Preot prof. Gheorghe-Radu Sălăgian: Biblia sau Sfânta Scriptură pe înțelesul tuturor – Noul Testament (I)

Părintele Gheorghe-Radu Sălăgian

SFÂNTA EVANGHELIE DUPĂ MATEI – INTRODUCERE

De notat mai că acest după semnifică:
– “Evanghelia potrivit lui Matei”;
– “Evanghelia în conformitate cu cele scrise de Matei”;
– “Evanghelia în versiunea lui Matei”.

Evanghelia (cuvânt grecesc care înseamnă “vestea cea bună”) este una singură, cea trăită şi propovăduită de Domnul Iisus Hristos, Care nu a scris nimic. Ea a fost preluată de Sfinţii Săi ucenici şi Apostoli şi a circulat numai oral, adică verbal, sau prin viu grai, timp de câteva decenii, sub garanţia Duhului Sfânt Care i-a asigurat adevărurile fundamentale. Dintre cei ce au predicat-o astfel s-au distins apoi aceia pe care-i cunoaştem sub numele de evanghelişti; ei au consemnat în scris o parte din tradiţia orală pe care o posedau fie direct, fie indirect de la martori oculari sau prin mijlocirea unor documente. Fiecare însă a procedat în funcţie de scopul, mijloacele, cultura şi stilul care-i erau proprii şi aşa se face că Evangheliile, deşi istorisesc aceeaşi viaţă şi aceeaşi învăţătură a lui Iisus, nici nu se suprapun şi nici nu epuizează întreaga materie; mai mult, vom observa că, relatând unul şi acelaşi eveniment, un autor îl amplifică în timp ce altul îl condesează sau îl aşează într-un alt context, după rolul şi importanţa pe care i le conferă în iconomia întregului. Din cele patru Evanghelii din canonul Noului Testament, primele trei se numesc şi “Evanghelii sinoptice”, ele având asemănări atât de mari încât pot fi puse pe trei coloane paralele şi privite simultan: acelaşi plan general, acelaşi tip şi aproape aceeaşi succesiune a episoadelor, acelaşi vocabular şi aceeaşi viziune asupra învăţăturii lui Iisus. Cu toate acestea, fiecare îşi are particularităţile care fac din ea o operă distinctă şi inconfundabilă.

E
vanghelia după Matei i se datorează celui ce mai înainte se numise Levi, funcţionar public la vamă şi care a fost chemat de Domnul Însuşi să-I devină ucenic (MATEI 10, 3; MARCU 3, 18; LUCA 6, 15); aşadar, martor direct al evenimentelor relatate. El şi-a scris mai întâi Evanghelia în limba aramaică (vorbită de contemporanii săi şi în care a propovăduit Domnul), în jurul anului 50, pentru creştinii proveniţi dintre iudeii din Palestina; această versiune nu a ajuns până la noi. În preajma anului 65 (oricum, înainte de anul 70) Matei a rescris-o în greacă, limba în care, practic, circula toată cultura imperiului roman; versiunea ei ni s-a păstrat în peste 500 de codici.

Matei nu-şi propune să prezinte viaţa, activitatea şi învăţătura lui Iisus în succesiunea lor cronologică, ci-şi organizează materialul în funcţie de două scopuri principale:

-a) să demonstreze că Iisus Hristos reprezintă plinirea profeţiilor mesianice din Vechiul Testament, de unde şi caracterul profund dramatic al vieţii Sale: respins de propriul Său popor (pentru care se întrupase în primul rând), El Se va deschide neamurilor păgâne, chemându-le la mântuire întru Împărăţia cerurilor;
-b) să înfăţişeze viaţa şi activitatea lui Iisus în compartimente compacte: episoade biografice semnificative, cuvântări, minuni, parabole etc.; din acest punct de vedere, el s-a impus drept Evanghelistul marilor cuvântări.

Dintr-o analiză foarte sumară pot fi reţinute următoarele segmente:

-1) Naşterea lui Iisus şi viaţa Sa neştiută (MATEI 1, 1 – 2, 23);
-2) Iisus Îşi pregăteşte misiunea publică (MATEI 3, 1 – 4, 11);
-3) Activitatea lui Iisus în Galileea şi în ţinuturile dimprejur (MATEI 4, 12 – 18, 35);
-4) Suirea la Ierusalim (MATEI 19, 1 – 20, 34);
-5) Activitatea lui Iisus la Ierusalim (MATEI 21, 1 – 25, 46);
-6) Patimile lui Iisus (MATEI 26, 1 – 27, 66);
-7) Iisus după Învierea Sa din morţi (MATEI 28 ,1-20).

