Portretul Sfântului

Dianora Ioana

Pe Părintele Dumitru Stăniloae, l-am întâlnit la vreme de toamnă, în urmă cu şaisprezece ani.

Nu în trup, fiindcă Părintele trecuse deja la Domnul, ci în duh, prin scrierile sfinţiei sale.

Era în vremea căutărilor mele înfrigurate pe tărâmul Ortodoxiei. Prin regăsirea Bisericii străbune, sufletul meu zbuciumat aflase apa cea vie după care însetase fără să ştie, în nesaţiul său după absolut. Setea aceea ucigătoare, de umblet într-un deşert fără nădejde de scăpare, se ostoise, dar o alta îi luase locul acum: inima mea înseta după cunoaşterea mereu mai profundă a Adevărului pe Care Îl întâlnise.

Primele cărţi pe care le-am citit în vremea aceea au avut darul de a-mi zidi temelia credinţei pe piloni de nezdruncinat: ele mi-au luminat înţelesuri fundamentale, ancorându-mi fiinţa în Stânca Hristos.

Între cărţile de căpătâi ale inimii mele, se află Teologia Dogmatică a Părintelui Dumitru Stăniloae.

A fost prima carte pe care am primit-o de la părintele duhovnic, spre a-mi lumina drumul pe calea Ortodoxiei. Am citit-o cu interes, cu surpriză, cu încântare. Cu interes, pentru că-mi răspundea la toate nelămuririle. Cu surpriză, pentru că-mi descoperea înţelesurile într-un fel în care simţeam că ele erau vii, dincolo de raţiunea care mă obişnuise cu logica comună a lucrurilor. Cu încântare, fiindcă inima mea se hrănea din Viaţa pe care mi-o descoperea Părintele Dumitru care nu mă abandonase unei lecturi „reci”, ci mă însoţea apropiat şi cald, ca un vechi şi bun prieten, pe drumul descoperirilor ce mi le făcea, tălmăcind inimii mele acolo unde raţiunea mea limitată se împotmolea. Aşa am deprins să mă rog Părintelui şi ajutorul sfinţiei sale nu s-a lăsat niciodată îndelung aşteptat.

Fac această mărturisire, pentru că am avut de curând neplăcuta surpriză de a afla păreri cel puţin stranii ale unor oameni care nu doar că nu îl preţuiesc pe Părintele, dar ei nu pierd prilejul de a căuta să-l „desfiinţeze” dac-ar putea. Din rea-credinţă, din necunoaştere – nu ştiu. Mi-am amintit  un cuvânt al Mântuitorului, Care spune: Greu îţi este să loveşti cu piciorul în ţepusă!…

Dezbinarea, invidia, răutatea, orgoliul – par să se ţină scai de noi, ortodocşii. La nivel teoretic, ne descurcăm oarecum însă practica ne omoară cu totul: noi, cei de azi, nici pe acestea nu le facem, nici pe acelea nu le ţinem. Ne trimite Dumnezeu câte un luminător şi noi căutăm să-l ucidem cu pietre. Cu ce suntem mai buni decât vechii evrei care şi-au făcut viţelul de aur, cu ce suntem mai buni decât lucrătorii viei care ucideau pe trimişii Stăpânului şi care, orbiţi de răutate, chiar pe Fiul Său L-au ucis? O ploaie de pietre nu conteneşte să cadă asupra celor din urmă luminători ai noştri. Sub ea a intrat şi Părintele Dumitru Stăniloae. Şi nu ne înfiorăm c-am putea totuşi să nu fim pe calea cea bună şi să lovim în Sfinţii lui Dumnezeu. Şi iarăşi îmi vin în minte cuvintele lui Hristos: De câte ori am voit să vă adun sub aripi, dar nu aţi vrut…

Mă întreb: oare poate cineva scrie despre lucruri pe care el însuşi nu le-a trăit? Ca unul care se încearcă şi el într-ale scrisului, eu pun retoric întrebarea la care Flaubert a răspuns concis şi exact: Madame Bovary sunt eu!

