propriu-zis. Tot la „este” revenim. Deci existenta este ceea ce purcede din Cel ce este, si atunci mi-am dat seama cã existenta nu este decât o devenire. Dumnezeu bineînteles cã nu existã, n-are nevoie de devenire. Iar noi suntem o devenire întru a fi, devenire întru fiintã, cum zic unele filozofii.

Da, dar ce este fiinta? Este Dumnezeu, Fiinta cu „F” mare. O parantezã: nu înseamnã cã prin „devenire întru Fiintã” noi devenim Dumnezei [cu D mare], cã devenim fãrã început; noi suntem cu început, suntem fãcuti de Dumnezeu, dar continutul vietii noastre, viata noastrã va fi, în final, acea viatã pe care o trãieste însusiDumnezeu, si vom fi, zice Sfântul Maxim si alti sfinti, nu numai fãrã sfârsit (fiindcã viata este fãrã sfârsit, fiindcã nu existã stricãciune, adicã îmbãtrânire, moarte, putreziciune, reciclare biologicã), ci viatã care trãieste vesnic la un apogeu de încordare, care, în acelasi timp, este vesnicã odihnã. Zic în acelasi timp, adicã si încordare, si odihnã, nu plictis vesnic. Sunt lucruri pe care nu le putem cugeta acum, în ramele strâmte ale existentei noastre, dar întru devenirea noastrã, dea Domnul sã ajungem toti acolo, si vom cunoaste lucrul acesta, viata lui Dumnezeu cea nestricãcioasã, cea fãrã sfârsit, cea vesnicã cu adevãrat, cãci va fi viata noastrã. Si aceastã viatã, acest „a fi”, va fi o plinãtate care nu are „a exista”. „A exista” si atât este un mare plictis. N-avem toti experienta urâtului, când nu mai stim ce sã facem, când nimic nu se mai întâmplã, când ce vroiam noi nu se mai întâmplã. Acesta e Iadul pânã la urmã, într-o micã mãsurã. „A fi”, este în acelasi timp o totalã împlinire, obogãtie nesfârsitã, întelepciune nesfârsitã, si tot ce este Dumnezeu este plinãtatea lui „a fi”. Si aceasta îl diferentiazã de „a exista”. Nu numai atât, zice Sfântul Maxim, fiindcã viata pe care o primim este fãrã început, devenim ca si fãrã început. Nu vom fi esential fãrã început si nefãcuti. Dar viata pe care o vom trãi este viatã fãrã început si vom fi ca si fãrã început. Si asemãnarea cu Dumnezeu va fi pânã la totalã identitate. Si totusi nu vom fi Dumnezei, ca Dumnezeu dupã fire, dar totusi nimic nu ne va lipsi si vom fi identici cu Dumnezeu pânã la totalã identitate.

[Dumnezeu Dragoste]. Mai rãmâne un lucru pe care înadins nu l-am pomenit. Am spus cã Dumnezeu este, si cã omul, în devenirea lui, va putea zice si el: „Prin harul Tãu, Doamne, eu sunt”. Acesta e numele lui Dumnezeu, pe care omul, nu prin calea propriei închipuiri, ci prin cale de Dumnezeu rânduitã, va dobândi acest „eu sunt”, si si-l va putea pe drept atribui. Dumnezeu a spus prin Moise: „Eu sunt”, si îmi vine sã zic (este o propozitie pe care a completat-o de-abia dupã întruparea Lui, la 1500 de ani dupã Moise), îmi vine în gând ce ne spune Sfântul Ioan, de Dumnezeu cuvântãtor, în prima sa epistolã: „Dumnezeu dragoste este”. Acum avem un nume mai deplin al lui Dumnezeu. Dacã vrem sã întrebãm ce este Dumnezeu, poftim, Dumnezeu dragoste este. Atunci ce este omul? Omul este dragoste. Si dacã dragoste nu este, nimic nu este. Ce este dragostea atunci? Obiect de studiu deocamdatã. Studiul adevãrat este nevointa Bisericii. O! de-amîntelege drept aceastã nevointã, ca sã ne-o însusim drept! Nu e vorba numai de a bate mãtãnii si de a, stiu eu, de a nu mânca, nu bea, nu dormi. Nevointa este o lucrare a gândului omenesc, care încearcã sã pãtrundã,  pe cãile de Dumnezeu rânduite, în gândul lui Dumnezeu, pentru ca sã gândim ca Dumnezeu, ca sã vedem ca Dumnezeu, ca sã trãim ca Dumnezeu, ca sã întelegem ca Dumnezeu. Iar tot ce este nevointã trupeascã, îmi vine sã zic cã este suportul material pentru aceastãnevointã.

Dar atunci, ce este dragostea? Dragostea a fost poate, de-a lungul istoriei, obiectul celor mai mari confuzii. Si, dacã toatã cãutarea omului o reducem (nu prin duh reductionist, ci prin esentializare) la un singur element, la dragoste se reduce cãutarea omului. Vedeti cã cea mai mare ispitã care bântuie pe tot omul, si care acum se dezlãntuie la nesfârsit, este curvia. De ce? Este, sub formã de pãcat, surogatul dragostei, în forma, în mãsura si în limitele pe care Dumnezeu le-a rânduit pe pãmânt. Aceastã împreunare este una din expresiile iubirii întru Iubire, persoanã cãtre persoanã, iubire ipostaticã. Nunta este aceastã împreunare prin care, dintr-o iubire care îsi are si o expresie trupeascã, biologicã (expresie bunã foarte si care întru toate îngânã cele duhovnicesti), trebuie sã se zãmisleascã, fie si dupã cãdere, omul, care e chipul lui Dumnezeu, si potentiala asemãnare.

Ce este dragostea? Îmi vine sã zic cã nu stiu, si Dumnezeu sã vã, si sã ne lumineze ce este. Dar, dacã m-am angajat pe terenul acesta primejdios, sã încerc sã dibui ca sã spun câteva cuvinte. Cred cã putem sã luãm ca model chipul lui Hristos pe cruce. O! numai si pe El sã-l întelegem drept, ca expresia culminãrii iubirii, cãci El însusi zice: „mai mare dragoste nu are nimeni decât aceasta, ca unul sã-si punã viata pentru prietenii sãi”. Cine sunt prietenii lui Hristos? „În primul rând, zice, „voisunteti prietenii Mei, dacã faceti ceea ce poruncesc vouã”. Dar Hristos ne-a zis sã iubim si pe vrãjmasi. Hristos însã, nu porunceste ceva ca noi sã facem, ci porunciledumnezeiesti sunt o descoperire a ce este Dumnezeu însusi [fie cã este Hristos întrupat, fie cã este Hristos nãscut în inima noastrã] . Dacã am parafraza cuvântul lui Hristos: „Iubiti-vã vrãjmasii!”, am putea zice: „Eu, Dumnezeu, îmi iubesc pânã si vrãjmasii”. De ce iubeste Dumnezeu pe vrãjmasi? Existã o limitã a dragostei lui Hristos? Eu as zice cã Dumnezeu nu se:are dragoste (cãci ceea ce ai, poti sã pierzi), ci Dumnezeu este dragoste, si aceasta [dragostea] nu se schimbã niciodatã. Cã suntem prieteni sau cã suntem vrãjmasi, cã ne cheamã Ioan sau Petru, sau Iuda, dragostea lui Hristos rãmâne neclintitã.

Dacã vã uitati bine, o sã vedeti în cele patru evanghelii, mai ales în seara Cinei celei de Tainã, de câte ori si în câte feluri a încercat Hristos sã rupã si zapisul înscrisului pentru Iuda, zapisul prorocesc, asa cum a rupt zapisul prorociei pentru neniviteni, în zilele prorocului Iona, când Iona a propovãduit ninivitenilor: „Veti pieri cu toti, si cu vite cu tot, dacã nu vã pocãiti”. S-au pocãit si n-au pierit. Deci, a zãdãrnicit Dumnezeu propria Sa prorocie, din dragoste, atunci când prorocia Lui era în dezavantajul omului, iubita sa fãpturã. Asa a vrut sã zãdãrniceascã si prorocia fatã de Iuda. Vedeti primele stihiri din Sfânta Joi, la cele 12 Evanghelii. Dupã prima Evanghelie este o serie de stihiri, si fiecare stihirã aratã în ce fel, în ce alt fel a mai încercat Hristos sã scoatã pe Iuda, sã-l trezeascã pe Iuda, doar sã scoatã un cuvânt din Iuda, prin care Hristos ar fi putut zice: „Fie tie dupã credinta ta” sau „Iartãti-se pãcatele”, sau altceva, ca sã se steargã, ca sã rupã zapisul. Când spun „ca sã rupã zapisul”, multi dintre voi stiti cã citez Troparul din post, din ceasul al saselea: „Cel ce în ceasul al saselea ai rupt zapisul osândei lui Adam în Rai”. Hristos e rupãtorul zapiselor care sunt împotriva noastrã.

[Dumnezeu Viata]. Un singur lucru gândeste dragostea lui Dumnezeu:  viata (si dacã e moarte, apoi e înviere). Însã existã un dar pe care Dumnezeu l-a pus în fãptura cuvântãtoare, în înger si în om, cel mai înfricosãtor din toate darurile: libertatea. Dumnezeu însusi, nu-si permite, din dragoste – paradoxal – sã stabileascã, sã silniceascã libertatea fãpturii. Darul acesta face cã omul (ca si îngerul) are înfricosãtoarea posibilitate, sã zicã, în final, lui Dumnezeu: „Bine, dar eu nu vreau”. Prinaceeasi logicã, omul are aceeasi libertate sã zicã si iadului: „Bine, dacã vrei asa, dar eu nu te cred”. În cartea „Infernul”, a lui Dante [parte a Divinei Comedii], e vorba de pogorârea unui personaj în iad, cãlãuzit cred cã de îngerul lui pãzitor, care îi aratã chinurile iadului. Trecând prin poarta iadului, peste poartã este scris: „Pãrãsitiorice nãdejde, toti cei care intrati aici”. Si eu zic: ”Iatã glasul iadului”. Ce zice „Dumnezeu prin Siluan? Zice „Nu, nu pãrãsiti nãdejdea”,  ci „Tine-ti mintea în iad, dar nici acolo sã nu deznãdãjduiesti”. Si, într-o clipitã, iadul s-a destrãmat pentru Siluan si pentru toti cei care urmeazã cuvintele lui Dumnezeu. Iadul, în sine, nu are realitate. Iadul este apogeul minciunii. Dacã vreti, în limbaj postmodern, calculatorica ne oferã o expresie: realitate virtualã. Linia pãcatului e exprimatã iarãsi de o expresie post modernã: identic natural (avem, în industria alimentarã, aceste E-uri în mâncãruri si expresia „substante identic naturale” – o traducere proastã din englezã: „identical natural”, adicã, în cel mai bun caz, „identic cu natura”, dar totusi nu e acela natural), care e altã expresie, altã parafrazã si alt sinonim al cuvântului minciunã. Pãcatul e un identic natural, dar nu natural, nu este firea pe care Dumnezeu ne-a dat-o. Iadul este realitate virtualã. Dacã scoti stecherul din prizã s-a dus. Care e stecherul? Este lucrarea minciunii, este mândria.

Ce este mândria? O sã încep prin cãderea primului cãzut, îngerul cel mai mare si cel mai frumos, Lucifer, care a devenit Satan, adicã vrãjmasul. Avem un chip al lui si al cãderii lui, în cartea lui Isaia, în prorocia despre împãratul Vavilonului (dar, în transparentã, vedem cãderea primului înger). Zice acest împãrat alVavilonului: „Fi-voi ca cel prea înalt, pune-voi scaunul meu mai presus de ceruri”. Si asa gândea si primul înger. A vrut sã fie ca Cel Preaînalt, lãsându-se îmbãtat de propria sa frumusete, de Dumnezeu fãcutã, de Dumnezeu dãruitã lui, în loc sã multumeascã lui Dumnezeu, asa cum fac sfintii si sfintii îngeri. […]  În asta se aratã si dragostea lui Dumnezeu, si greseala îngerului: a fi ca Dumnezeu… Nu în concurentã, nu într-o împotrivire, nu în contrare, care implicã si urã, ci în smerenie, care este poartã deschisã iubirii, si, pentru aceasta, din bun început, pãrintii au îndrãgit smerenia, ca obiect al nevointei.

