SPOVEDANIA (îndemn la vreme de Post)

Autor: Părintele Siluan Popescu

(vedeţi şi pagina: Părintele Siluan Popescu)

Înaite de a vorbi despre Taina Măsturisirii sau despre Spovedanie este necesar să precizăm, în linii foarte generale, semnificaţia a două noţiuni teologice: har şi Sfântă Taină.

Dumnezeu, fiind o existenţă vie, are o energie prin care se manifestă, ce este degajată din fiinţa Sa. Spre deosebire însă de orice energie întâlnim în lumea aceasta, energia care porneşte din fiinţa lui Dumnezeu este necreată, aşa cum necreat este El. Această energie necreată se numeşte har. Cu cât omul se umple mai mult de har, cu cât primeşte de la Dumnezeu, prin prezenţa harului, mai multă înţelepciune, tărie a voinţei, putere iubitoare, frumuseţe etc., cu atât se asemănă mai mult cu Dumnezeu şi este părtaş fericirii. Pentru a săvârşi binele şi pentru a creşte în bine, omului îi este absolut necesară prezenţa harului, potrivit cuvântului dumnezeiesc:

Fără Mine nu puteţi face nimic. (Ioan 15,5)

Dumnezeu ne face în mod special părtaşi energiilor sale necreate, harului, prin intermediul anumitor slujbe bisericeşti. Aceste slujbe, care sunt de o necesitate absolută realizării planului de mântuire a lumii, adică aducerii oamenilor la fericirea veşnică, se numesc Sfinte Taine. Ele sunt în număr de şapte: Botezul, Mirungerea, Împărtăşania, Spovedania, Maslul, Cununia şi Preoţia. Prin fiecare dintre aceste Sfinte Taine, ni se dăruieşte o anumită lucrare a harului.

Prin Botez primim iertarea păcatului strămoşesc, harul curăţitor de păcate îşi face sălaş în inima noastră şi devenim membri ai Bisericii. Dacă, din acel moment, am fi nişte desăvârşiţi împreună-lucrători cu harul nu am mai păcătui niciodată. Din nefericire, aproape toţi, pe măsură ce creştem în vârstă, pierdem tot mai mult din puterea sfinţitoare pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o prin Botez ca urmare a păcatelor pe care le săvârşim. Din această cauză avem nevoie de Taina Spovedaniei, pentru ca Dumnezeu să reînnoiască în noi harul, energia sa curăţitoare şi să ne împace astfel cu Sine şi cu Sfânta Biserică.

Pierdem harul lui Dumnezeu prin orice păcat. Dar ce este păcatul? Păcatul este încălcarea legii lui Dumnezeu cu deplină voinţă şi ştiinţă. Facem o greşeală atunci când călcăm legea lui Dumnezeu din neştiinţă şi avem o neputinţă atunci când călcăm legea lui Dumnezeu pentru că voinţa ne este prea slabă. Chiar dacă greşeala şi neputinţa nu sunt păcate, noi trebuie să le avem şi pe acestea în vedere la Spovedanie pentru a primi o vindecare completă.

Păcatul afectează negativ fiinţa noastră în integralitatea ei, trup şi suflet. Mai mult, efectele lui negative se pot observa asupra tuturor puterilor noastre sufleteşti: voinţă, raţiune şi sentiment. Astfel, păcatul slăbeşte voinţa, întunecă raţiune şi perverteşte sentimentul. Cu vât efectele păcatelor sunt mai mari asupra noastră cu atât mai mult ni se va perverti conştiinţa, adică glasul lui Dumnezeu din noi îl vom auzi tot mai greu şi mai neclar.

Aşa stând lucrurile, atunci când vrem să ne cercetăm din punct de vedere duhovnicesc trebuie să ne punem următoarele întrebări, prin raportare la voia lui Dumnezeu:

Care este voia lui Dumnezeu? (verificarea conştiinţei)

Ce am gândit? (verificarea raţiunii)

Ce am simţit? (verificarea sentimentelor)

Ce am făcut? (verificarea voinţei)

Cu răspunsurile la aceste întrebări trebuie să ne prezentăm înaintea duhovnicului, înaintea unei conştiinţe superioare. El are menirea de a verifica dacă am înţeles corect care este voia lui Dumnezeu, de a cumpăni gândurile, sentimentele şi faptele noastre, inclusiv cuvintele, şi de a ne da apoi învăţătură şi încurajare pentru a părăsi păcatul şi a înainta în virtute. În final, va hotărâ dacă suntem vrednici de a primi iertarea de la Dumnezeu pentru cele mărturisite sau trebuie să mai facem un anumit canon înainte de a o primi.

Atunci când ne cercetăm duhovniceşte putem observa în noi gânduri şi sentimente pe care nu le dorim şi despre care nu putem explica cum au ajuns să facă parte din noi. În asemenea situaţii trebuie să ţinem seama că noi, venind în lumea aceasta, îi moştenim pe strămoşii noştri nu doar din punct de vedere fizic, ci şi spiritual. Aducem cu noi urmări ale păcatelor, dar şi ale virtuţilor strămoşilor noştri. Important nu este însă să ne explicăm cum a ajuns o anumită răutate să se cuibărească în noi, ci să facem tot ce putem pentru a ne elibera de ea.