Socotesc aici, într-o încheiere mai amplă a îndureratei mele intervenţii, să las textul Părintelui Dumitru Stăniloae să vorbească de la sine. Desigur că trebuie să fie şi urechi de auzit…

“În persoana sfântului, prin disponibilitatea sa în relaţii, prin extrema sa atenţie faţă de celălalt, prin promptitudinea cu care se dăruie lui Hristos, umanitatea este tămăduită şi înnoită. Cum se manifestă în mod concret această umanitate înnoită? Sfântul lasă să se întrevadă faţă de fiecare fiinţă umană un comportament plin de delicateţe, de transparenţă, de puritate în gânduri şi în sentimente. Delicateţea sa se răsfrânge chiar şi asupra animalelor şi a lucrurilor, pentru că în tot şi în toate el vede un dar al iubirii lui Dumnezeu şi pentru că nu vrea să rănească această iubire tratând aceste daruri cu nepăsare şi cu indiferenţă. El respectă pe fiecare om şi fiecare lucru şi, dacă un om sau chiar un animal suferă, el le arată o compasiune profundă.

Sfântul Isaac Sirul spune despre compasiunea sfântului: “Ce este un suflet, o inimă plină de compasiune? Este o ardere a inimii pentru fiecare făptură: pentru oameni, pentru păsări, pentru animale, pentru târâtoare, pentru diavoli. Gândul la ele ori vederea lor îi face pe sfinţi să verse din ochi şiroaie de lacrimi. Iar compasiunea adâncă şi intensă, care stăpâneşte inima sfinţilor, îi face incapabili să suporte vederea celei mai mici răni, oricât de neînsemnate, făcute vreunei făpturi. Pentru aceasta, ei se roagă în tot ceasul cu lacrimi, chiar şi pentru animale, pentru duşmanii adevărului şi pentru cei ce le fac rău.” (…)

Aceasta compasiune descoperă o inimă delicată, extrem de sensibilă, străină de orice asprime, indiferenţă şi brutalitate. Ea ne arată că înăsprirea este roada păcatului şi a patimilor. În comportamentul sfântului, până şi în gândurile lui, nu se întâlneşte nici vulgaritate, nici josnicie, nici meschinărie. Nici urmă de afectare, nici lipsă de sinceritate. În el, culminează gingăşia, sensibilitatea, transparenşa şi ele se asociaza curăţiei, atenţiei generoase faţă de oameni, disponibilităţii prin care el participă cu toată fiinţa sa la problemele şi la necazurile lor. În toate aceste calităţi, se manifestă o realizare exceptională a umanului.

Există într-adevăr o distincţie şi o nobleţe plină de afecţiune în aceste forme superioare ale gingăşiei care lasă în urmă distincţia şi nobleţea obişnuite, distante şi formale. Această gingăşie nu evită contactele cu oamenii cei mai umili şi nu se sperie de situaţiile în care alţii ar crede că se înjosesc. Modelul acestei gingăşii este kenoza lui Hristos, pogorârea Lui. El n-a vrut să rămână departe de păcătoşi, nici de femeile pe care le ocolesc cei ce ţin la reputaţia lor. Kenoza lui Hristos este o gingăşie spirituală. El Îşi arată, prin aceasta, voinţa de a nu-i apăsa pe cei umili, de a nu-i stânjeni. Prin kenoză, El a vrut să deschidă drum spre inima lor. Prin gingăşie, voia să îi facă să renunţe la brutalitate, în loc ca ei să persiste într-o duritate în care dispreţul celui inferior corespunde celui al superiorului.

Prin kenoza Sa, Hristos a vrut să frângă zidul brutalităţii şi al durităţii care învăluie ca o cochilie, pentru a o apăra, delicata esenţă a umanităţii adevărate.

În gingăşia comportamentului lor, sfinţii s-au inspirat din kenoza lui Hristos. (…)

Graţie unei conştiinţe a cărei sensibilitate a fost hrănită şi desăvârşită prin această sensibilitate a lui Dumnezeu făcut Om pentru oameni, la care ei participă, sfinţii sesizează stările de spirit cele mai discreste ale celorlalţi şi evită tot ce ar putea să-i contrarieze, fără a omite totuşi să-i ajute să triumfe asupra slăbiciunilor lor şi să-şi învingă dificultăţile. De aceea, un sfânt este căutat ca un confident al secretelor celor mai intime. Căci el este capabil să citească la ceilalţi o nevoie abia schiţată, tot lucrul bun pe care ei îl pot dori. El se grăbeşte atunci să împlinească această cerere şi se dăruie în întregime. Dar el citeşte la ceilalţi şi necurăţiile lor, chiar şi pe cele pe care ei le ascund mai abil. Compasiunea sa devine atunci curăţitoare prin forţa delicată a propriei sale curăţii şi prin suferinţa pe care i-o provoacă intenţiile rele ale celorlalţi sau dorinţele lor perverse. Şi această suferinţă rămâne în el.