Smerenia trebuie înteleasã prin definitia pe care am dat-o mândriei: mândria e minciunã si este contrariul lui Dumnezeu, deci urã, egoism, închidere în sine. Smerenia este, pe de o parte, realismul duhovnicesc. Eu sunt ceea ce m-a fãcut Dumnezeu sã fiu. Atât, nu mai mult, dar nici mai putin. Aceasta tot smerenie este, fiindcã acesta este realismul; aceasta e realitatea. Dumnezeu m-a fãcut chipul slavei celei negrãite. Pãi, frati si surori, sã asteptãm noi moartea noastrã pentru ca altul sã ne cânte „chipul slavei negrãite sunt, mãcar cã port ranele pãcatelor”. Hai acum sã întemeiem, sã înfãptuim în noi acest chip al slavei lui Dumnezeu. Aceasta enevointa Bisericii, pentru aceasta ne spovedim, ca sã ne lepãdãm de pãcate. Noi nu ne lepãdãm, ni le asumãm. În spovedanie ne asumãm pãcatul. Aceasta este. Când se spovedea, cineva spunea: „Pãrinte, mi-e rusine sã-ti zic toate acestea, dar ãsta sunt, n-am încotro, ãsta sunt”. Aceasta este smerenia: nu o manieristicã, nu un fel corect de a fi, sau de a afisa, mai ales, ci realismul.

Apoi, pãrintele Sofronie spunea „smerenia este acea calitate a iubirii dumnezeiesti care se dã celui iubit, fãrã întoarcere asupra-si”. În gândul de a-si pune scaunul mai presus de Ceruri si sã fie si el ca cel Preaînalt, era o respingere a celuilalt, si nu mai era un „cel iubit”, ci „cel iubit sunt eu, si nimeni altul, si de mine n-are nimeni loc în mine”. Smerenia este o deschidere tuturor, pânã si vrãjmasilor. Domnul sã ne arate cã avem nevoie de chibzuialã în istoria asta sãlbaticã si mincinoasã. Cã nici Hristos la început nu se încredinta nimãnui, cum zice evanghelia Sfântului Ioan, cã stia ce este în om, si nu avea nevoie ca altul sã spunã ce este în om. Dar a venit clipa când a socotit sã se încredinteze omului, si în mai putin de 24 de ore era pe cruce. Dar Hristos a rãmas neschimbat. […] Cãci Dumnezeu dragoste este. Dumnezeu nu are, ci este dragoste. Crucea este culminarea dragostei, o dragoste care nu se opreste nici de la chin, nici de la însãsi moartea, pentru cã se dã celui iubit deplin, fãrã nici o rezervã. Hristos n-a pãstrat nimic. În gloata care urla, ducându-l la cruce, s-a gãsit si cineva care sã plângã pentru El, pentru Iisus, si se întoarce cãtre ele si zice: „Nu pentru Mine sã plângeti, fiicele Ierusalimului. Plângeti pentru voi si pentru fii vostri”. De ce? Pentru cã adineauri a strigat în nebunia lor, gloata: „Fie sângele Lui peste noi si peste fii nostri”. Au chemat sângele Mântuitorului ca blestem asupra lor si asupra fiilor lor. Si Hristos a stins blestemul, a vrut sã-l stingã. A spus: „Plângeti pentru voi si pentru fii vostri, nu pentru Mine”. Nici atunci Hristos nu avea ceva în Sine, pentru Sine. Tot pentru altii se gândea. Si când L-amînãltat pe cruce, de pe cruce a strigat cãtre Tatãl: „Pãrinte, iartã-i cã nu stiu ce fac”. Compãtimea cu dobitocia noastrã, decât sã-L doarã pentru durerile Lui. Una dinasa-zisele pricesne pe care le-am auzit în Bisericã, este aceea în care se spune: „O, vai, ranele Mele, cum mã dor!”. Am trãit-o, când am auzit-o prima datã, ca pe o hulã. Dacã ar fi zis: „O,vai, ranele tale, cum mã dor!”, L-as fi recunoscut pe Hristos. Dar în vorbele: „O, vai ranele Mele, cum mã dor!”, nu-L recunosc pe Hristosulnostru.

Hristos este dragoste, de nimic micsoratã, de nimic clintitã, de nimic împutinatã. Fiindcã dragostea Lui, cã este viu sau mort, tot dragoste este. Si ne-a arãtat o tainã: aceastã dragoste nu poate fi tinutã de moarte, si moartea a pierit, si iadul i-a vãrsat pe toti pe care îi avea în pântecele lui, si are sã o mai facã odatã în ziua de apoi, care se apropie. Dragostea lui Dumnezeu a fost trãitã cu brio, cum am zice noi astãzi (cuvântul brio e ieftin în contextul acesta), de cãtre toti ucenicii, mai ales în primele trei veacuri, dar si pânã astãzi. Dragostea ca –viatã, când aceastã dragoste trãieste în mãdularele omului, nici chinurile nu o pot împutina, nici moartea nu aredinti sã o muste.

Iertati-mã, dar vreau sã atrag atentia încã la un tropar pe care îl cântãm în Miercurea Mare, din Sãptãmâna Mare – Troparul Sfintei Casiana: „Femeia cea pãcãtoasã, simtind dumnezeirea Ta, a spus: <<vai mie, cã noapte întunecatã si fãrã de lunã a fost viata mea>>”. Doar atât îmi amintesc, dar fiti cu luare aminte la aceasta. Mucenicii, fiind pãtrunsi, presimtind ca si femeia cea pãcãtoasã, Dumnezeirea lui Hristos, s-au umplut de harul acestei iubiri, si chinuri si moarte n-au putut sã-i mai schimbe. Si au murit cu slavã, si trupurile lor, în loc sã fie hoituri si mortãciuni, ne sunt moaste. În Vechiul Testament, tot ce era mort, era spurcãciune. Dacã omul trebuia sã-si facã datoria fatã de pãrintii lui si sã-i îngroape când mureau, trebuia sã se spele, o zi întreagã, 24 de ore, n-avea voie sã intre în bisericã sã nu spurce cele ale vietii, cu cele ale mortii. Astãzi, dacã nu avem moaste de mucenici sau de sfinti pe altarele noastre, atunci altarul nu este sfintit, si nu putem sluji liturghia. Vedeti, între altele, cum s-a batjocorit moartea de cãtre Hristos. Cã si oamenii (oameni pãcãtosi) au putut deveni ca Hristos, si au fãcut fãgãduintaDomnului, adicã cele ce a fãcut Hristos, si probabil, dacã ar fi sã comparãm, mai mari decât acestea.

Cãlugãria, drept înteleasã si drept trãitã, este o mucenicie de o viatã întreagã. „Mucenic” vine de la „muncã”, care în româna veche însemna „chin”, acum a devenit „lucrare”, „lucru”. Cuvântul „muncile Iadului” e un cuvânt slavon. Sinonimul grecesc este „martir”. „Martir” înseamnã „martor”, etimologic vorbind. Martor a ce? Martor al unei Vieti, care nu poate fi atinsã de nimic din lumea stricãciunii, a mortii, a minciunii, a mândriei. Care mândrie este, ziceam, acel stecher, pe care, dacã-l scoatem din prizã, s-a dus cu toatã realitatea virtualã a tot ce nu este Dumnezeu. De ce zic „virtualã”? Iadul nu de Dumnezeu a fost fãcut, Dumnezeu a fãcut numai lucruri bune si bune foarte. Deci tot ce este în afara lui Dumnezeu este numai o realitate virtualã si are putere numai asupra acelora care trãiesc în virtualitatea mândriei, a minciunii. Nevointa crestinului este de a iesi din aceastã virtualitate. Martir, adicã „martor”, martor al acestei Vieti. Martori cu adevãrat au fost cei a cãror mãrturie a fost curatã. Între cei 20.000 de mucenici de la Nicomedia, un nume se pare cã nu a fost înscris ca mucenic. De ce? Pentru cã în drum spre martiriu, asfâsiat de pe un perete Decretul Cezarului, ca sã prigoneascã pe crestini. Greseala lui este cã de acum încolo, el putea fi pedepsit de Cezar, asa cum socotesteCezarul, pentru faptul cã s-a împotrivit Cezarului. El a purtat o mãrturie felului în care Cezar cezãrea asupra poporului lui. Si mãrturia lui pentru Viata nestricãcioasãnu era curatã. Aceasta trebuie sã o avem în minte, cã „a mãrturisi”, în românã, se confundã cu „mãrturie”, „a purta mãrturie”, „a fi martor”. Înseamnã sã fi martor acelei Vieti care trãieste în mãdularele omului, care nu poate fi biruitã, dupã cum zice Hristos, lui Petru: „Si aceasta este Biserica, pe care portile Iadului nu o vor birui”.

Omul cautã crucea lui Hristos

Cred cã vin zilele când viata noastrã trebuie sã fie curatã. Curatã nu înseamnã cã pãcãtuim pe ici pe acolo. Mãcar gândirea noastrã sã fie dreaptã, sã fie integrã, sã fie deplinã. Cã dacã nu, riscãm sã fim înhãtati de valurile, tsunami-urile post-moderne. Adevãrata viatã culmineazã cu crucea, paradoxal. Dar oare Biserica nu spune: „Bucurã-te cruce, de viatã fãcãtoare”. Cum „de viatã fãcãtoare”, când Dãtãtorul de viatã a murit pe ea? Trupul nu e totul, trupul a fost obiect de jertfã, si ni l-a dat ca împãrtãsanie, si sângele vãrsat, la fel. Pentru ca si noi, mâncând trup si sânge, sub formã de pâine si vin, cã stie cã nu suntem canibali, mâncãm trup si sânge care au cunoscut înviere. Si de aceea mâncãm viatã vesnicã, cum zice Hristos.

De când am fost hirotonit duhovnic, am auzit de foarte multe ori de la tineri, spovedanie de genul acesta: am încercat cele trupesti sau cele trupesti i-au încercat pe ei, si ori zic: „Dar n-am mers prea departe, sau pânã la capãt sau am mers pânã la capãt”, sau, cum spuneau câtiva: „O, pãrinte, când am avut prima datãexperienta aceasta, dupã aceea m-am gândit: Asta a fost tot?!”. Douã lucruri vreau sã mai zic:

1. Asta a fost tot? Da, sigur, asta a fost tot; tu cãutai dragostea, iar trupul, sãracul de el, asta a fost tot ce ti-a putut oferi. De ce? Pentru cã, în sine, nu este decât o functie biologicã si mai mult nu poate. E o functie biologicã pe care minciuna o învãluie într-un întreg misticism al trupului, si chiar sufletesc. Cauti împliniri sau mai stiu eu ce. Cei care au avut experienta, asteptând lucrurile acestea, au rãmas dezamãgiti. Adicã, am fost amãgiti si suntem amãgiti, în mãsura în care ne pot atrage peste mãsurã lucrurile acestea.

2. Pânã la capãt. Voiam sã mã concentrez mai ales pe cuvântul acesta: „prea departe” sau „pânã la capãt”. Dragostea are nevoie sã meargã pânã la capãt, si pe latura aceasta ne poticneste vrãjmasul si întunecã pe om, si merge pânã la asa-zisul capãt al apropierilor trupesti, în legea lor, în limita lor, bune foarte, si de o deosebitã frumusete, dacã am avea destulã des-pãtimire, ca sã vedem cu ochi curat toatã lucrarea aceasta a zãmislirii chipului lui Dumnezeu, fie si dupã cãdere.

Pânã la capãt; dragostea nu poate sã se dea decât pânã la capãt, nu poate. Nu cã nu poate, dar întelegeti cã este în firea ei, este un foc mistuitor, care îl mistuie pe însusi Dumnezeu. El se mistuie pe sine fiindcã El este dragoste. Si dacã este vorba în istorie, într-o istorie în care lucrurile culminã cu moartea, atunci pânã la moarte se lasã mistuit de dragoste si se lasã mistuit de dragul celor iubiti. Si când zice pe cruce: „Pãrinte, iatã-i cã nu stiu ce fac!”, tot nu de ranele Lui se tânguia, ci se tânguia de ranele noastre, de întunericul nostru. Cã nu stiu bietii acestia întunecati, cã pe singurul lor adevãrat prieten îl omoarã. „Însã Eu muri-voi pentru ei, si prin moartea aceasta voi gãsi altã cale spre a-i mântui, dacã n-am gãsit rãspuns de ascultare si de dragoste în ei; prin ura lor si prin criminalitatea lor, Mã las Eu, Dumnezeu nemuritor, omorât, si prin aceasta, prin jertfa aceasta, voi strica lucrarea mortii si a iadului, si tot îi voi mântui!”.