În interiorul acestor segmente sunt rânduite temele pe care autorul le-a propus, după un plan bine chibzuit. Matei este scriitorul echilibrului şi al armoniei, al înţelepciunii bine aşezate, al construcţiei solide şi al stilului sobru. Predica de pe Munte, Marea Cuvântare Eshatologică, Rechizitoriul lui Iisus asupra fariseilor, sunt modele de compoziţie elaborată, din a cărei structură nu lipsesc anumite jocuri controlate din simbolica numerelor, cum ar fi de pildă, cifra şapte: şapte cereri în Rugăciunea Domnească, şapte parabole, şapte mustrări asupra fariseilor, trei grupe a câte de două ori şapte (14) în genealogia lui Iisus. Gândire ordonată, expresie fluidă, suflu epic şi plasticitate descriptivă, iată condiţiile care-i conferă Evangheliei după Matei un anume primat în preferinţa cititorilor.

CAPITOLUL I
GENEALOGIA ŞI NAŞTEREA LUI IISUS

MATEI 1, 1. Cartea naşterii(*) lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam.

(*) [În textul de faţă, cuvântul grecesc genesis înseamnă şi arbore genealogic şi naştere. Capitolul le cuprinde pe amândouă, dar centrul naraţiei sau al descrierii este Naşterea lui Hristos].

MATEI 1, 2. Avraam i-a dat naştere lui Isaac; Isaac i-a dat naştere lui Iacob; Iacob le-a dat naştere lui Iuda şi fraţilor lui…(*);

(*) [Evanghelistul Matei relatează genealogia Mântuitorului prin Dreptul Iosif, nu prin Fecioara Maria, deşi Iosif este cu totul străin de naşterea Fiului lui Dumnezeu. Evanghelistul nu voia ca evreii să cunoască cu totul secretul acestei naşteri divine şi că Iisus era născut dintr-o fecioară. Nu trebuie să ne tulburăm de străinătatea aparentă a acestui adevăr, el este de la oameni străluciţi şi minunaţi. Dacă Iisus Hristos a ascuns la început multe lucruri, numindu-Se Fiul Omului, spunând scurt pretutindeni că era egal cu Tatăl Său, nu trebuie să ne mire pentru că el a vrut să ascundă câtva timp taina Naşterii Sale, printr-o purtare plină de înţelepciune şi pentru motive foarte importante . Unul dintre aceste motive era de a o păzi pe Fecioara şi de a o apăra de o bănuială falsă.

Dacă evreii ar fi ştiut de la început această minune n-ar fi încetat s-o interpreteze rău şi ar fi putut s-o omoare pe Fecioara după ce ar fi condamnată ca adulteră – bineînţeles, aceasta după Înălţarea la cer a lui Iisus, căci Evanghelia a scris-o după acest eveniment (în jurul anului 50 – versiunea aramaică), căci, dacă necurăţia lor combătea în Iisus Hristos nişte fapte pe care ei le-au văzut prin exemple în Vechiul Testament, dacă Îl numeau „demonizat” pe Acela care alunga demonii şi „vrăşmaş” al lui Dumnezeu pe Cel ce făcea minuni în ziua sâmbetei, cu toate că sabatul era călcat uneori fără nici un păcat, ce n-ar fi putut zice ei auzind despre această Naştere Minunată, pentru că ei aveau ca punct de referinţă mărturia secolelor trecute, unde n-au văzut niciodată ceva asemănător? Dacă după atâtea minuni ei nu încetau să-L numească fiul lui Iosif, cum L-ar fi crezut fiul unei fecioare înaintea acestor minuni?

De aceea Evanghelistul relatează genealogia Mântuitorului prin Iosif, afirmând că acesta este logodnicul Sfintei Fecioare. Dacă Iosif însuşi are nevoie de atâtea dovezi, deşi este atât de sfânt şi drept, pentru a crede această minune, dacă trebuie să-i vorbească un înger, să aibă vedenii în timpul nopţii ca să fie reasigurat prin mărturia profeţilor, cum evreii atât de orbi, atât de stricaţi şi atât de declaraţi împotriva lui Iisus Hristos ar fi putut să se supună acestui adevăr? O minune atât de rară şi de neauzită în vechime, i-ar fi aruncat fără îndoială într-o tulburare străină.