Păcatele pot fi împărţite în multe categorii în funcţie de gravitatea lor sau de modul în care se produc, dar săvârşirea păcatului urmează aproape întotdeauna acelaşi curs: sentiment, gând, cuvânt şi faptă. Adică: îmi doresc ceva, gândesc cum să obţin, vorbesc şi făptuiesc. În acest lanţ Părinţii au arătat că lupta trebuie dusă la nivelul gândului, la nivelul minţii. Aceasta, deoarece inima, sentimentele, se schimbă mult mai greu şi de cele mai multe ori nu ai ce face decât să te rabzi aşa cum eşti şi să îţi spovedeşti starea. Dacă însă nu se dă curs sentimentelor şi gândurilor pe care acestea le nasc, în timp, harul lui Dumnezeu va vindeca şi inima. Uneori, ispitirea are loc doar în gând, fără a fi implicat şi sentimentul.

Analizând gândurile, Sfântul Ioan Casian, Sfântul Ioan Scărarul şi mulţi alţii ne-au dezvăluit opt tipuri de gânduri care premerg păcătuirea, în spatele cărora se află întotdeauna opt tipuri de diavoli: lăcomia pântecelui, curvia, iubirea de arginţi, mânia, întristarea, lenea, mândria şi slava deşartă. Atunci când ne cercetăm duhovniceşte trebuie să urmărim cum se fac ele lucrătoare în viaţa noastră, ce păcate săvârşim după ce primim aceste gânduri. Să ne oprim puţin asupra fiecăruia dintre ele.

Specific mândriei este să defaime şi să nu se supună rânduielilor lui Dumnezeu şi oamenilor pe care Dumnezeu i-a însărcinat să conducă. Ea are pretenţia că ştie ce este drept şi că lucrează cu dreptate. O vedem furişată în sufletele noastre atunci când nu putem crede sau chiar stăm împotriva învăţăturii dumnezeieşti. Spre exemplu, Biserica învaţă că este o minciună ideea că oamenii ar muri şi ar reveni la viaţă în mod repetat (reîncarnare), iar noi sesizăm în noi tendinţa de a crede această minciună. Mândria ne împiedică să înţelegem şi să respectăm libertatea celorlalţi oameni. Atunci când suntem ocărâţi noi avem imediat tendinţa de a răspunde şi ne supărăm dacă celălalt nu încetează, fără a înţelege că celălalt a fost lăsat liber de Dumnezeu ca să se poarte aşa cum se poartă şi că nu ar trebui să fim supăraţi pe el. Când se raportează la ceilalţi mândria exacerbează defectele, neputinţele lor, în timp ce atuci când se raportează la sine le minimizează pe cele proprii. Un tip de mândrie este slava deşartă. Acesta îi împinge pe oameni să lucreze pentru a fi văzuţi, apreciaţi şi lăudaţi de oameni, şi nu pentru a se îmbogăţi în har. Ea fuge de ocări.

Atunci când nu îşi atinge scopurile, omul mândru se mânie sau se întristează. Mânia întunecă imediat raţiunea şi duce la gesturi necugetate, agresive, iar tristeţea este o întunecare a sentimentului şi duce la slăbirea voinţei şi la dorinţa de a renunţa la lupta pentru fericire.

Ispitirea noastră vine de multe ori de la trup. Lăcomia pântecelui se referă la a mânca şi a bea fără rânduială şi fără măsură. Tot aici se includ păcate cum ar fi fumatul, acoolismul etc. Curvia se referă la a face gesturi ce depăşesc o relaţie normală frate-soră faţă de o persoană  cu care nu eşti căsătorit.

În dorinţa noastră de a ne satisface patimile suntem restricţionaţi deseori de faptul că nu avem bani. Pe măsură ce omul începe să vadă în bani mijlocul prin care obţine puterea de a-şi satisface patimile el devine un doritor înfocat al acestora. Mână lui se închide când este vorba de a dărui, iar mintea lui caută în permanenţă modalităţi de a agonisi. Acest mod de a se comporta a fost numit în vechime: iubire de arginţi.

Dacă are ce şi cât îşi doreşte, se întâmplă ca omul să nu mai fie interesat de a lucra binele. El începe să fie leneş. Devine din lucrător al binelui un consumator al roadelor acestuia. Lenea slăbeşte capacitatea de a porni la lucru, dar şi puterea de a săvârşi binele. Ea este o slăbiciune a voinţei.

Oamenii evită să se spovedească, în general, din cauza mândriei (nu cred în puterea şi necesitatea Tainei şi se împotrivesc învăţăturii Bisericii), din cauza slavei deşarte (vor să rămână cu părerea pe care o au despre ei şi nu vor să audă prin gura duhovnicului cum îi vede Dumnezeu) şi din cauza deznădejdii (nu cred că sunt capabili să se îndrepte, nici măcar cu puterea harului, sau nu cred că Dumnezeu poate ierta păcatele grave pe care le-au săvârşit).

Să ne încurajăm unii pe alţii să facem o cercetare cât mai amănunţită a sufletelui nostru (ce simt?; ce gândesc?; ce fac?), a conştiinţei (care este voia lui Dumnezeu şi cum o înţeleg?) şi a modului în care gândurile răutăţii sunt prezente în viaţa noastră. Apoi, să ne îndreptăm spre duhovnic pentru a mărturisi ce am descoperit în noi, a primi iertare de păcate, a primi putere (har) şi a înţelege cum putem să ne vindecăm.

Siluan Popescu

3 păreri la “SPOVEDANIA (îndemn la vreme de Post)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s