Însã, bineînteles, adaugã cei care vor: „Dã-ne Doamne sã voim, si sã voim mai deplin”. Marea erezie este felul în care întelegem noi crucea, si zicem:”A, îmi port crucea!”, adicã am multe de suferit. Echivalãm crucea cu suferinta. Erezie!Crucea este dragostea, dragostea dusã – sã citãm – „prea departe”, dragostea dusã „pânã la capãt”, dragostea adevãratã, care nu are nevoie de acea împlinire trupeascã, bunã foarte, pe care o poate trãi în legea ei si în limitele ei. Dar trebuie sã meargã dincolo de aceasta. Crucea este acel lucru pe care omul îl doreste. Si atunci când omul ajunge în pãcat, pânã la acel capãt unde se „dez- amãgeste” – si o, doarã de s-ar dez-amãgi! – dar, dezamãgit fiind, crede cã n-a fost destul, si cautã altã experientã, cautã altã persoanã. Încearcã din ce în ce mai mult, si riscã sã se împotmoleascã în ale pãcatului, în ale minciunii, în ale întunericului, pânã la capãt.

Mã veti crede dacã vã voi spune cã omul cautã crucea lui Hristos? Si nimic altceva. Domnul sã ne lumineze, si atunci vom putea cânta: „O, cruce de viatã fãcãtoare!”.

———————————————————————————————

Intrebări si răspunsuri la conferinta „Ce este omul?”

Ierom. Rafail Noica

Părinte Rafail, să întelegem din cele spus de dumneavoastră, că relatia trupească între doi tineri care se iubesc este „bună foarte”?

Frati si surori, trebuie să gândim teologic. Trebuie să întelegem că dualismul (adică a crede în două principii: al binelui si al răului) este o erezie recunoscută de Biserică. Numai binele există, fiindcă numai Dumnezeu a zidit, si nu diavolul. Vorbeam cu un tânăr, si m-a înteles tânărul. A zis: „Când Dumnezeu a făcut omul, nu l-a făcut până la centură si după aceea să zică: „Ocupă-te tu, diavole, că în alea nu mă bag”. Dar ce este atunci răul? Nu este decât un bine, folosit asa cum nu ne descoperă Dumnezeu să se folosească, ori într-un tel gresit, oricând nu trebuie, oricât nu trebuie, oricum nu trebuie. Rău în sine, nu există. Nu există decât bine si bine foarte. Dar unde este făptura liberă, cum e? Chipul lui Dumnezeu, înger sau om, are libertatea să treacă peste cele ale lui Dumnezeu; asta spre detrimentul lui si spre moartea lui, dar are această libertate, această liberă alegere… Si pe noi ne cheamă la o liberă alegere, pentru a alege, si pentru a alege drept, si pentru a nu ne rătăci si a nu ne dezamăgi. Sau, dacă ne dezamăgim, măcar să ne „dez-amăgim” si să revenim la adevăr. Trebuie să trăim lucrurile asa cum ni le descoperă Dumnezeu.

Da, relatia aceea e bună foarte; si sunt mult mai multe lucruri bune foarte decât omul post-modern îsi închipuie. De ce omul post-modern îsi închipuie gresit? Fiindcă asa a fost bântuită lucrarea asta de diavol dintru bun început, încât omul acum nu si-o mai poate închipui în închipuire curată. Si de aceea zic: Doar de ne-ar da Dumnezeu destulă des-pătimire să întrezărim ceva. Dar vă spun: cititi scrierile Sântului Simeon Noul Teolog si cititi si Cântarea Cântărilor în Biblie, si o să vedeti că este element foarte propice pentru o întreagă poveste pornografică, dar numai pornografie nu este. Prooroceste Solomon: „Trăieste cele trupesti, întrezărind, prin cele trupesti, cele duhovnicesti, pe care trupul le îngână si despre acelea vorbeste”. Marii sfinti ai omenirii, aceia pe care îi numeste expresia modernă ”mistici”, cu cât sunt mai „mistici”, cu cât sunt mai adevărat si mai adânc în ale duhului, cu atât mai putin se sfiesc de cele trupesti, cu atât mai liberi sunt. Prin ei putem întrezări ceva, ca să curătim întâi ochiul mintii, ca să vedem apoi încotro mergem. De exemplu, dacă trebuie să ne înfrânăm de la aceste relatii [trupesti], [cu ochiul mintii curat vom vedea] de la care relatii si cât să ne înfrânăm, si pentru ce să ne înfrânăm; si să nu mergem prea departe, nici în ale înfrânării, fiindcă am văzut catastrofe din prea mare înfrânare (tot o rătăcire este). Puritanismul este o erezie. Puritanismul l–am trăit eu pe pielea mea. Am ajuns în Anglia în anii ’50, si se simtea încă puritanismul, care ajunsese la culminarea lui, în secolul al XIX-lea (englezii vorbesc de „epoca victoriană” – de la regina Victoria). Destrăbălismul, pe care îl cunoasteti astăzi, este efectul direct al puritanismului, care a vrut o puritate „mai mare” decât ne-a dat Dumnezeu, care nu a recunoscut adevărata valoare a trupului si a tuturor celor ale trupului. A încercat să suprime nu numai patima, ci mult mai mult. Căci, ce-i patima? O scâlciere a unei virtuti. Patimi în sine nu există, în virtutea a ceea ce am zis adineauri: că rău nu există. Deci, în loc să suprime patimile (cum zic marii părinti nevoitori: „Noi nu cu trupul ne luptăm, ci cu patimile”), au încercat să suprime mult prea mult, cu efectul că a răbufnit firea omenească; diavolul stia ce făcea. Poate că, unii oameni, ne ducem prosteste, ne lăsăm dusi la ceea ce Eminescu numeste: „vane idealuri” de toate felurile: si politice si morale, cu rezultatul că răbufneste cândva firea, si atunci, răbufnind, dă în excesele contrare; diavolul a făcut-o înadins. Am simtit-o în 56-57, îmi amintesc, înainte să vină anii 60, si am simtit că o să vină apoi marea destrăbălare. Si nu m-am uimit când a venit.

Părinte Rafail, doar ortodocsii se mântuiesc? Au fost sfinti cu moaste si în afara Bisericii noastre?

As vrea să mai iasă o tură din cartea aceea a lui Homiakov („Biserica este una”), de care m-am bucurat foarte mult, că acum doi ani a iesit aici, la „Reîntregirea”. Homiakov zice: „Omul din Biserică nu poate judeca în afara Bisericii. Tot ce lucrează Dumnezeu în afara Bisericii este subiect de iconomie dumnezeiască”. Ce putem judeca noi, la o adică, dacă putem judeca, sunt cele dinlăuntrul Bisericii. Dacă sunt moaste si sfinti în afara Bisericii? Am întâlnit multi oameni „vii”, si am citit câteva vieti ale celor din trecut, care mă uimesc prin apropierea lor de cele pe care le pot judeca, în măsura în care pot, în Biserică. Dar nu m-as aventura să mă pronunt că sunt sfinti si moaste, si nu m-as aventura să spun nici că nu sunt. Sunt de competenta Unuia, Dumnezeu.

Însă stim de la Hristos si cuvântul acesta: „Si alte oi am, care nu sunt din staulul acesta, si pre acelea trebuie să le aduc”. Acestea sunt în puterea lui Dumnezeu. Vedem că un Apus, care de 1000 de ani că n-a mai cunoscut Biserică, de când Roma s-a despărtit de Biserică, si a căzut în erezia, socotesc eu, cea mai cumplită din istorie. Am „văzut” pe pielea mea cum Apusul a suferit din această erezie, în mii de feluri: am văzut în literatură, am văzut în toată cultura apuseană, am văzut-o în politică, am văzut-o în toate lucrurile cu care am avut de-a face. Totusi, acum, Apusul, în mare măsură, vine la ortodoxie, sau poate nu în măsură asa mare, dar în comparatie cu ce a fost în istorie, în orice caz mai mare decât oricând.

Despre cei care vin la ortodoxie, întrebarea care se pune este: „Cât de neortodocsi au fost străbunii lor?”, care n-au stiut de ortodoxie. Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi stiut de ortodoxie, asa cum stiu fii lor de astăzi.

Sunt întrebări la care nu ne putem da răspuns, dar zic: În baza cuvintelor dumnezeiesti, a vietii lui Hristos care S-a jertfit pentru vrăjmasi (când noi eram vrăjmasii, el ne-a iubit si s-a jertfit), cum putem gândi că Dumnezeu lasă să se nască oameni pe pământ, numai spre pierzanie [pentru că nu-s ortodocsi]? Însă, am văzut-o, tot pe pielea mea, că nu numai ce numim noi ortodoxie, este ortodoxie! Vă spun că Ortodoxia nici nu ar trebui să aibă nume în istorie, nici măcar Biserică. Ortodoxia am văzut-o ca pe firea adevărată a omului, către care tânjeste tot omul, sub diferite forme. Observând ce este, istoric, ortodoxia, noi suntem ortodocsi, dar vai de ortodoxia noastră! Părintele Sofronie spunea: „Un Ortodox a fost în istorie, si pe Acela l-au răstignit”.

Dar, când zic că ortodoxia este firea omului, multora dintre voi o să vă fie greu să întelegeti aceasta. Eu am trăit-o (iarăsi vă zic) tot pe pielea mea, că am tot căutat, cât am fost în protestantism, si întrând înapoi în Biserică, revenind la Biserică, după prima spovedanie si împărtăsanie, a început în mine să trăiască o viată si să-mi dezvăluie niste lucruri de unde am înteles că numai în mediul acesta poate înflori ceva duhovnicesc în om. Acesta este pământul în care pot trăi plantele acestea, pământul pe care toti îl caută, drept si strâmb.

Asa că, greutatea Bisericii si greutatea lui Dumnezeu cu omul este, pe de o parte, că nu trebuie să micsorăm importanta a ceea ce numim „ortodoxia” […] (ortodoxia este răspunsul lui Dumnezeu prin întrupare si prin jertfă dumnezeiască, răspunsul tuturor căutărilor omului, prin care ne găsim identitatea – „Ce este omul?” – , identitate pe care ne-a arătat-o Hristos; dacă Dumnezeu a trebuit să se întrupeze si, prin cinstit sângele Lui să ne descopere ce este omul, apoi trebuie să băgăm de seamă să nu pierdem ortodoxia) iar, pe de altă parte, a fi ortodox înseamnă a iubi lumea întreagă, tot cosmosul, tot ce a zidit Dumnezeu, cu dumnezeiască dragoste, până si pe vrăjmas. Nu ne încumetăm, la nivel ascetic, să iubim pe draci sau asa ceva, fiindcă sunt prea puternici fată de noi, si riscăm să cădem în plasele lor, asa cum a suferit părintele Paisie Aghioritul. Foarte interesantă experientă ne-a dezvălui el (las carte să ne spună mai departe), însă în nevointa noastră ne limităm la lucruri mai pe măsura noastră. Cu harul lui Dumnezeu, sfintii ajung la măsura, unde, cum zice Siluan: „Sfintii înconjoară si Iadul cu dragostea lor”. E o dragoste ne-silnică, care nu sileste pe cei care vor pierzania, „fiul pierzaniei”, cum zice Hristos despre Iuda. Nu-i sileste să iasă dintre aceia. I-ar dori cu pretul jertfei lor, i-ar dori mântuiti.