Dacă evreii ar fi avut cunoştiinţă despre această taină, niciodată n-ar fi crezut că Iisus Hristos este fiul lui David şi necredinţa lor ar fi avut cele mai urâte consecinţe. La fel nici îngerii îşişi nu descoperă acest secret, ei nu-l descoperă decât lui Iosif şi Mariei şi atunci când le-au descoperit păstorilor Naşterea Mântuitorului, totuşi acestora nu le descoperă în ce fel s-a făcut.

Se pune următoarea întrebare: De unde provine faptul că Evanghelistul Matei, vorbind despre Avraam, zice că el a născut pe Isaac şi că Isaac a născut pe Iacov, fără a spune vreun cuvânt de Isav sau Esau, fratele său (Iacov), în locul în care vorbeşte despre Iacov, zice în mod expres că el (Iacov) va naşte pe Iuda şi pe fraţii săi?

Mulţi au zis – şi mulţi în zilele noastre putem să zicem – că Isav sau Esau şi cei din neamul lui au fost răi. Motivul acesta poate fi respins pe considerentul că în această Evanghelie, Matei aminteşte şi femei destrăbălate şi dispreţuite prin necinstea lor. Se pare totuşi că Evanghelistul a avut în vedere faptul de a arăta slava lui Iisus Hristos prin efectul unui contrast, prin micimea şi vulgaritatea strămoşilor Săi, mai sigur decât prin slava lor, căci nimic nu-i este mai slăvit Celui ce este infinit mai mare, decât de a binevoi să coboare şi să se smerească astfel.

O altă întrebare care se poate pune, este aceasta: De ce Evanghelistul nu scrie nimic despre Isav sau Esau şi despre spiţa sa? Pentru că saracinii, ismaeliţii, arabii şi toate celelalte popoare care se trag din el n-aveau nimic comun cu israeliţii. Pentru acest fapt Sfântul Evanghelist Matei nu-i aminteşte, ca să treacă mai repede la cei ce făceau parte din genealogia lui Iisus Hristos şi aceştia făcând parte din sânul poporului evreu. El zice: „Iacob le-a dat naştere lui Iuda şi fraţilor lui” – cuvinte care scot în evidenţă neamul evreilor].

MATEI 1, 3. Iuda le-a dat naştere, din Tamar, lui Fares şi lui Zara; Fares i-a dat naştere lui Heţron; Heţron i-a dat naştere lui Aram(*)…;

(*) [Citind mai cu atenţie aceste cuvinte, ne punem întrebarea: de ce Sfântul Evanghelist Matei face o astfel de dezvăluire, care ne face să ne aducem aminte de un incest? Răspunsul este următorul: Pentru că vorbim despre taina unui Dumnezeu Întrupat, nu numai că nu trebuie să uităm aceste lucruri, ci trebuie să le dăm slavă, pentru că ele arată mai mult bunătatea şi slava Sa, căci El a venit, nu pentru a Se feri de sărăcia noastră, ci pentru a o ridica. Aici se poate asemăna naşterea Sa cu moartea Sa, căci moartea ar fi mai puţin admirabilă fără crucea care a fost un instrument dispreţuit, dar a cărui dispreţ a făcut cu atât mai bine, ca să strălucească bunătatea Celui Care n-a avut teamă de a-l înfrunta pentru iubirea de oameni, deci ceea ce trebuie să admirăm în naşterea Sa, aceasta nu este numai pentru că El a luat un trup şi S-a făcut Om, ci pentru că El a vrut să coboare din părinţi şi mai decăzuţi din punct de vedere moral. El a vrut să arate clar, din Naşterea Sa, că n-a dispreţuit micimea noastră şi să ne înveţe în acelaşi timp să nu ne ruşinăm de viciile şi defectele părinţilor noştri şi la a nu ne gândi decât la faptul de a ne strădui ca noi înşine să devenim virtuoşi.

Dacă cel desfrânat care s-a convertit, nu se mai ruşinează de trecutul său, atunci nici noi nu trebuie să ne ruşinăm de viaţa dezordonată a părinţilor noştri, atunci când vom şterge prin propria noastră virtute ruşinea naşterii noastre; adică, dacă noi am avut părinţi sau bunici sau străbunici, cu anumite deraieri morale, nu trebuie să ne ruşinăm de faptul că ne tragem din neamul lor destrăbălat, noi fiind pe calea cea bună, ci trebuie să ţinem cont, căci în orice moment al vieţii noastre putem aluneca pe panta păcatului, de unde ne vom recupera foarte greu.