În fiecare din aceste situaţii, el ştie când şi ce trebuie să facă. Acest discernamant subtil al sfinţilor, manifestare nouă a nobleţei distincţiei lor, poate fi considerat un fel de “diplomaţie pastorală”.

Din persoana sfântului, se revarsă mereu un duh de generozitate, de autojertfire, de atenţie, de participare, fără nicio grijă faţă de sine, o căldură care îi încălzeşte pe ceilalţi şi care le dă sentimentul că au dobândit putere şi îi face să simtă bucuria de a nu fi singuri. Sfântul este mielul nevinovat, totdeauna gata să se jertfească, să ia asupra sa durerile celorlalţi, dar şi un zid neclintit pe care toţi se pot sprijini. Participând astfel la destinul celorlalţi, el face uneori dovada unei mari discreţii, alteori, dimpotrivă: el se manifestă cu efuziune. Inutil să mai amintim dezinteresul său desăvârşit în relaţiile cu ceilalţi.

Dealtfel, nimeni nu este mai smerit decât el, mai lipsit de orice artificialitate, mai departe de orice fanfaronadă, mai “firesc” în comportamentul său, deşi acceptă şi înţelege tot ceea ce este cu adevărat omenesc, toate situaţiile modeste ş,i uneori, ridicole, ale umanităţii noastre care este mare doar atunci când nu se laudă cu măreţia sa. Sfântul creează astfel, deîndată, o atmosferă de familiaritate, de apropiere umană, de intimitate între el şi ceilalţi. În acest fel, el umanizează relaţiile cu ceilalţi şi le imprimă o pecete de autenticitate, pentru că el însuşi a devenit profund uman şi autentic. El vorbeşte cu gingăşie, evitând să numească în mod brutal cu numele lor slăbiciunile celorlalţi, în acelaşi timp creează condiţiile unei relaţii directe, sincere şi deschise a celorlalţi cu el; îi împinge, astfel, să-i mărturisească sincer slăbiciunile şi păcatele lor şi le dă puterea de a le birui.

Sfinţii au ajuns la simplitatea pură, pentru că au depăşit în ei înşişi orice dualitate, orice duplicitate, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Ei au depăşit lupta dintre suflet şi trup, dintre bunele intenţii şi faptele pe care le săvârşesc, dintre aparenţele înşelătoare şi gândurile ascunse, dintre ceea ce pretindem că suntem şi ceea ce suntem de fapt. Ei s-au “simplificat”, pentru că s-au dăruit în întregime lui Dumnezeu. Este motivul pentru care se pot dărui în întregime şi oamenilor în relaţiile cu aceştia. Dacă evită uneori să numească cu brutalitate pe nume slăbiciunile acestora, o fac pentru a nu-i descuraja şi pentru ca şi în ei să sporească ruşinea, delicateţea, recunoştinţa, simplitatea şi sinceritatea.

Sfinţii dau întotdeauna curaj. Uneori, ei micşoreaza, pentru aceasta, proporţiile exagerate de închipuire pe care oamenii le atribuie prin imaginaţie slăbiciunilor lor, păcatelor şi patimilor lor. El îi vindecă de sentimentul deznădejdii sau al neputinţei totale. Dar, uneori, ei reduc deasemenea şi orgoliul celorlalţi cu un umor delicat. Ei surâd, dar nu râd cu zgomot sau sarcastic. Alteori, în faţa faptelor imorale şi a patimilor condamnabile, ei îşi arată seriozitatea, dar nu inspiră niciodată spaimă. Ei acordă o valoare infinită celor mai sărmani oameni, pentru că, întrupându-Se, Fiul lui Dumnezeu Însuşi a dat această valoare infinită tuturor oamenilor. În fiecare om, ei Îl văd pe Hristos, cum spun în cugetările lor unii părinţi duhovniceşti. Dar, în acelaşi timp, ei înjosesc orgoliul celorlalţi dându-se pe sine pilde de smerenie. Astfel, ei restabilesc neîncetat egalitatea naturală dintre oameni.