Deci, apărarea ortodoxiei înseamnă să ne apărăm singura cale în care ne putem regăsi pe noi si îl putem întelege pe Dumnezeu cel adevărat. Dar a fi ortodox este a iubi întreaga lume, pe prieteni si pe vrăsmasi, si a avea încredere în Dumnezeu. Dacă cineva îsi pune problema, si multi, poate toti si-o pun: oare numai ortodocsii se mântuiesc? – eu întrezăresc în întrebarea aceasta un duh al iubirii, care n-ar răbda gândul că cel din afara ortodoxiei ar putea pieri; chiar eu as putea fi în afara ortodoxiei, si aici e un fel de a iubi aproapele ca pe sine. Adică, dacă cel din afara ortodoxiei neapărat se pierde, cum zice o anumită idee, un fel de gândire, mă văd eu în starea lui si nu pot răbda lucrul acesta. Răspunsul meu la întrebare este: Dacă în mine, păcătosul, se găseste destulă dragoste să mă gândesc si la cei care eventual pier, oare în Dumnezeu este mai putină dragoste!? Întrebarea aceasta mi-a fost răspunsul, si cu constiinta că Dumnezeu iubeste mult mai mult decât ce putem închipui noi, las în competenta si atotputerea iubirii lui Dumnezeu pe toti, si îmi caut în ortodoxia pe care am găsit-o si în care mă aflu si în care cred, îmi caut mântuirea […]

Cum se zice în slujbele noastre: „Pre noi însine, si unii pre altii, si toată viata noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Dacă încrederea pe care o avem în Dumnezeu si în dragostea Lui, o încredintăm la toti cei din alte confesiuni, ba si religii, ba si pe atei (ce stim noi ce poate face Dumnezeu, multe minuni ne-a arătat în istorie) si ne ocupăm de mântuirea noastră, si, dacă nu vrem să fim egoisti, purtăm în rugăciune si pe acestia (Doamne, mântuieste-ne pe noi, si lumea Ta întreagă!), mântuirea noastră nu este si nu poate fi egoistă, si dacă ne mântuim se va răsfrânge ceva din mântuirea aceasta, ca o mireasmă peste întreaga lume.

Ce semnificatie si ce urmări credeti că va avea întâlnirea de săptămâna viitoare dintre Patriarhul Bartolomeu si Papa Benedict? Ce atitudine trebuie să avem noi fată de întâlnirile ecumeniste în care e angajată conducerea Bisericii?

În primul rând, dacă e cineva competent pentru a purta un dialog cu cei din afara Bisericii, acestia ar trebui să fie ierarhii nostri si teologii nostri. Acum, singura atitudine dreaptă pe care o putem avea, vă spun, este rugăciunea. Nu stiu ce altceva v-as putea spune; toti suntem oameni. Am văzut greseli si greseli mari si în rândurile celor mai luminati. Noi, poporul Bisericii, nădăjduim să ne mântuim prin preotia ierarhilor si preotilor nostri, dar si ei, oameni fiind, ca noi toti, si împreună slujitori ai lui Dumnezeu, si ei, preotii nostri, si ierarhii nostri si teologii nostri, au nevoie de rugăciunea Bisericii. Nu stiam de această întâlnire, dar să purtăm în rugăciune si pe părintele Patriarh, si pe cei din afara Bisericii, si să cerem Domnului ca El să lumineze, fiindcă Dumnezeu face lucrul acesta. Dar să stiti: Dumnezeu face de multe ori într-un mod foarte paradoxal, paradoxal pentru noi si pentru gândirea noastră..

Dacă noi rămânem în rugăciune, în cel mai rău caz, numai noi ne vom mântui. Într-un caz mai bun si altii. În cazul cel mai bun, poate toti. Dar rugăciunea noastră va influenta pe toti. Într-un sens, na-s zice că nu trebuie să judecăm lucrurile acestea. Trebuie să le judecăm si să le întelegem, dar cu dreaptă întelegere. Dar cine ne va da dreapta întelegere, decât Dumnezeu, prin Biserica lui, prin tainele Lui, prin preotii si ierarhii nostri? Revin la aceasta: punem în rugăciune si temerile noastre, si rugăciunile noastre, si supărările noastre. Si toate să le punem înaintea lui Dumnezeu. Cred că este singurul lucru ziditor pe care îl putem face. Dacă este un lucru mai bun pe care noi (ca popor al lui Dumnezeu si ca Biserică a lui Dumnezeu, că împreună suntem Biserica lui Dumnezeu) îl putem face, atunci Dumnezeu să ne lumineze si noi să îl facem. Că uneori, greseli ale mai marilor Bisericii au fost îndreptate de către popor. Mai toti ereziarhii au fost mai mari ai Bisericii. Arie a fost un episcop si au mai fost si altii. Un… opincă, să zicem, n-ar putea avea, în principiu, atâta influentă cât ar avea un teolog sau un ierarh. Însă noi să ne rugăm unii pe altii, si să ne păstrăm în dragostea aceasta si în teama de a nu aluneca.

Părinte, învătati-ne, vă rugăm, cum să trăim sfintenia la măsuri înalte si în căsătorie?

Dumnezeu să vă învete, că eu nu pot, n-am experienta căsătoriei. Dar câteva gânduri vă voi spune.

În primul rând, să piară din gândirea Bisericii ideea că e un nivel mai înalt si un nivel mai prejos – monahismul si căsătoria. Monahismul este un chip al vietii îngeresti, în sensul că monahul, în principiu, se leapădă de cele mai multe ale lumii acesteia si se gândeste, si îsi trăieste viata, în principiu, mai mult pentru cele vesnice. Am spus „în sensul”, dar adaug si „în măsura în care”. Adică nu toti monahii ajung la măsura unui Sfânt Siluan. Mai toti monahii, din cei pe care îi cunosc eu, au avut experienta mea, că m-am refăcut de rusine câteodată în fata unui mirean, care avea o trăire mult mai bună decât mine. Asa că, monahismul este mai înalt numai dacă se trăieste la nivel mai înalt. Însă nu există o cale mai înaltă sau mai joasă (cale ca atare). Cea mai înaltă cale pentru mântuire este calea pe care mi-o gândeste Dumnezeu mie. Pe aceasta cale mă voi afla împlinit si în veacul acesta si întru mântuire sau, cum zice sfântul Pavel, „într-o înviere mai bună” (în epistola către Evrei).

Căsătoria are răspunderea, între altele, de a aduce o generatie de oameni în lumea aceasta. Dacă se întâmplă sau nu, asta e altceva. Sunt si alegeri omenesti si pronii dumnezeiesti uneori, care intră în joc. Dar, în mod normal, asa este. Asta implică răspunderi si greutăti sau – cum zicem – „cruci” deosebite. Dar, dacă prin cruce mântuirea a venit la toată lumea, cum cântăm în utreniile de duminică, apoi ce vreti mai mult decât crucea pe care o aveti în căsătorie.

Tot ce este suferintă, este si o cale de mântuire. Si sfântul Ioan Scărarul, în cartea cu precădere monastică, zice: „Atentie monahilor, că noi în mănăstiri putem să adormim, că totul ne este bine, că suntem cu slujbe si altele, în timp ce mireanul, hărtuit fiind de cele ale lumii, este tinut mai treaz si mai pe picioare de cele ale lumii”. Asa se întâmplă, că curelarul din Alexandria, a învătat pe marele Antonie gândul acela care l-a dus la desăvârsire: „Toti se vor mântui, numai eu voi pieri”. Cum trăia curelarul acela, fără să nădăjduiască!? Vedeti, că e acelasi gând, acelasi cuvânt ca al lui Siluan: „Tine-ti mintea în iad si nu deznădăjdui”. Adică recunoaste ce esti, recunoaste realitatea, fii obiectiv, să zicem, fii realist, dar nu deznădăjdui. Iadul deznădăjduieste, Dumnezeu nu.

Deci, suferintele care ne vin în viată, toate sunt îngăduite de Dumnezeu cu o socoteală, pe care, dacă o întelegem, toate vor fi înspre mântuire. Fiindcă da, crucea nu este suferintă, crucea este dragoste, însă dragostea dumnezeiască neapărat este răstignită. Si răstignirea în lumea aceasta, după cădere, înseamnă durere. Deci, până la urmă, oarecum, revenim la suferintă cu crucea, însă suferintă care merge si în sensul invers: dacă dragostea este suferintă, calea suferintei ne poate aduce la dragoste; si o putem vedea foarte limpede si în vieti de sfinti, poate si în experienta vietii noastre, si până si în romane găsesti experiente dintr-astea. Suferinta nu este neapărat distrugătoare. Au fost niste cazuri extraordinare în lagărele de exterminare din Germania, din Rusia si în închisorile românesti (a iesit nu de mult o carte cu mărturii din închisori). Mircea Vulcănescu ne lasă ca mostenire cuvântul: „Să nu ne răzbunati!”. Cine stie ce a trăit acest Mircea Vulcănescu în închisoare!

Revenind la căsătorie, mai văd încă un lucru: îmbătrânind omul si depăsind pe cele ale tineretii, ajunge la vârsta de bunic, când omul nu mai are atâta legătură cu pământul, nu mai are răspundere, si multi cred că viata lor nu mai are nici un sens de acum înainte. Ba, de acum înainte are sensul adevărat! Sensul adevărat e acea orientare a privirii către cele vesnice. Moarte pentru om nu există. Nu moartea te asteaptă, ci „sufletul se întoarce”, cum zice rugăciunea, „la Cel de unde viată a aflat, iar trupul [vremelnic] se dă pământului din care a fost luat”. Vremelnic, fiindcă va veni vremea învierii si a trupului. Bătrânetea, în căsătorie, este acolo unde viata căsătoriei si viata călugăriei încep să se apropie într-o singură viată, în orientarea către cele vesnice.

Asa că, să nu mai existe gândul: „A! Ar trebui să fiu călugăr sau călugărită, că asta e calea cea mai înaltă!”. Este cea mai înaltă dacă la aceasta te-a chemat Dumnezeu. Dacă nu, la ceea ce te-a chemat Dumnezeu, aceea este calea cea mai înaltă.

Părinte, vă rugăm să ne explicati cuvântul: „De pe cruce nu te dai jos, altii te iau”, din cartea „Nevointa cunoasterii lui Dumnezeu”.

Da, un minunat cuvânt a fost acesta. Cei care ati citit cartea, vă amintiti poate. A fost un ieromonah la Athos, care a fost ispitit a se întoarce în lume, din cauza multor greutăti prin care trecea. Si l-a văzut pe Iisus răstignit, spunându-i de pe cruce: „Nu te cobori, altii te ridică”. Am adăugat eu cuvântul „altii”, că în română altfel n-ar fi de înteles, dar expresia în limba rusă este deosebit de frumoasă si de puternică: „esti ridicat!”. Adică, dacă te-ai angajat pe drumul crucii, mergi până la capăt; nu mai este scăpare si iesire, decât în clipa în care altii te ridică de pe cruce, după ce ai murit. Cuvântul acesta poate să pară deosebit de cumplit pentru cei care nu intuiesc destul dumnezeiasca dragoste. Monahul a intuit-o si a văzut că Cel răstignit îi vorbeste, nu-i vorbeste un teoretician, ci Cel care a suferit crucea si stie despre ce vorbeste. A avut destulă intuitie omul acela ca să înteleagă măretia acestui tragic, în care, pe lângă că Dumnezeu mântuieste pe om (în ciuda căderii lui), îl face si erou, cu un dumnezeiesc eroism al dragostei. Căci, până la urmă, din dragoste toate purced: si eroismul, si întelegerea, si întelepciunea, si puterea, si bogătia si toate cele dumnezeiesti.

Acesta e un cuvânt care pare deosebit de tragic, dar pentru cine îl întelege este un cuvânt deosebit de frumos si de măret. Domnul să ni-l dezvăluie! Observati că, mai târziu, părintele Sofronie trece printr-o ispită asemănătoare. Îi spune lui David B., cam asa: „Strig! De ani de zile strig către Dumnezeu, mă plâng zi si noapte, si Dumnezeu stă ca si cum nu aude. Si acum am obosit si nu mai pot. Mă gândesc că poate am ales o cale gresită [călugăria], că nu răzbesc si nu ajung nicăieri, dar, în acelasi timp, o altă cale nu văd pentru mine”. Si citează pe proorocul Eremia, care zice: „Tu, Doamne, M-ai silit la asta, ai fost mai puternic decât mine. Eu n-am vrut”. Si părintele Sofronie zice, în pasajul acela: „Undeva si eu n-am vrut, m-am împotrivit la calea aceasta, dar ai fost mai puternic si m-ai silit”. Dar atentie, nu a fost silit de un bici, sau o bâtă, sau de un pistol, ci de silnicia dragostei, si aici este puterea cea mai mare a lui Dumnezeu: dragostea care i-a silit pe acestia să-si asume calea crucii si nu ajung să o ducă mai departe. Poate că tot omul trece într-o măsură sau alta printr-o criză ca aceasta, dar e interesant cum, prin pronie dumnezeiască, prin scrierile lui Ioan al Crucii, l-a mângâiat Dumnezeu pe părintele Sofronie. Ioan al Crucii descrie uimitor ce trăiseră toti filocalicii nostri, arătând telul final al acestor momente tragice. Astfel, părintele Sofronie se îmbărbătează si cred că n-a mai avut după aceea cădere, dacă îi putem zice asa. Cred că criza si-a trecut-o si n-a mai avut clătinări de măsura aceasta.