Dar Iisus Hristos n-a vrut să ne dea numai această învăţătură, ci El a vrut să doboare mândria evreilor, căci acest popor neglijând această adevărată nobleţe a sufletului, avea fără întrerupere pe buze numele lui Avraam, ca şi cum virtutea părinţilor lor trebuia să justifice viciile lor.

Iisus Hristos distruge mai întâi această concepţie greşită şi-i învaţă, atât pe evrei, cât şi pe noi creştinii ca ei să nu se bazeze pe virtutea altora, la fel să nu ne bazăm nici noi creştinii pe virtutea celor dinainte de noi, ci pe a lor şi a noastră proprie. El voia să arate evreilor şi faptul că părinţii lor erau vicioşi şi că Iuda însuşi, care era patriarhul din care îşi trăgeau numele, era căzut într-un păcat mare, pentru că Tamar cea amintită, pare să se ridice împotriva lui şi să-i reproşeze păcatul lui (FACERE 38). David, de asemenea a avut pe fiul său Solomon dintr-o astfel de femeie a lui Urie – Batşeba – cu care el a căzut mai înainte în adulter. Dacă aceşti oameni mari n-au împlinit totdeauna Legea lui Dumnezeu, urmaşii lor, mai puţin buni decât ei, erau desigur mai departe de a împlini. Şi dacă nimeni n-a împlinit desăvârşit Legea lui Dumnezeu, toţi păcătuind într-un fel sau altul, atunci şi venirea lui Hristos era cu totul necesară. La fel, în acest scop Evanghelia îi numeşte pe cei 12 patriarhi, pentru a doborî mândria pe care o trăgeau evreii din nobleţea strămoşilor lor, căci cei mai mulţi dintre patriarhi erau născuţi din mame roabe. Totuşi deosebirea dintre mame nu cauza diferenţieri între copii şi ei toţi au fost în mod egal patriarhi şi stăpâni ai triburilor lor. Această egalitate arată deja privilegiul Bisericii, căci acesta este avantajul creştinilor, aceea este nobleţea pe care noi o tragem de la Dumnezeu Însuşi, căci fie liber, fie rob, are dreptul la aceleaşi haruri. Nu se ia în seamă în această cetate a lui Hristos, decât singură bunăvoinţa şi nobleţea sufletului.

Alături de aceste motive mai există şi un alt motiv. Nu fără scop, după cuvintele: „Iuda a dat naştere, din Tamar, lui Fares…”, Evanghelistul adaugă apoi „…şi lui Zara…”. Se pare inutil după ce a numit pe Fares de unde cobora Iisus Hristos de a vorbi şi despre Zara. De ce Evanghelistul procedează astfel? Atunci când Tamar năştea, Zara a scos primul mâna sa, iar femeia înţeleaptă i-a legat-o cu aţă roşie, pentru a cunoaşte care din cei doi era moştenitorul, dar, Zara retrăgându-şi braţul său închis în pântecele Maicii Sale, Fares a ieşit primul şi Zara apoi. Femeia înţeleaptă i-a zis lui Fares văzând ce s-a întâmplat: „Cum de ai făcut tu spărtură în gard?…” (FACERE 38, 29), „Şi i-au pus numele Fares ( Fares = „spărtură”, „deschizătură”, „breşă”. Din tribul acesta, prin Rut se va naşte David). Apoi a ieşit şi fratele său, cu firul de aţă roşie la mână; şi i s-a pus numele Zara (Ebraicul ZERAH = roşul puternic al zorilor)” (FACERE 38, 29-30).

De aici putem înţelege că această relatare nu este fără un motiv serios, că Dumnezeu a făcut să se însemneze această particularitate în Sfânta Scriptură. Faptul că Fares trebuia să iasă primul şi nu a ieşit, nu este după legea naturii, ci după legea lui Dumnezeu şi a harului său, care era prezent la aceşti copii prin care se arată o imagine a celor viitoare. Cei care au examinat cu cea mai mare grijă această istorie, au zis că cei doi copii sunt chipul a două popoare: a evreilor şi a neamurilor. Şi ca noi să înţelegem, că ultimul din aceste două popoare a strălucit mai mult decât primul, unul din aceşti doi copii a făcut să se vadă mâna sa, însă nu tot trupul şi după ce a ieşit fratele său el apare şi se arată cu tot trupul. Iată care este semnificaţia acestei naşteri: Biserica, după ce a început să strălucească pe vremea lui Avraam, s-a oprit în mijlocul cursei sale pentru a lăsa să treacă tot poporul evreu şi toate ceremoniile sale şi acest popor nou a apărut apoi cu toate legile sale şi cu pildele sale sfinte, pentru aceea a zis: „Cum de ai făcut tu spărtura în gard?” (FACERE 38, 29), cuvinte din care s-a inspirat şi Sfântul Apostol Pavel, care zice: „Căci El este pacea noastră, El, Care-n trupul Său a făcut din cele două (= Lumea iudaică şi cea păgână, a căror principală relaţie reciprocă o constituia ura) una, adică a surpat peretele cel din mijloc al despărţirii – ura – … „(EFESENI 2, 14)].