Prin smerenia sa, sfântul trece aproape neobservat, dar el se face totdeauna prezent când e nevoie de sprijin, de mângâiere, de încurajare. El rămâne alături de cel pe care toţi l-au părăsit. Pentru el, nicio greutate nu este de netrecut, nicio piedică de neînvins, când e vorba de a scoate pe cineva dintr-o situaţie disperată. El vădeşte atunci o putere şi o dibăcie uimitoare, îngemănate cu un calm şi o încredere de nezdruncinat, pentru că el crede cu tărie în ajutorul lui Dumnezeu cerut printr-o rugăciune stăruitoare.
El este fiinţa umană cea mai smerită, dar, în acelaşi timp, el este o figură neobişnuită şi uimitoare. El provoacă la ceilalţi sentimentul că au descoperit în el şi, prin el, în ei înşişi umanitatea adevărată.

Această umanitate a fost atât de acoperită de artificial, de voinţa de a părea în loc de a fi, încât, atunci când ni se dezvăluie, ea ne uimeşte ca ceva ce nu este natural. Sfântul este cel mai binevoitor dintre oameni şi, în acelaşi timp, fără să vrea, cel mai impunător, cel care atrage cel mai mult atenţia şi provoacă cel mai mult respect. Pentru fiecare, el devine un apropiat, cel care te înţelege cel mai bine, cel care te face să te simţi în tihnă alături de el şi, în acelaşi timp, te face să te simţi stânjenit, făcându-te să-ţi vezi propriile insuficienţe morale şi păcate pe care eviţi să le priveşti. El te copleşeşte prin măreţia simplă a curăţiei sale şi prin căldura bunătăţii şi atenţiei lui; el produce în noi ruşinea de a avea un nivel moral atât de jos, de a fi desfigurat umanitatea în noi, de a fi necuraţi, artificiali, plini de duplicitate, de meschinărie. Toate acestea dobândesc un relief surprinzător în comparaţia pe care, fără să vrem, o facem între noi şi el.

Sfântul nu face uz de nicio forţă pământească, nu dă ordine cu asprime, nu porunceşte cu severitate. De asemenea, nicio critică nu se ridică în noi împotriva lui şi nu simţim născându-se nicio împotrivire faţă de el. Căci el întruchipează pentru noi persoana lui Hristos, deopotrivă delicată şi puternică. Şi, astfel, nu căutăm să ne ascundem de el sau să ne eschivăm în faţa sa; sau poate vom căuta să-l evităm mai mult decât pe cel care ar comanda cu severitate. Căci în el, simţim această ireductibilă fermitate, totala identificare a persoanei sale cu binele, deşi această fermitate în convingeri, în viaţă, în opinii şi în sfaturile pe care le dă este o fermitate fără crispare.

Acesta este motivul pentru care, prin caracterul lor cu totul paradoxal, părerile şi sfaturile pe care el le exprimă cu delicateţe cu privire la ceea ce ar trebui să facem devin pentru noi porunci mai imperioase decât orice poruncă pământească, porunci pentru a caror împlinire am fi capabili de orice efort şi de orice sacrificii. Căci gingăşia sfântului este deopotrivă fermitate şi bunătate. Şi una, şi alta se situează în iradierea divină şi lasă să transpară ordinea bunătăţii divine care prin blândeţe se impune cu o autoritate absolută. În acelaşi fel, sfatul sfântului se impune ca o eliberare de această desfigurare şi de această neputinţă în care ne aflăm, de această neîncredere care se află în noi. Simţim ceea ce sfântul ne-a recomandat – ca o putere şi o lumină sigură pe calea mântuirii pe care ne-a făcut să mergem, pentru a ne salva de resemnarea care ne pierdea. Simţim că prin sfânt ajungem la puterea şi la lumina ce vin din izvorul suprem al puterii şi al luminii, dar şi al bunătăţii care ţâşneşte din izvorul suprem al bunătăţii. Ne temem totuşi ca sfântul să nu-şi cufunde privirea în sufletul nostru, cum ne temem să nu se descopere un adevăr care ne-ar fi defavorabil, dar pe care totuşi îl aşteptăm întocmai ca pe privirea medicului de o competenţă neîndoielnică şi de o prietenie sigură. El ne va da – o ştim – si diagnosticul, şi remediul eficace pentru a ne vindeca de o maladie despre care ştim în mod vag că este mortală.