Dar, ajunge omul până la capăt. Acest „până la capăt” este important, fiindcă Dumnezeu ne face să trecem pragul capătului nostru si trecem dincolo de capăt. Asa se lărgeste dimensiunea omului, trecând peste măsura lui. Nouă ni se pare că este peste măsură, dar, sigur, Dumnezeu, făcătorul nostru, stie adevărata noastră măsură.

Ce sfat dati unui tânăr care cade de multe ori în păcatul malahiei, se pocăieste, dar din nou se întoarce la păcat?

Între altele, bănuiesc că nevointa este gresită. Într-o altă cuvântare am vorbit despre nevointă eretică. Asta nu ca să acuz pe tânăr, ca să-ti împovărezi mai mult viata, ci ca să te încurajezi să cauti în gândirea ta o altă cale de iesire decât cea pe care o cauti acum. Mai mult nu-ti spun fiindcă nu-ti cunosc spovedania, dar cunosc multe dintre spovedanii de genul acesta.

Atunci când omul dobândeste în gândirea lui ceva mai dumnezeiesc, o viziune mai dumnezeiască (si asta nu-i ceva neapărat extraordinar), ceva esential se schimbă în gândirea noastră. În acel moment, păcatul deja, într-o anumită măsură, se biruieste. Dacă nu se biruieste, înseamnă că avem o gândire gresită. Când zic „gândire”, nu e gândirea abstractă. Gândirea se modifică si prin actul vietii noastre (de exemplu, prin acel suport material, cum numeam eu si nevointa fizică).

Este esential să ceri Domnului să lumineze pe duhovnicul tău (sau al vostru, că nu esti singurul în lume care cunosti nefericirea asta), pentru ca Domnul, prin duhovnicia Bisericii, să lumineze pe poporul Său si să biruim păcatul, care nu este decât un identic natural, nu este decât o realitate virtuală. Ceea ce caută cu adevărat omul este altceva, [nu „lumina” păcatului]. Si când găsim calea către altceva, păcatul devine… Stiti, o lumânare care-ti luminează o cameră întreagă, dacă o vezi sub razele soarelui de miază-zi, nici nu se mai vede flacăra. Nu s-a stins, arde lumânarea [ispita, dorinta], dar de lumina soarelui nu mai vezi flacăra. Asa e si păcatul. Ceea ce are bun păcatul (fiindcă numai pe linie de ceva bun, de ceva zidit de Dumnezeu ne poate amăgi), ce are luminos păcatul, se stinge, în lumina adevăratei viziuni a ceea ce căutăm.

Părinte Rafail, care este atitudinea ortodoxă în fata suferintei celor dragi ai nostri, atunci când ia forma unor boli incurabile. Suntem datori a face totul pentru a-i tine în viată, mergând până la transplantul unor organe vitale, asa cum este inima?

Este foarte greu să răspunzi la o întrebare ca aceasta, fiindcă depinde foarte mult si de credinta ta, si de credinta celui iubit. Eu n-am îndrăznit niciodată să spun: „Lasă-l pe Dumnezeu să te vindece!”, sau „Nu fă aceasta: transplant sau operatie!” pentru că nu sunt sigur ce este bun si drept si unde ne depăsim măsura pe linia aceasta stiintifică si în lupta împotriva mortii. Însă as vrea să întorc gândirea către esential. Esentialul este, prin credintă, întelegerea vietii vesnice. Si dacă orientarea către viata vesnică trăieste în om mai puternic decât altă chemare (biologică, fiziologică, chemare către viata aceasta, pe care tot o să o pierdem cândva), deci dacă această chemare către viata vesnică biruieste în om, curios, dar două lucruri se pot întâmpla:

1. Cel mai de asteptat este o moarte, vă spun, cu adevărat sfântă. Am avut sub epitrahilul meu două fete nemăritate. Una în vârstă de 33 de ani si una în vârstă de 27 de ani, cu cancer terminal. În câteva luni au murit amândouă. Au murit ca niste sfinte. Una zâmbea în cosciug.

2. Am cunoscut si pe altii în mănăstire. Un om avea scleroză în plăci si a venit să ceară rugăciunea părintelui Sofronie; s-a rugat intens părintele Sofronie si, la sfârsit, simtind că rugăciunea lui nu biruia moartea care lucra în omul acela, zice părintele Sofronie: „Iartă-mă, eu n-am rugăciune care să te vindece”. Omul acela, Constantin îl chema, Domnul să-l odihnească, a zis: „Părinte Sofronie, ce ziceti, mai mult decât o vindecare s-a operat. Am simtit puterea lui Dumnezeu, prezenta lui Dumnezeu prin rugăciunea asta, si mă simt vindecat”, vindecat într-un sens esential [sufleteste].

Am cunoscut mai multe întâmplări din acestea si zic: „Dacă omul are credinta aceasta, nu vreau să i-o opresc, dar nici nu simt că am dreptul să încerc să i-o insuflu. Paradoxal, dar când în om trăieste căutarea vietii vesnice, până la a dispretui sau a nu a se mai lăsa impresionat peste măsură de viata aceasta si de făgăduintele ei, si trăieste acum moartea cu seninătate si poate si cu umor (cum am văzut câteva cazuri), poftim că se vindecă, de nu-si revin nici doctorii!

Asa că două lucruri se pot întâmpla: Cel mai paradoxal e că tocmai atunci se vindecă, [când poate dispretui viata trecătoare]. Si, mai putin paradoxal, dar minunat: niste morti sfinte. Să ne dea Dumnezeu si nouă o moarte ca a unora dintre acestia. Asa că iarăsi, nu vă dau retetă, dar nădăjduiesc să aveti niste puncte de reper.

Părinte Rafail, în cazul în care un om care a vrut cu tot sufletul să ajungă la Dumnezeu, iar căderea aceasta o simte precum în iad, fără bucurie, fără nădejde, fără putere de a merge mai departe, există o posibilitate de revenire, atâta timp cât acest om nici măcar o mică rugăciune nu mai poate face?

Da, există toate posibilitătile. Si cea mai mare posibilitate este dacă omul acesta si-ar putea vedea starea în care este, cu ochi dumnezeiesc. Este starea în care, paradoxal, este cel mai aproape de Dumnezeu! Vorbim de multe ori de depresii nervoase, din care medicina si psihologia încearcă să-l scoată pe om. În mare măsură, nu întelegem drept lucrurile. Toate stările acestea de depresie si tot ce însoteste o situatie pe care ai descris-o, sunt aceleasi stări prin care au trecut marii sfinti, în crizele lor. Ei, cu rugăciunile, au biruit. Cel fără rugăciune are mai putine arme în mână. Însă uitati-vă, iarăsi, la momentul acela al părintelui Sofronie: câteodată si rugăciunea celui mai rugător se istoveste până la capăt, si nu mai este. Ba si la sfântul Siluan, atunci când a primit cuvântul acesta: „Tine-ti mintea în iad si nu deznădăjdui”. Dacă am sti să trăim stările acestea! Dacă am sti să le întelegem dumnezeieste si să le trăim drept! Sunt stările în care suntem cel mai aproape de Dumnezeu, chiar si când simtim că nu avem rugăciune. Ce anume trebuie acolo, singur Dumnezeu stie, si rugăciunea poate, dintr-o dată, să izbucnească ca un vulcan. Nu noi oamenii putem să facem ceva, ci numai Dumnezeu. Nu putem, ca oameni, să aflăm o iesire, decât prin rugăciune, pentru cei care pot să se roage încă acelui suflet, pentru ca Dumnezeu să-i dezvăluie acel cuvânt, care, într-o clipită, îl va ridica din starea aceea. Dar Dumnezeu îl va ridica, nu asa cum o face stiinta omenească si lucrarea omenească, prin mângâieri, prin atenuarea durerilor, ci printr-o totală vindecare. Si nu va fi numai o criză depăsită, în care nu va mai cădea din nou, dar va fi un alt om, care s-a născut dintr-o moarte. Bănuiesc că neiesirea din moarte este ceva asemănător acestor crize. Când moare trupul, sufletul care nu cunoaste pe Dumnezeu, bănuiesc că intră în o asa suferintă, într-o stare fără iesire, fără nădejde, si, fiind sub influenta păcatului în care a cedat toată viata, nu are iesire. Nici Avraam nu avea iesire. Dar credinta lui Avram în iad îl tinea si pe el în această nădejde („Tine-ti mintea în iad si nu deznădăjdui!”), ba mângâia o multime de suflete, care aveau si ele o oarecare apropiere de starea lui Avraam si nădăjduiau în nădejdea lui Avraam si se mângâiau în sânurile lui Avraam, încă nemântuit până la pogorârea în Iad a lui Hristos. Singurul om care a răzbit până astăzi a fost Iisus. Depresia nervoasă sau căderea psihică nu erau cu putintă, fiindcă păcat nu era în El, fiindcă lucrarea minciunii nu era în El. El a putut să răzbească starea aceasta, să se întoarcă si să-si reînvie si trupul. Dar observati că si aceasta a făcut-o nu în sens egoist si mândru. Zicea: „Stăpânire am să îmi pun sufletul si stăpânire am să-l iau din nou. Această poruncă am primit de la Tatăl”. Totul făcea în ascultare. Si Dumnezeu lucrează în ascultare. Ascultarea nu e nu numai pentru prosti si pentru nestiutori. Ascultarea este o stare a iubirii.

Cum s-ar aplica aceasta acestor oameni [depresivi], nu stiu. Dar eu zic că singurul lucru pe care îl putem face este să le arătăm cea mai deplină întelegere, chit că nu putem să zicem nimic, ci să stăm cu dragoste, în tăcere, alături de ei, si să ne rugăm cu rugăciunea: „Doamne, Tu stii cum, Doamne, Tu fă ceva!”. Si dacă Dumnezeu îti dă un cuvânt, o să-l simti si o să-l zici si o să fie minuni. Dacă nu, e de competenta altuia sau mai bine zis a lui Dumnezeu prin altul, sau fără nimeni. Singur Dumnezeu stie. Dar să se facă rugăciune. Să se facă rugăciune cu simpatie, si încercând să întelegem suferinta omului. Zicea părintele Sofronie: „Nu vă uitati din ce pricină suferă omul, uitati-vă cât suferă omul!”. Chiar si singură, compătimirea, tăcută, este în stare câteodată să scoată pe câte un om din aceste nefericiri.

Părinte Rafail, vă referiti într-o notă de subsol la cartea „Nevointa cunoasterii lui Dumnezeu”, la o gândire mai curat duhovnicească, drept slăvitoare, care să ne repună pe făgasurile cu adevărat ale mântuirii. Dar acum pe ce făgasuri ne aflăm? Există vreun întuneric care bântuie neamul nostru si care ne depărtează de la dreapta slăvire, de la dreapta întelegere? Dacă răspunsul este da, atunci ce este acest întuneric, în ce fel ne afectează si cum să iesim din el?

Da, mă bucur că există trezirea aceasta. E o întrebare foarte grea. Încep de la cuvântul apostolului Ioan, care zice: „Lumea întreagă întru cel viclean zace”. Ce înseamnă „cel viclean”? Observ că până astăzi, până si în ortodoxie, o lume (lume neîncrestinată) este încă tributară întunericului care a bântuit pe strămosii nostri păgâni. Fiecare neam avea dumnezeul lui, adică avea un drac care domnea asupra acestui neam. Aceste neamuri au fost tributare întunericului si diferitilor draci. Păgânismul grecesc a fost mai luminat (datorită căutării mai curate a omului), ca să poată să se convertească în vremea apostolilor, asa că grecii, ca neam, au putut prelua stafeta de la neamul ales al vechiului legământ, si astfel, Biserica noului legământ ne vine, cu precădere, prin prisma grecească.