MATEI 1, 4: … Aram i-a dat naştere lui Aminadav; Aminadav i-a dat naştere lui Naason; Naason i-a dat naştere lui Salmon…;

MATEI 1, 5: … Salmon i-a dat naştere, din Rahab, lui Booz; Booz i-a dat naştere, din Rut, lui Obed; Obed i-a dat naştere lui Iesei…;

MATEI 1, 6: … Iesei i-a dat naştere lui David, regele; David i-a dat naştere lui Solomon, din femeia lui Urie…;

MATEI 1, 7: … Solomon i-a dat naştere lui Roboam; Roboam i-a dat naştere lui Abia; Abia i-a dat naştere lui Asa…;

MATEI 1, 8: … Asa i-a dat naştere lui Iosafat; Iosafat i-a dat naştere lui Ioram; Ioram i-a dat naştere lui Ozia…;

MATEI 1, 9: … Ozia i-a dat naştere lui Iotam; Iotam i-a dat naştere lui Ahaz; Ahaz i-a dat naştere lui Iezechia…;

MATEI 1, 10: … Iezechia i-a dat naştere lui Manase; Manase i-a dat naştere lui Amon; Amon i-a dat naştere lui Iosia…;

MATEI 1, 11: … Iosia le-a dat naştere lui Iehonia şi fraţilor lui, la strămutarea în Babilon.

MATEI 1, 12: După strămutarea în Babilon, Iehonia i-a dat naştere lui Salatiel; Salatiel i-a dat naştere lui Zorobabel…;

MATEI 1, 13: … Zorobabel i-a dat naştere lui Abiud; Abiud i-a dat naştere lui Eliachim; Eliachim i-a dat naştere lui Azor…;

MATEI 1, 14: … Azor i-a dat naştere lui Sadoc; Sadoc i-a dat naştere lui Ahim; Ahim i-a dat naştere lui Eliud…;

MATEI 1, 15: … Eliud i-a dat naştere lui Eleazar; Eleazar i-a dat naştere lui Matan; Matan i-a dat naştere lui Iacob (*)…;

MATEI 1, 16: … Iacob i-a dat naştere lui Iosif, bărbatul(**) Mariei, cea din care S-a născut Iisus, Ce Se cheamă Hristos.

(*) [Nu fără o taină adâncă Evanghelistul ne aminteşte de această istorie a lui Iuda. Pentru acelaşi motiv el o dă pe aceea a lui Rut şi Rahav, din care una era o străină şi cealaltă o desfrânată, ca să ne arate şi să ne asigure că Iisus Hristos S-a coborât din cer, pentru a ne vindeca de toate relele noastre, căci El a venit în lume pentru a fi Medicul trupesc şi sufletesc al oamenilor, precum şi Judecătorul lor. Precum câţiva dintre aceşti patriarhi s-au căsătorit cu femei desfrânate, la fel Iisus Hristos S-a unit cu noi şi a luat natura noastră, care era desfrânată cu toate păcatele. Profeţii au zis adesea, că Dumnezeu Se căsătorise cu Sinagoga, dar ea a fost totdeauna nemulţumită după o atât de mare binefacere, pe când Biserica, odată eliberată de stricăciunea părinţilor ei, s-a alipit cu totul de Mirele ei.

Rut este chipul celei ce trebuia să sosească. Ea era străină şi în ultima nevoie şi Booz n-a dispreţuit nici micimea ei, nici sărăcia, precum Iisus Hristos a luat Biserica Sa, deşi străină şi săracă, pentru a o logodi şi a-i face parte de toate bunurile Sale. Precum Rut n-ar fi fost cinstită niciodată de această înţelegere dacă ea n-ar fi părăsit pe tatăl său, renunţând la ţara sa, dispreţuind casa sa, neamul ei şi părinţii ei, la fel, Biserica n-a devenit plăcută Mirelui ei, decât după ce a părăsit prima sa viaţă şi toată dezordinea părinţilor ei; tocmai de aceea Psalmistul David zice: „Ascultă fiică şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău” (PSALM 44, 10). Este ceea ce a făcut Rut şi ceea ce a făcut apoi Biserica – mama regilor. De aceea a ieşit David din spiţa ei (a lui Rut).