În gingăşia, în blândeţea, în smerenia lui, percepem o putere pe care nicio altă putere pământească nu o poate încovoia pentru a o face să cadă din curăţia ei, din iubirea sa pentru Dumnezeu şi pentru oameni, din voinţa sa de a se dărui lui Dumnezeu cu totul şi de a sluji oamenilor pentru a-i ajuta să se mântuiască.

Cel care se apropie de un sfânt descoperă în el culmea bunătăţii şi a curăţiei, acoperită de voalul smereniei care o face încă şi mai atrăgătoare. Trebuie să facem un efort, ca să descoperim strădaniile renunţărilor sale ascetice şi ale iubirii sale de oameni, dar măreţia sa impune prin aerul de bunătate, de simplitate, de smerenie şi de curăţie care se degajă din el. Măreţia sa coincide cu apropierea lui. El este ilustrarea măreţiei în kenoză sau în umilinţă. Din persoana sfântului, străluceste un calm, o pace pe care nimic nu o poate tulbura. Dar acest calm, această pace, sunt cucerite şi menţinute printr-o luptă susţinută. În acelaşi timp, sfântul ia parte la durerile celorlalţi până la lacrimi. Sfântul este înrădăcinat în statornicia iubirii şi a suferinţei Dumnezeului întrupat, pentru că această iubire iradiază din Dumnezeu Cel Care S-a întrupat şi a pătimit pentru oameni. El se odihneşte în veşnicia puterii şi bunătăţii lui Dumnezeu devenite în Hristos accesibile oamenilor, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, căci el este în întregime marcat de prezenţa lui Dumnezeu, întocmai ca Melchisedec. Dar rămânerea sa în iubirea veşnică de Dumnezeu şi de oameni nu exclude participarea lui la durerile oamenilor şi la aspiraţiile lor bune, aşa cum Hristos nu încetează să fie pentru ei în stare de jertfă şi nici îngerii nu încetează să le ofere slujirea lor. Căci rămânerea în iubirea compătimitoare şi milostivă este ea însăşi o veşnicie, o veşnicie vie. Aceasta este “odihna”, liniştea, “sabatul” în care au intrat sfinţii (Evr. 3,18 – 4,14), cei care au ieşit din Egiptul patimilor. Nu este sabatul Nirvanei insensibile. Căci odihna sfântului în veşnicia iubirii neclintite, a iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, are puterea de a-i atrage şi pe ceilalţi spre ea şi de a-i ajuta astfel să-şi învingă durerile cu curaj, să nu cadă în deznădejde. Din această cauză, sfântul este un înainte mergător şi sprijinitorul umanităţii pe calea care duce la desăvârşirea viitoare a eshatonului.

Sfântul a triumfat asupra timpului fiind puternic ancorat în timp. El a atins astfel cea mai mare asemănare cu Hristos Care, deşi în ceruri, este în acelaşi timp cu noi cu cea mai mare eficienţă. Sfântul Îl poartă pe Hristos în el cu puterea nebiruită a iubirii Sale pentru mântuirea oamenilor.

Sfântul reprezintă firea omenească curăţită de zgura subumanului sau a inumanului. Este îndreptarea umanului desfigurat de animalitate; el reprezintă firea omenească a cărei transparenţă restaurată lasă să se străvadă modelul de bunătate nemărginită, de putere şi de sensibilitate infinită care este Dumnezeul întrupat. El este chipul restabilit al Absolutului viu şi personal devenit Om, un pisc al unei înălţimi ameţitoare, dar şi al unei apropieri extrem de familiare prin umanitatea sa desăvârşită în Dumnezeu. Este persoana angajată într-un dialog pe deplin deschis şi neîncetat cu Dumnezeu şi cu oamenii. Este transparenţa clară a zorilor luminii divine eterne în care se va desăvârşi umanitatea. Este reflexul maxim al umanităţii lui Hristos.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, “Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt”, Deisis, Sibiu, 2003, fragment din capitolul: “Gingăşie şi sfinţenie”, pp. 53-65)

3 păreri la “Portretul Sfântului

  1. Pingback: PARINTELE STANILOAE – 20 ani de la mutarea in Imparatia Iubirii a celui mai mare teolog român: CASNICUL LUI DUMNEZEU, PRIETENUL SFINTILOR -

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s