Pe păgânismul din Apus îl văd deosebit de întunecat. De abia astăzi începe să se trezească Apusul la notiunea de persoană – ipostas. Două lucruri nu înteleg ei bine, si însusi fericitul Augustin nu le desluseste destul: Duhul Sfânt si persoana; iar cele două lucruri se reduc la unul, adică merg împreună. N-as putea să vă zic exact cum, dar ei au înteles, si confundă până astăzi Duhul Sfânt cu un dar, cu un pachet de la Dumnezeu, pe care ti-l trimite printr-o dumnezeiască postă. Sfântul Augustin vorbeste despre asta undeva (caricaturizez un pic; să mă ierte sfântul), dar si persoana o confundă cu individul.

La noi, în neamul nostru, găsesc un deosebit întuneric, deosebit de mare. M-as bucura să spun lucrul acesta, în această seară, ca să aduc nădejde si nu întristare si deznădejde în inimile voastre, fiindcă dacă avem nădejde, atunci constientizăm lucrul [întunericul] acesta si putem deja să începem să-l depăsim. Văd mai multe scăpătări ale neamului, care se manifestă, între altele, si în graiul nostru. Există un cuvânt pe care l-am pierdut din graiul nostru si, pierdut fiind, într-o anumită măsură riscăm să pierdem si trăirea lui: umilintă. „Umilintă” traduce cuvântul „umilenie” din textele vechi slavone, si „catanixis” din greacă, si nu este smerenia, nici a fi înjosit. Umilinta este dulcea străpungere a inimii de către dumnezeiasca dragoste, care dă lacrimi, ori dulci lacrimi de mângâiere, ori si lacrimi de pocăintă, de durere pentru păcatele noastre. As elimina din vocabular expresia „părere de rău” si as zice mai curând „căintă, durere”, lucruri mai adânci, mai serioase decât „părere de rău”. E o expresie foarte slabă si psihică. De ce ? Fiindcă vocabularul, pe de o parte, este născut de o anumită gândire. Pe de altă parte, vocabularul influentează gândirea pe mai departe, si este foarte important să avem un vocabular drept, pentru ca gândirea noastră să se îndrepteze. În trecut, în texte mai vechi, o să găsiti expresia „slujbă umilincioasă”, „cuvânt umilincios”, sau în greacă – „catanicticos”, în slavonă – „umilitenâi”. Umilintă tine de „umilenie” – în slavonă, si nu de „humilitas” – în latină. Umilenia are rădăcina „mil”, care dă si cuvântul „milă” si alte cuvinte cu această rădăcină din slavonă. Slujbele umilincioase sunt cu precădere slujbele din săptămâna mare. Este acea luminată întristare sau bucuroasă întristare pe care o poartă, ca o caracteristică, întreg postul cel mare. Si sunt si alte slujbe. Si au fost si scrieri umilincioase. Adică părintii au scris cu o deosebită insuflare a Duhului, si când le citesti îti dau lacrimile. Aceasta nu înseamnă a fi emotionat (acest cuvânt vine din altă lume care nu are nimic duhovnicesc). Este mult mai adânc decât o emotie. Părintele Sofronie spunea că umilinta este când „mintea si inima trăiesc aceeasi viată”. Acesta e momentul când lacrimile duhovnicesti încep să izbucnească. Sunt multe lucruri care se pot spune despre lacrimi… Ideea e că avem nevoie de un grai cu care să ne constientizăm. Trebuie făurit graiul.

Unul din întunericurile pe care le văd în popor, adică în mine si în ceilalti, este superficialitatea. […] Sunt multe aceste întunericuri. Vedeti, eu vin de la mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul. Sfântul Ioan Botezătorul are destulă dragoste si destulă sfintenie ca să poată trata pe poporul lui ca pe „pui de năpârci, cine va vestit să fugiti de urgia ce vine?”. Eu n-am nici dragostea lui, nici sfintenia lui si n-as îndrăzni să zic asa ceva, dar vreau să zic că gândul meu este, în esentă, cam pe aceleasi linii. Noi nu trebuie să ne fălim cu ce avem, ci să ne socotim cu ce nu avem, ca să nu cădem de la pronia noastră. Cu ajutorul lui Dumnezeu, dacă ne vedem păcatul (întunericul neamului nostru), important este nu urâciunea păcatului pe care îl vedem, ci important este că îl vedem. Aceasta v-o spun ca să ajut să se trezească o insuflare în neamul nostru. Imnul acesta – „Desteaptă-te române”, as putea să-i fac o parafrază minunată, duhovnicească, ca să iesim din ieftinismul acestei eroistici patriote, în ceva duhovnicesc, si mă întreb (scriam si înalt preasfintitului, cândva) dacă acest „Desteaptă-te române” nu este mai curând o intuitie duhovnicească care zace în neamul nostru si poate că a venit vremea să ne fie ca o cenusăreasă, oarecum prea târziu, dar să ne desteptăm. Domnul să ne miluiască, cum stie El.

Iarăsi revin la un cuvânt al părintelui Sofronie, care trăise ortodoxia până acolo unde a ajuns la vederea lui Dumnezeu. Rezumând tot ce am spus: Ce este omul? Este o călătorie din biologie la a deveni un duh de Dumnezeu văzător. Părintele Sofronie, ajungând la vederea lui Dumnezeu, pot să zic că a trăit, cine stie în ce măsură, dar deplin, ceea ce poate da ortodoxia. Ne zicea: „Noi, dacă suntem ortodocsi, nu ne putem mândri că suntem ortodocsi. Că suntem ortodocsi nu putem decât să ne smerim, si smerenia este duhul ortodoxiei”.

Cam acesta este gândul meu. V-am spus câte ceva, vă mărturisesc că n-am îndrăznit să vă spun prea multe. N-as vrea să stârnesc nici deznădejde, nici să dărâm niste viziuni, idealuri si alte lucruri în ce au pozitiv, însă încurajez lucrul acesta: să vedem lipsurile noastre, si văzându-le, departe de a ne descuraja, să prindem curaj, că înseamnă că începem să vedem. Zicea părintele Sofronie: „Această viziune, care la început ne face să vedem păcatele, este o lumină a lui Dumnezeu, Care ne-o arată. Sfârsitul căii este vederea a însesi acelei lumini, care astăzi ne arată păcatele”. De aceea zice si părintele Sofronie si Isac Sirul si toată Filocalia în diferite cuvinte: „Mai mare este cel care îsi vede păcatele, decât cel care vede îngeri”.

Părinte, vă rog să ne explicati ce înseamnă ura de sine, despre care vorbeste părintele Sofronie.

Bună întrebare. Există o ură de sine pe care o găsiti si în spitalul numărul nouă, când oamenii se taie cu cioburi, înghit termometre si altele, dar nu despre asta e vorba. Aceasta nu este o ură în sensul pe care noi [crestinii] îl trăim în legătură cu cuvântul acesta, astăzi. Ura de sine este dragoste pentru cel iubit – Dumnezeu si aproapele -, încât omul la sine nu se mai gândeste. Este o parafrază a cuvântului „smerenie”, care, cum ne zicea părintele Sofronie, este acea calitate a iubirii Dumnezeiesti ce se dă celui iubit, fără întoarcere asupră-si. Este faptul de a trăi în toti ceilalti, numai în sine nu. Cel iubit este locul în care vrea dragostea să se sălăsluiască. Când locul său îl lasă gol [golire de sine], acest gol poate fi umplut de dragostea celorlalti. În dumnezeire, această dragoste care se numeste si întrepătrundere, este faptul că, asa cum zice si părintele Sofronie, Tatăl când naste pe Fiul fără de timp mai înainte de veci, îsi varsă toată fiinta sa în Fiul. Si purcezând si în Duhul, Tatăl numai în Tatăl nu trăieste, ci în Fiul si în Duhul. Dar în dumnezeire nu e tragedie, fiindcă dragostea este cea care uneste toate cele trei persoane. Fiul primeste această deplină dăruire a Tatălui si a Duhului, într-un Fiu care s-a golit de Sine, ca să aibă în Sine pe Tatăl si pe Duhul, si El trăieste în Tatăl si în Duhul. Si asa si pentru Duhul. Aceasta este esenta urii de sine. Lepădarea [golirea] de sine se numeste în nevointa filocalică ură, fiindcă, uneori, ia si aspectul unei uri (ca o ură).

Când mucenicul zice: „Că voi trăi sau că voi muri, nu importă. Pe Hristos trebuie să-l mărturisesc. N-am voie să mărturisesc pe altul decât pe Hristos, si, cu pretul mortii, nu aruncă un bob de tămâie în fata statuii cezarului, sau mai stiu eu ce lucru pentru care îsi va primi moartea. Aceasta este ura de sine, lepădarea de sine. Dar, dacă nu întelegem ura de sine în contextul dragostei, riscăm să ajungem la spitalul numărul nouă.

Un subiect de studiu mare este acesta: dacă nu întelegem un lucru din viata noastră în termenii acelor două porunci (pe care Hristos le-a zis ca fiind cele mai mari si că de ele atârnă tot restul), înseamnă că n-am înteles acel lucru. Dacă n-am înteles ce este virtute, sau ce este patimă, ce este păcat, sau ce este poruncă dumnezeiască, sau ce este orisice în viata noastră, în legătură cu aceste două porunci – a iubi pe Dumnezeu si a iubi pe aproapele ca însusi pe sine -, înseamnă că lucrul acela încă nu l-am înteles.

Părinte Rafail, mitropolitul Ioannis Zizioulas zice că mântuirea se realizează ca o trecere de la ipostasul biologic la ipostasul eclezial. Pentru aceasta, zice el, este fundamental ca trupul si erosul să nu fie desfiintate, ceea ce ar desfiinta posibilitătile de expresie, ci ipostaziate eclezial. El concluzionează că trupul este elementul de comuniune prin excelentă. Aceste afirmatii converg cu învătătura lui Sofronie despre principiul ipostatic? Ne puteti prezenta pe întelesul nostru aceste învătături? Ne sunt ele utile?

Ce stiam noi când ne-am născut în lumea aceasta? Pentru prima dată, în vesnicie [lăsată parcă îndărătul nostru], începeam o călătorie prin care aveam să întelegem ceva despre fiintă. Existenta este un mod al fiintei, este fiintă în devenire. Prima experientă a vietii este experientă biologică, trupească. Si, cum ziceam, tot ce este trupesc este o îngânare a ce este duhovnicesc. Vedeti, cuvântul acesta despre dragostea dumnezeiască – „întrepătrundere” (sau „perihoreză”, cum învătati în cursurile de teologie) are o analogie în trăirea trupească, în zămislirea omului. Vedeti cum, si acolo este o îngânare. Vedeti îngânări duhovnicesti în cele trupesti, în rugăciunile Bisericii. Ce înseamnă odihna sufletului în loc luminat, în loc cu verdeată, în loc de odihnă. Ce este lumină, ce este verdeată si ce este odihnă, dincolo? Avem experienta trupească a acestora, dar înseamnă altceva în duh. Cred că parafrazez corect si pe Înalt Prea Sfintitul Zizioulas si cred că nu-l caricaturizez nici pe părintele Sofronie, zicând că prima experientă a vietii este în trup, biologică. Dacă am trăi-o corect (nu-mi place cuvântul corect, sună prea rece si disciplinarist), dar hai să zicem că dacă am trăi-o în adevăr, ar fi prima treaptă prin care putem să trecem mai departe în cele ale duhului. Scâlciată fiind experienta trupească, riscăm să se scâlcieze si cea duhovnicească; se întâmplă catastrofic tot felul de lucruri pe linia aceasta, dar Dumnezeu stiu că are mijloace de a depăsi aceasta, si acolo multe lucruri rămân iarăsi numai în competenta lui Dumnezeu.