Evanghelistul pentru a-i ruşina pe evrei şi pentru a-i învăţa să nu se înalţe, le aminteşte aici pe aceste femei necinstite şi străine şi-i face să vadă că însuşi David se trage din Rut şi că acest mare rege al lor nu îi era ruşine de înaintaşii săi. De aici noi putem învăţa că nimeni nu este demn de dispreţ sau de laude prin dezordinea sau virtutea părinţilor săi. Acel virtuos este mai strălucit, care a dobândit virtutea, el trăgându-se dintr-un neam dezordonat, căci cel ce este virtuos, trăgându-se dintr-un neam virtuos, a moştenit virtutea de la înaintaşii săi, pe când cel ce a devenit virtuos, trăgându-se dintr-un neam dezordonat, acesta a dobândit-o prin eforturi şi lupte duhovniceşti foarte grele. De aici mai putem învăţa că nimeni să nu tragă folos de la strămoşii săi din slava lor, ci fiecare aruncând ochii asupra genealogiei Mântuitorului, să îşi omoare toate gândurile de mândrie şi să nu se slăvească decât din virtuţile sale sigure, dar nici în ele n-ar trebui să se slăvească, căci slava deşartă l-a făcut pe fariseu să devină mai rău decât vameşul. Dacă dorim ca virtutea noastră să fie mare, atunci să nu avem părere bună despre noi şi atunci ea va fi cu adevărat mare. Dacă vom crede cu adevărat că n-am făcut nimic, atunci am făcut multe. Dacă atunci când am fost păcătoşi am fost îndreptaţi cu condiţia ca să credem ceea ce suntem, cum se vede prin exemplul vameşului, cu atât vom fi mai plăcuţi lui Dumnezeu, dacă fiind drepţi vom crede că suntem păcătoşi. Dacă smerenia îl îndreaptă pe păcătos, cu toate că ea este o mărturisire a nevredniciei sale, o smerenie adevărată, cu atât mai mult va fi mai puternică în cel drept].

(**) [Aici, în înţelesul de soţ legal, menit s-o reprezinte atât pe ea cât şi pe Fiul ei în faţa autorităţilor şi a societăţii].

MATEI 1, 17: Aşadar, întru totul, de la Avraam până la David sunt paisprezece neamuri; de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece neamuri(*); iar de la strămutarea în Babilon până la Hristos sunt paisprezece neamuri(**).

(*) [Generaţii].

(**) [Evanghelistul împarte în trei părţi toate aceste nemuri sau generaţii, pentru a le arăra evreilor că toate transformările lor politice n-au putut să-i facă mai buni, că toate conducerile aristocratice, monarhice, oligarhice, au vieţuit totdeauna în aceleaşi mizerii morale, fără ca nici judecătorii lor, nici regii lor, nici preoţii lor să-i fi putut face să înainteze pas cu pas pe calea virtuţii.

Se pun următoarele întrebări:
De ce în ultima parte Evanghelistul trece peste trei regi?
De ce în ultima parte, neavând decât douăsprezece neamuri, Evanghelistul numără tot paisprezece?

Evanghelistul numără în timpul captivităţii pentru un neam şi naşterea lui Iisus Hristos pentru un altul, căci tot ce priveşte umanitatea lui Hristos, el o arată cu o grijă deosebită. El le aminteşte de această captivitate foarte apropiată, pentru a le arăta că ei nu s-au întors mai buni şi că era nevoie ca Dumnezeu Însuşi să vină să locuiască printre ei pentru a-i îndrepta.

Oare de ce Sfântul Evanghelist Marcu procedează altfel prin faptul că el nu zice nimic despre genealogia lui Iisus Hristos şi prescurtează totul? Răspunsul este, că Sfântul Evanghelist Matei a scris primul dintre toţi şi aceea l-a obligat să scrie exact această genealogie şi de a se întinde destul de mult asupra a ceea ce era nevoie să relateze, pe când Sfântul Marcu scriind după el, a prescurtat în mod natural totul ceea ce altul a scris pe larg şi ceea ce toată lumea cunoştea. În schimb, Sfântul Evanghelist Luca căuta să adauge câteva lucruri la cele relatate de Sfântul Evanghelist Matei.