Vă dau o pildă: am cunoscut o englezoaică, profesoară, care avea două fete. Ea a avut nefericirea că, într-o seară, sotul ei n-a venit acasă si n-au mai stiut niciodată ce-i cu el. Femeia aceasta era credincioasă si învătase pe cele două fete ale ei rugăciuni si a merge la biserică. Fata cea mare, de vârsta mea, a zis într-o zi mamei: „Rugăciunea Tatăl nostru? Ce-i acesta un „tată? Unul care nu este acolo”. Si de atunci si-a luat tălpăsita si a trăit cu generatia hippy si cu toate cele ce s-au trăit de acea generatie prin toată lumea. Până la urmă e posibil ca si un cuvânt urâcios de-al ei să fi provocat moartea mamei ei. Când un tată nu trăieste destul de deplin ca un tată, ceva din figura tatălui dumnezeiesc se strică. Ce înseamnă „sfintească-se numele Tău”, când eu, ca tată, nu-mi trăiesc datoria mea de tată? Am observat alt lucru: Mama este chipul Bisericii. Cu precădere, Maica Domnului este un chip al Bisericii. Usor se confundă, într-unul din capitolele Apocalipsei, chipul femeii care sta să nască (si care este Biserica) cu Maica Domnului. Dar fiecare femeie, ca mamă, este un chip al Bisericii. Pe mine m-a miluit Dumnezeu să înteleg Biserica în cea mai mare parte, fiindcă – Domnul să o odihnească! – am avut o mamă care a câstigat în mine deplina încredere. O mamă care niciodată nu m-a mintit si care a fost iubitoare, jertfelnic de iubitoare. Cu tot felul de păcate si scăpătări omenesti, că nici ea nu era un mare sfânt. A avut o moarte frumoasă. Nu îndrăznesc să-i zic „sfântă”, dar cam pare a fi asa. Mai târziu, după ce a trecut criza mea si am revenit în Biserică, si mi-am dat seama ce este Biserica, am avut o izbucnire înlăuntrul meu. Am zis: „Păi Biserica este mama mea si de acum o să cred orbeste în ce zice Biserica”. Acesta a fost, să zicem, începutul carierei mele bisericesti. Adică mama îti dă viată, îti împărtăseste dragoste si este un chip al celei în care poti să ai deplină încredere că nu te minte. Aceasta s-a răsfrânt asupra Bisericii.

În acelasi fel, toate experientele, inclusiv cea a trupului, trăite drept, în măsura si în limitele pe care ni le dezvăluie Dumnezeu, toate sunt menite de Dumnezeu a fi un prim pas întru cele duhovnicesti si întru cele vesnice. „Strică-le pe acestea trupesti si sansele sunt să se strice (si o să fie mult mai greu a deslusi) si cele duhovnicesti”.

Părinte Rafail, în rugăciunea „Tatăl nostru”, spunem: „Tatăl nostru care esti în ceruri”. Vă rog să ne definiti „Cerul”, cerurile în care există Dumnezeu. Cred că este cu neputintă ca Dumnezeu să fie numai în cerul de deasupra noastră.


Duhul Sfânt, „care pretutindenea este si toate plineste”, oare acum nu este si în sala aceasta? Oare Dumnezeu nu aude ce zic? De la El nădăjduiesc să fie cuvântul pe care îl rostesc. De la El nădăjduiesc să fie dreapta întelegere pe care o să o aveti în inimile voastre si, chiar dacă zic un cuvânt gresit, nădăjduiesc ca Dumnezeu să-l corecteze în inimile voastre. Dumnezeu pretutindenea este si toate plineste. Când zicem „ceruri”, zicem experienta unei vieti pe care nu o are pământul, nu o are viata biologică, si care ne ridică mintea la cele ce vor să fie (care sunt deja acum, în lucrare, în devenire, în înfăptuire, si după asa-zisa noastră moarte, în finală înfăptuire, ca răsplata). Asa că, trebuie să crestem dincolo de întelegerea copilăroasă că [Dumnezeu e] acolo sus, dincolo de nori, departe-departe, unde nici cu telescopul nu-L vezi. Spunea părintele Sofronie că era un profesor de teologie în Rusia, care zicea: „Un veac întreg, Copernic a scrutat cerurile cu telescopul, si pe Dumnezeu nu l-a găsit. Înseamnă că nu cu acel instrument trebuia căutat Dumnezeu”. Instrumentul este inima care luminează mintea, mintea în inimă. Luminarea este – atentie! – întâi cunoasterea păcatelor, fiindcă ce să lumineze Dumnezeu în mine, decât ceea ce sunt si ceea ce este în mine întâi. Dar aceasta nu înseamnă că acolo voi rămâne, ci mă luminează ca să pot să zic: „O, Doamne, gresit-am, nelegiuit-am, nedreptătit-am… Miluieste-mă, scoate-mă, scapă-mă!”. Astfel începe o călătorie si un dialog cu Dumnezeu, care pretutindenea este si toate plineste, până când vom ajunge la Dumnezeu. Dea Domnul să ajungem!

Dar vreau să zic un chip pe care l-am citit într-o predică a preasfintitului Antonie de Suroj de la Londra. Si el avea cuvânt puternic. Noi ne închipuim pe Dumnezeu, ca sezând pe un tron, înconjurat de nefiintă (înconjurat întâi de îngeri si altele si după aceea de nefiintă) si că Dumnezeu din aia ne-a scos pe noi. Dar nu e asa. Nu există asemenea spatii ale nefiintei. „Dumnezeu este”, si „tot ce este, este Dumnezeu”. Nefiinta sunt eu, atunci când nu eram; si acum îmi port încă nefiinta în cârcă, până când, în devenirea mea, în existenta mea, voi purcede din ale lui Dumnezeu si voi ajunge înapoi la Dumnezeu, si până când voi putea spune si eu: „Doamne, prin harul Tău, si eu pot să zic: eu sunt”.

Părinte Rafail, cum poate omul să dobândească harul Duhului Sfânt?

Primul pas, cel care ai pus întrebarea aceasta, fă constant rugăciune către Dumnezeu. Spune-I-o lui Dumnezeu, cere-I si întreabă-L pe Dumnezeu, si aceasta să-ti fie parte din canonul tău. Fie că esti în tramvai, că mergi, că lucrezi, când mintea nu îti e luată de alte lucruri, cere-I lui Dumnezeu cum să poti dobândi Duhul Sfânt.

Toată viata bisericească, toată nevointa, toată citirea, toată cultura, si prin cultură am în vedere cu precădere slujbele noastre bisericesti, culminând cu Liturghia, sunt o viată menită de a ne câstiga Duhul Sfânt, a câstiga dragostea si Duhul Sfânt. La nivele ascetice, parcă mai mult decât celelalte persoane ale Dumnezeirii, Duhul Sfânt este legat de notiunea de persoană si de dragoste – dragostea Duhului Sfânt. Bineînteles că, dacă vorbim de Dumnezeu, unde e Duhul Sfânt, este si Tatăl, este si Fiul, dar, nu stiu în ce fel, Duhul Sfânt se identifică, uneori, în călătoria nevointei noastre, mai mult cu cele două notiuni care ne sunt în gând: persoana – ipostasul deci, si dragostea. Asa că toată viata bisericească să nu o confundati, doar asa, cu o viată corectă sau cu altceva. Toată viata bisericească este o nevointă spre a dobândi Duhul Sfânt, si dacă nu e aceasta, am ratat-o într-o anumită măsură, si Dumnezeu să ne pună înapoi pe făgas.

Părinte, putem folosi remediile homeopatice?

De multe ori am zis oamenilor: Da, dar vedeti cu cine aveti de a face. Cred că trebuie în acest caz rugăciune, si nu numai cu cele homeopatice. În general, în lumea noastră, învitregită de Dumnezeu, mai important este homeopatul decât homeopatia – ca răspuns la întrebare. Aceasta e valabil si în toate celelalte domenii, si în medicina clasică. Dacă omul este mai integru (ce este aceea integritate, Domnul să definească), esti în mâini bune, dacă nu, prin homeopatie, ca si prin alopatie, ca si prin orisice, poti să primesti rele.

Homeopatia mi-a plăcut fiindcă am găsit în ea o stiintă în care Dumnezeu nu se dezmintea, ca, până la urmă, să văd că stiinta deloc nu dezminte pe Dumnezeu, decât atunci si acolo unde omul vrea să-l desfiinteze. În al doilea rând, homeopatia, mai mult decât alte viziuni terapeutice, exprima, îngâna în multe feluri, în multe aspecte, teologia si viata noastră ascetică, ortodoxă.. Homeopatia vine de la cuvântul „homios” din limba greacă, care înseamnă asemănător, si de la „patos” – patimă, suferintă. Ideea e că vindeci asemănătorul cu asemănătorul si nu cu contrarul. Dacă ai insomnii îti dă un remediu care ti-ar da insomnii dacă nu le-ai avea, dar acum, că nu le ai, te trezeste! Si invers, de exemplu, cafeaua lucrează ca somnifer, în anumite conditii. Am avut experientă vie.

Ce m-a impresionat este că acest cuvânt apare de câteva ori în imnologia din lunea din Săptămâna Mare, în limba greacă. Se zice de Domnul Hristos, care a pătimit asemenea nouă, iar cuvântul în limba greacă este „homeopafis” – „asemănător ai pătimit”. Dar cuvântul se poate întrebuinta si în alte scopuri religioase, sau în vrăji si mai stiu eu ce – ferească Dumnezeu. De aceea zic eu că este important în mâinile cui esti.

Părinte, cum putem înlătura egoismul, care e atât de adânc înrădăcinat în fiinta noastră, pentru a ajunge la dragoste? Cum putem face să-l iubim pe aproapele nostru si chiar pe vrăjmasul nostru?

Iarăsi spun, fă-ti canon suflete care ai scris aceasta, să întrebi pe Dumnezeu tot mereu întrebarea aceasta, si aceasta îti va fi o rugăciune importantă.

Una din nevointe este să vedem cum trăia Hristos (pentru aceasta să ne rugăm, să citim evangheliile). Apoi, dacă zice că iubirea aproapelui este ca însusi iubirea de sine, aceasta nu ne arată cât cantitativ să-l iubesc si pe aproapele, ci, văzându-mă pe mine, ce mă face să sufăr, ce mă bucură, ce mă omoară, stiu cum să fiu si cu aproapele, si este un fel de a iubi, de a trăi această poruncă, în nevointa noastră. Să întelegem pe aproapele „ca pe mine însumi si prin mine”. Nu în toate amănuntele. Mie poate că îmi place ciocolata amară, si aproapelui să nu-i placă ciocolata amară. Eu pot să încerc să văd ce face plăcere aproapelui si îi fac un dar asemănător, în termenii lui. Trebuie mers mult mai departe decât a face un dar. Părintele Sofronie zicea: „Nu te uita din ce pricină suferă aproapele, ci cât suferă. Si când stii putintel, sau chiar mai mult, ce este suferinta, atunci împreună pătimesti, împreună suferi cu acela”. Te te proiectezi în aproapele sau asimilezi pe aproapele în viata ta, si se depăseste egoismul; deja trăiesti într-o oarecare întrepătrundere, preiei ceva din suferinta lui si eventual îi dai ceva din linistea ta. Se întâmplă si asta, cu minunate efecte, dar as zice că toată nevointa asta care este de folos, culminează cu împărtăsirea, cu Cel care ne-a dat aceste porunci. Să ne împărtăsim cu întelegerile acestea si cu trupul si sângele Celui care ne-a dat porunca aceasta. Fiindcă Mântuitorul zice că Împărătia Cerului este asa cum arunci o sământă de mustar în pământ, si vine ziua si vine noaptea, si trece vremea si creste cum nu stii. Fiindcă pământul de la sine rodeste. E mai ales vorba de pământul fiintei noastre. Ne nevoim cum putem, încercăm să citim si să întelegem pildele, să-l cugetăm, pe baza experientei noastre, pe aproapele, să ne împărtăsim cu sfintele daruri si cu toate celelalte taine ale Bisericii.

Însă, adevărata lucrare nu este în puterile si în competenta omului. Adevărata lucrare, în chip tainic, o face Dumnezeu în pământul fiintei noastre, care, sub razele luminii dumnezeiesti, rodeste asa cum nu stim, si cred, si chiar văd, prin unele efecte ale smereniei sfintilor, că ei nu se văd ca sfinti, si n-au văzut (într-o măsură au văzut, într-o măsură n-au văzut) ceea ce trăieste în ei, dar în mod firesc, Dumnezeu i-a scos din biologie si i-a dus în ne-stricăciune, cum ei nu stiu.

În discutiile cu sectantii, multi dintre ei ne pun următoarele întrebări: Dacă Hristos ar fi fost omorât, dacă putem spune asa, cu un cutit, cutitul s-ar fi făcut obiect sfânt? Cum răspundem întrebării? De ce ne adresăm crucii ca unei persoane vii?