Evanghelia aceasta intitulată CARTEA NEAMULUI LUI IISUS HRISTOS, este cuprinsă în pericopa evanghelică ce se citeşte în Duminica dinaintea Naşterii Domnului şi ea este o capodoperă a iubirii dumnezeieşti, deoarece ea ne apropie cu o sfântă emoţie de cerul pe care a strălucit glorioasa stea a magilor, de culminanta întâlnire care a unit dumnezeirea cu omenirea, de sărbătoarea bucuriei noastre – Naşterea Domnului.

Această pericopă evanghelică constituie SÂRŞITUL ÎNCEPUTULUI şi ÎNCEPUTUL SFÂRŞITULUI, pentru că ea fixează interdependenţa existentă între cele două testamente, începând de la Avraam şi sfârşind cu Iisus Hristos – Domnul nostru.

Pentru a dovedi că Iisus este Mesia cel făgăduit de proorocii Vechiului Testament, Sfântul Evanghelist Matei ne dă genealogia lui Iisus, de la Avraam şi până la naşterea Sa şi ne arată legătura trupească şi sufletească cu iluştrii Săi înaintaşi.

Iisus e fiul lui Avraam, Isaac, Iacob, Rut, Iesei, David, Solomon şi mulţi alţi acendenţi.

Genealogia începe cu Avraam, fiindcă patriarhul biblic are tangenţe cu Iisus prin făgăduinţele mesianice ce i s-au făcut:

-„Şi Eu voi face din tine un neam mare; şi te voi binecuvânta şi-ţi voi mări numele şi tu vei fi izvor de binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; şi-ntru tine se vor binecuvânta toate neamurile pământului” (FACERE 12, 2-3);

-„…cu binecuvântare te voi binecuvânta, iar pe urmaşii tăi îi voi face numeroşi ca stelele cerului şi ca nisipul mării, şi urmaşii vor stăpânii cetăţile duşmanilor lor” (FACERE 22, 17).

Făgăduinţele lui Avraam continuă prin Isaac „fiul făgăduinţei”, cum îl numeşte Sfântul Apostol Pavel: „Aceasta-nseamnă: nu copiii trupului sunt copiii lui Dumnezeu, ci urmaşi sunt socotiţi copiii făgăduinţei” (ROMANI 9, 8), apoi cu Iacob, care vesteşte că va veni „Împăciuitorul”: „Domnitor nu va lipsi din Iuda, şi nici cârmuitor din coapsele lui până va veni ceea ce i-a fost hărăzit: Cel pe Care neamurile Îl aşteaptă” (FACERE 49, 10).

Protopărinte a fost Iacob prin fiul său Iuda, la care acesta i-a zis: „Iudo, pe tine te vor lăuda fraţii tăi, Mâinile tale-n gâtul vrăşmaşilor tăi. Închina-se-vor ţie feciorii tatălui tău” (FACERE 49, 8).

Genealogia trece şi prin gemenii Fares şi Zara, despre care s-a scris la explicarea versetului 3.

Făcând o sinteză a genealogiei lui Iisus, Sfântul Evanghelist Matei împarte generaţiile de ascendenţi în trei perioade mari:
– de la Avraam la David;
– de la David la strămutarea în Babilon;
– de la strămutarea în Babilon până la naşterea lui Iisus Hristos.

Fiecare din aceste trei perioade este alcătuită din 14 membri: numărul 14 este rezultatul matematic al operaţiei de adunare: 7+7=14. În simbolismul biblic cifra 7 este sfântă, astfel:

-„…iar în ziua a şaptea S-a odihnit Dumnezeu de toate lucrurile Sale pe care le făcuse” (FACERE 2, 2);
-„…dar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău” (IEŞIRE 20, 11);
-„De şapte ori pe zi Te-am lăudat (pe temeiul acestui verset a fost rânduit ciclul liturgic al Celor Şapte Laude, adică toate slujbele bisericeşti pe durata a 24 de ore) pentru judecăţile dreptăţii Tale” (PSALM 118, 164);
-„Ioan, celor şapte Biserici care sunt în Asia (aici este vorba de provincia romană Asia, în vestul Asiei mici, a cărei capitală era Efesul, iar Bisericile enumerate din ea în APOCALIPSĂ 1, 11: Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea – sunt selectate în funcţie de cifra 7, care este simbolul plenitudinii şi al universalităţii): Har vouă şi pace de la Cel-ce-Este şi Cel-ce-Era şi Cel-ce-Vine şi de la cele şapte duhuri care sunt înaintea tronului Său” (APOCALIPSĂ 1, 4).