Aici sunt două întrebări esentiale. Dacă cutitul l-ar fi omorât pe Hristos, pe de o parte, socotesc că am cinsti si cutitul, fiindcă moarte n-a fost ci înviere din morti, ci sfintire care sfinteste toate cele care s-au atins de această sfintenie, de trupul lui Hristos. Ce nu stiu si într-o măsură nu pot sti sectarii este puterea concretă a sfinteniei din sfintele moaste si din tot ce avem ca sfintenie în Biserică. Acestea nu sunt doar efecte ale bunei cinstiri a omului (că cinstim ceva fiindcă a fost în preajma lui Hristos). Există o sfintenie, adică există un efect concret al sfinteniei, si, într-o măsură, ne împărtăsim de ea, cinstind aceste lucruri sfinte.

Referitor la a doua întrebare, acolo e o taină pe care nu o stiu si nu o deslusesc, dar v-o prezint asa cum gândesc acum lucrurile. La început am spus că părintele Sofronie spunea că ultima dimensiune este persoana, ipostasul. De multe ori mă întreb ce întelegea prin dimensiune si cum ipostasul este ultima dimensiune si bănuiesc că în afară de persoană nu este nimic. Vă duc mintea la alte lucruri unde ne încurcă Scriptura, Apocalipsa, si anume când zice că, la judecată, „moartea îsi va da pe mortii pe care îi tinea si iadul îsi va da mortii, si moartea si iadul vor fi aruncate în iezerul cerului de foc”. Ce este moartea? Este faptul că eu mor? Ce este iadul? Este doar faptul că eu sufăr? Nu stiu, dar pe de o parte observ că vedem moartea si iadul ca pe doi saci pe care Hristos îi întoarce pe dos, îi goleste de tot ce are înăuntru ca suflete, care se mai pot mântui poate, si pe ele (moartea si iadul) le aruncă în iezerul de foc, goale, fără suflete. Pe de altă parte, si moartea si iadul parcă sunt, oarecum, într-o măsură, personificate. În imnologia crucii, chiar spune unul din tropare: „îti grăim ca unei însufletite”. Si mă întreb ce este aceasta? Si vedem că la venirea a doua, crucea va merge înaintea lui Hristos. Ce este aceasta? Cititi începutul viziunii lui Ezechiel, unde vede pe Dumnezeu pe un scaun înalt, si scaunul acesta avea roti care erau pline de ochi. Si zice: „Duhul lui Dumnezeu era în roti”. Ce sunt aceste roti? Oare în vesnicie, tot ce are Dumnezeu, si animale si instrumente, sunt persoane vii? Nu stiu, rămâne ca întrebare, si zic să contemplăm lucrul acesta cu uimirea pe care o provoacă. Si nu numai să asteptăm, dar chiar să cerem ca la vremea potrivită, Dumnezeu să ne dea adevăratul răspuns.

Părinte, cum putem întelege prezenta lui Dumnezeu pretutindeni si, în acelasi timp, prezenta unei mari suferinte în lume?


Este vorba de libertatea înfricosătoare a omului. Si zic înfricosătoare, fiindcă Dumnezeu, cu atotputerea Lui si prezenta Lui, nu sileste omul, că socoteste, pe de o parte, că omul prea este un dumnezeu, fie el în facere, pentru ca Dumnezeu să-l silească. Pe de altă parte, dacă omul, în libertatea lui, nu alege cele drepte, atunci alegerea lui nu are valoare vesnică. Rezultatul, în cazul unui om în cădere, este că Dumnezeu se vede nevoit să lase, pe de o parte, toate scandalurile si catastrofele, si iadul care ne împresoară, toate chinurile acestea care au fost în istorie. E o istorie cu munti de cadavre si mări de sânge. Dar, pe de altă parte, si am observat-o iar pe viu, uneori, în crizele cele mai mari, este destul pentru un suflet să întoarcă pentru o clipă ochii către Dumnezeu, si îl scoate din tragediile cele mai cumplite cu o elegantă de nedescris. Numesc elegantă, pentru că omul nici nu-si dă seama, si bietul om, întunecat si prost, poate să zică: „Ah, ce noroc am avut!”. Si cinstea merge acestui zeu cu numele „noroc”, si Dumnezeu continuă să iubească pe om, fără să aibă bucuria de a-l vedea pe om întorcându-se, ca pe unul din cei zece leprosi, zicând: „Multam, Tie, Doamne atotputernice, că ai făcut o minune de nedescris!”. De multe ori nici nu observăm că e o minune de nedescris.

Dintr-o publicatie de la Alba Iulia, o revistă care vorbea despre o asociatie care vrea să apere copii, îmi amintesc povestea unei mame din Ardeal, care a fost răpită de o întreagă mafie si dusă în Italia pentru prostitutie. La un moment dat descrie cum strigă din inima ei deznădăjduită către Dumnezeu, că nu era nici o iesire. Si se opreste o masină, un client, si o pofteste în masină, si se dovedeste a fi un tânăr care a ajutat-o să scape dintr-o situatie fără iesire, si a dus-o înapoi în România.

Vă mai pot spune încă o situatie de acest gen. În primul război dintre Apus si Irakul lui Saddam, televiziunea americană CNN a ajuns să filmeze acolo într-o închisoare. A filmat doi prizonieri englezi, piloti, care au fost prinsi de către irakieni. Si unul din ei a zis în deznădejde: „Dacă voi ajunge pe ecranele voastre, poporul meu, rugati pe Dumnezeu să mă scoată din iadul acesta!”. Copii care veneau la noi duminica, de la Londra, cu care vorbeam mult, mi-au povestit că acest soldat a venit înapoi în Anglia, iar celălalt nu se stia ce s-a întâmplat cu el.

Am cunoscut o persoană care, după 20 de ani de iad cumplit, o englezoaică, care într-o clipită de deznădejde, si-a amintit de rugăciunea Tatăl Nostru si a spus-o întărind fiecare cuvânt cu puterea pe care ti-o dă o oarecare deznădejde, care nu e deznădejdea aceea păcătoasă, căci îi dă avânt rugăciunii. A doua zi persoana aceea a ajuns la noi la mănăstire, si cu timpul a devenit si ortodoxă. Si a scos-o Dumnezeu din cei 20 de ani de durere.

Deci vreau să zic că pe de o parte, Dumnezeu îl lasă pe om să-si desfăsoare istoria cum vrea el. Pe de altă parte, în orice conditii, dacă un suflet se întoarce către Dumnezeu, atunci si Dumnezeu face niste minuni, pe care ar fi bine să le întelegi, că de multe ori eleganta [smerenia] lui Dumnezeu face că trec pe sub nasul nostru si nu le vedem, dar sunt niste minuni mult mai trăsnitoare, aproape si decât învierea lui Lazăr din putreziciune.

Când dobândeste omul curătia inimii? Poate un om simplu, un om obisnuit, să ajungă la această măsură duhovnicească?


Nu numai că poate, dar asta si este menirea vietii. Să nu socotiti lucrurile pe care le vedeti în vietile sfintilor ca pe niste lucruri care sunt numai pentru marii specialisti. Marele specialist esti tu. Rusinea noastră, câtă vreme n-am ajuns la sfintenia acestor sfinti, este că n-am ajuns acolo, fiindcă tot omul este chipul lui Dumnezeu si asemănarea. Si iarăsi zic ce am zis la început: de ce să asteptăm moartea, ca altii să ne cânte: „Chipul slavei negrăite sunt, măcar că port ranele păcatelor”. Acum să cântăm aceasta. Cum zicea părintele Sofronie: „Acesta e programul nostru, al obstii noastre si al întregii omeniri: Chipul slavei negrăite sunt, chiar dacă port ranele păcatelor.

Părinte, ati spus că iubirea lui Dumnezeu pentru apostolii Ioan si Iuda era aceleasi. Cum să întelegem atunci ceea ce scrie în Evanghelie, si anume că Ioan este numit „ucenicul pe care îl iubea Iisus”?

Dragostea este aceeasi, si pentru Ioan, si pentru Iuda, si pentru tine, si pentru mine. Pentru că dragostea este dragoste si nu se schimbă. Însă, pe de o parte, dragostea se modelează pe măsura si pe forma fiecăruia. Astfel, aceeasi dragoste altfel iubeste pe Petru, fiindcă altfel primeste Petru; altfel pe Ioan, fiindcă altfel primeste Ioan; altfel pe Maica Domnului, fiindcă asa e Maica Domnului; altfel pe Iuda, fiindcă Iuda nu primeste.

Ultimul cuvânt al iubirii neclintite a lui Hristos a fost în Ghetsimani, când a venit Iuda cu tabăra de tâlhari. Îi zice lui Iuda: „Prietene, pentru ce ai venit?”. Doar-doar, acum, Iuda îsi va face pocăinta, îsi va aminti că si el a fost numit „prieten” si că nu s-a dezmintit Hristos de cuvântul zis: „Voi sunteti prietenii Mei, dacă păziti cuvântul Meu”. Dacă acum Iuda l-ar fi păzit, ar fi revenit în ceata prietenilor lui Iisus.

Cât despre „ucenicul pe care îl iubea Iisus”, aici este o expresie a modestiei caracteristică smereniei duhovnicesti. Nu îndrăznea Sfântul Ioan să zică: „Eu L-am iubit pe Iisus mai mult decât altii”, asa cum îndrăznise Petru, când a zis că „dacă toti acestia te vor lepăda, eu mă duc si la închisoare si la moarte cu Tine”. Stim însă că nimeni dintre acestia n-a făcut păcatul pe care l-a făcut Petru, în afară de Iuda, bineînteles. Deci Ioan avea subtirimea aceasta, nu îndrăznea să spună: „Eu l-am iubit mai mult decât altii”, si atunci zicea: „Ucenicul pe care l-a iubit Iisus”; ca si cum ar zice: „Nu stiu de ce l-a iubit, dar aceasta este realitatea”.

Este în lumea virtutii ceea ce se întâmplă în mod păcătos în lumea păcatului: dai vina pe altul. „Nu eu, ci femeia pe care Tu mi-ai dat-o”, si deci e vina femeii si bineînteles a Ta, numai că n-a fost destul de grosolan Adam ca să zică toate cuvintele acestea. Dar si în lumea virtutii se întâmplă ceva asemănător, că subtirimea face că Ioan nu judecă pentru ce Iisus arată atâta dragoste către el si se pune pe el la persoana a treia (ucenicul pe care l-a iubit Iisus).

Părinte Rafail, ce se cuvine să facem în actuala criză iconoclastă, care se pare a se ivi (problema scoaterii icoanelor si a însemnelor religioase din scoli si din institutiile publice)?

Lumea trebuie să-si urmeze cursul pe care si l-a ales omul, fie în alegerile drepte, fie în cele nedrepte, si cele proorocite trebuie să se întâmple. Cred că astăzi, istoric, este cu precădere vremea libertătii în care poftim, că Dumnezeu îngăduie tot libertinajul să se dezlăntuie.

Cel mai important lucru este ca eu, noi, să ne facem alegerea cea dreaptă. Când zic „eu”, mă gândesc la fiecare dintre voi. Si fiecare, cum zice Apocalipsa, în sfârsitul ei, „cel ce nedreptăteste, mai nedreptătească; cel ce spurcă, mai spurce; dar cel ce lucrează dreptatea, mai lucreze dreptatea si cel ce sfinteste, mai sfintească-se. Că iată vin degrab si plata, în mâna Mea, cu Mine. Să dau fiecăruia, după faptele lui”.

Până la urmă, mântuirea este alegerea personală a fiecărei persoane, alegere pozitivă sau – ferească Dumnezeu! – alegere negativă. În orice circumstante din viata noastră, două lucruri cred că sunt importante: 1. văzând si putând judeca anumite lucruri care se întâmplă în jurul meu, să fac alegerea si să fac alegerea cea dreaptă. 2. să fac rugăciune pentru cei care rătăcesc, rugăciunea fiind singurul fel de a nu judeca si de a nu fi judecati. Nu este cazul să ne prefacem că nu stim că e păcat si că e rău sau altceva. Este faptul de a nu lepăda pe aproapele, chiar dacă ne este vrăjmas. Si dacă nu putem mai mult, dacă nu avem mai multă putere, să zicem măcar „Doamne, miluieste cum stii Tu! Luminează-ne pe toti, că toti suntem păcătosi”.

Părinte Rafail, vă multumim pentru această seară minunată si când Dumnezeu va rândui, dorim să ne mai întâlnim în această conjunctură. Vă multumim!

Blog dedicat Parintelui Rafail Noica

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s