Cifra 7 nu este rezultatul unui hazard, perechea 7 are o îndrumare cerească. Mai întâi rezultă din utilizarea cifrei 7 că pregătirea Celui ce avea să vină este o îndrumare de o precizie matematică. Această cifră a devenit un simbol profetic, plin de înţeles pentru procesul istoric al Naşterii lui Iisus şi al întemeierii unei împărăţii diferită de cea deţinută de ascendenţii Săi.

Cifrele 7+7, 7+7, 7+7 se referă la durata de timp de la Avraam la Iisus.

Metoda matematică 7+7=14; 7+7=14; 7+7=14, are o dublă funcţiune. Ea a rezolvat o problemă complexă, între altele, pe aceea a unui act istoric precis, care este Naşterea lui Iisus, eveniment atât de real, precum 7+7=14.

Pentru a obţine combinaţia 14, Iehonia este numărat de două ori şi tot pentru a obţine numărul 14 din Sfânta Genealogie sunt eliminate nume de oameni nevrednici care trebuiau să fie trecuţi între numele strămoşilor lui Iisus. Cu ajutorul notaţiilor biblice autorul sfânt indică marele interes pentru Naşterea lui Iisus, ca şi când ar zice că ceea ce avea să se petreacă este aşa de sigur ca operaţia matematică 7+7=14.

Genealogia lui Iisus este o mărturie despre caracterul istoric la Persoanei Sale. Ea dovedeşte că prin Avraam, David, Solomon şi toţi urmaşii lor cunoscuţi în istorie după nume, au trăit. Tot aşa şi Iisus Hristos a venit în lume ca fiu al Mariei şi nu din naştere al lui Iosif cu care era logodită Fecioara Maria.

Această pericopă evanghelică are un aspect dublu, unul metafizic, profetic şi altul cosmic şi se armonizează cu posibilitatea de a înţelege căci Cuvântul S-a făcut trup.

Scurtând această înşiruire de nume de la Avraam la Iisus – Fiul Mariei, vedem, trecându-ne pe dinaintea ochilor, epocă după epocă, apărând şi dispărând într-o lume care pare fără de început şi fără de sfârşit.

În Genealogia Mântuitorului se încadrează cu subliniere strămutarea în Babilon şi cu subînţelesul că orice strălucire temeinicită pe o putere fariseic de îngustă se prăbuşeşte, precum s-au spulberat domniile în Israel, aşa nu s-a menţinut Imperiile Asirian, Babilonian şi Roman.].

BIBLIOGRAFIE:
1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD; Tipărită cu binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; VERSIUNE DIORTOSITĂ DUPĂ SEPTUAGINTA, REDACTATĂ ŞI ADNOTATĂ DE BARTOLOMEU VALERIU ANANIA, ARHIEPISCOPUL CLUJULUI; Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; BUCUREŞTI – 2001;
2. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR – COMENTAR LA EVANGHELIA DE LA MATEI – Tradus din limba franceză de diaconul Gheorghe Băbuţ; Editat de MĂNĂSTIREA ,,PORTĂRIŢA”, JUD. SATU-MARE, ANUL 2003;
3. NEAGA, Preot Prof. Nicolae – DUMINICA DINAINTEA NAŞTERII DOMNULUI – în volumul de predici LUMINĂ DIN LUMINĂ – Lucrare tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului ANTONIE – Mitropolitul Ardealului; Editura MITROPOLIA ARDEALULUI; SIBIU – 1985.

de Preot prof. Gheorghe-Radu Sălăgian – Parohia Ortodoxă Română Micula Nouă cu filia Bercu Nou şi Şcoala cu clasele I-VIII “Avram Iancu”, Satu-Mare

Sursa: CALAUZA ORTODOXA

2 păreri la “Preot prof. Gheorghe-Radu Sălăgian: Biblia sau Sfânta Scriptură pe înțelesul tuturor – Noul Testament (I)

  1. Imi cer iertare pentru neplacerile provocate. Pe site-ul de pe care l-am preluat, apar doua articole cu acest titlu. Le preluasem pe amandoua. Apoi am ales pe cel care mi s-a parut mai potrivit cu ceea ce doreste sa arate acest blog. Asa se explica cele patru email-uri: am sters, am restaurat si iarasi am sters pe unul dintre ele. Imi cer inca o data iertare pentru disconfortul creat. Asa se intampla cand omul e nehotarat🙂 Mai neplacut e cand antreneaza pe ceilalti in valul nehotararilor lui…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s