Preot prof. Gheorghe-Radu Sălăgian: Biblia sau Sfânta Scriptură – Pe înțelesul tuturor (XIII)

Părintele Gheorghe-Radu Sălăgian

* [Analizând acest verset, ne putem pune următoarea întrebare: Oare nu cumva şarpele a spus adevărul? Căci ameniţarea lui Dumnezeu nu s-a împlinit, iar ceea ce le-a promis şarpele s-a adeverit. Domnul Dumnezeu i-a zis lui Adam: „Din toţi pomii raiului poţi să mănânci, dar din pomul cunoştiinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, cu moarte vei muri!” (FACERE 2,16-17). Totuşi constatăm că Adam şi Eva şi după ce au mâncat din pomul oprit, sunt vii. Şarpele le-a zis: „Nu, nu veţi muri! dar Dumnezeu ştie că-n ziua-n care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca nişte Dumnezei, cunoscând binele şi răul” (FACERE 3,4-5). Iată că ochii lor s-au deschis cu adevărat. Putem cugeta foarte bine cu câtă inteligenţă şi viclenie a fost pusă la cale această ispită, de vreme ce şi după căderea celor ispitiţi ea pare a se adeveri în faptă. Pentru strămoşi se pare că s-au împlinit vorbele ispititorului, dar nu în forma în care făgăduise el. Acum, omul cu aceşti ochi deschişi vede numai goliciunea şi sărăcia sa, adică vede ceea ce mai bine n-ar fi văzut niciodată şi ceea ce înainte nu vedea.

În Sfânta Scriptură ,,deschiderea ochilor omului” este acea stare, când el vede şi bagă de seamă ceva, care de mult era cu el, dar el n-a văzut sau n-a băgat de seamă aceea ce trebuia să vadă, cum ne exprimăm uneori şi noi: ,,am văzut ceea ce până acum nu văzusem şi nici măcar nu bănuisem, deşi puteam să văd”. Cu deosebire însă întrebuinţăm şi noi asemenea expresie în cazul când descoperim o înşelăciune sau o viclenie vădită, pe care înainte nu o băgasem în seamă. Anume în acest înţeles se vorbeşte aici şi de strămoşii noştrii, că lor după cădere li s-au deschis ochii; adică ei au văzut acum unde i-a împins şarpele, au simţit şi au băgat de seamă căci cu ei s-a petrecut o schimbare pe cât de nefericită, tot pe atât şi de neobişnuită; că deşi ei sunt aceeaşi în aparenţă, ca şi înainte, dar, de fapt, sunt departe de a fi aceeaşi, ci cu mult mai răi; că ei sunt goi şi au înţeles că erau goi.

De observat este faptul, cu toate acestea, că această deschidere a ochilor şi simţul goliciunii s-au produs nu îndată după ce Eva a gustat din fructul oprit, cum ar fi fost de aşteptat aceasta, ci tocmai acum, după ce a gustat din fruct şi Adam, pentru că era nevoie de deplină trezire a conştiinţei; iar aceasta nu se putea trezi deodată în toată puterea într-un suflet care era ocupat cu plăcerea produsă de împlinirea dorinţei lui aprinse. Eva, aflându-se în faţa pomului, atrasă de făgăduinţa seducătoare a ispititorului, se prefăcuse, aşa zicând, toată în plăcere simţuală, care astăzi, cum arată experienţa, întunecă prin puterea sa nu numai ochii sufleteşti, ci şi pe cei trupeşti. În asemenea stare sufletească, conştiinţa nu a putut să înceapă să lucreze repede şi cu putere. Cu Adam se petrecu contrariul. El nu a fost la pom şi nu a suferit atâta ,,arsură” produsă în suflet de dorul frutului oprit şi nu a fost supus direct ademenirilor vorbelor frumoase ale şarpelui; tocmai de aceea se trezeşte în el repede şi conştiinţa, îndată după călcarea poruncii. De asemenea şi strămoaşa noastră avusese acum destulă vreme să iasă din tulburarea sufletului şi să revină la starea obişnuită a cugetelor şi simţurilor. În asemenea stare conştiinţa nu zăboveşte să-şi arate drepturile sale asupra amândurora: şi odată cu trezirea conştiinţei ,,…li s-au deschis ochii şi au cunoscut că erau goi”.

Aşadar CEA DINTÂI urmare a păcatului în strămoşii noştrii, observată de ei, a fost SIMŢUL GOLICIUNII, nu al vreunei dureri sufleteşti sau trupeşti, ci al goliciunii. Dacă desfacem acest simţ în părţile ce-l alcătuiesc, atunci el dă din sine două simţiri: una trupească şi una sufletească – simţirea unei ruşini şi a unei nelinişti lăuntrice. Că în simţul adevăratei goliciuni exterioare participă sau predomină acum simţul ruşinii lăuntrice, se vede de acolo, că Moise vorbeşte despre starea strămoşilor de dinainte de păcat: ,,Adam şi femeia lui erau amândoi goi şi nu se ruşinau” (FACERE 2, 25); înseamnă căci acum se ruşinau şi nu mai voiau să-şi vadă goliciunea. În afară de ruşine, ei mai simţeau acum şi nevoia de a se apăra de stihii, aceasta ne-o arată haina cu care îi va îmbrăca Dumnezeu căci ea nu va fi imaginară, ci de piele, adică în stare de a-i apăra de schimbările vremii; altfel ea ar fi fost prea rea dacă ar fi trebuit să-i apere numai de ruşine.

Această schimbare aşa de mare în strămoşii noştrii, că ei, care mai înainte nu cunoşteau goliciunea lor, acum nu numai că au cunoscut-o, ci au început să caute mijloace de a o acoperi, este pe cât se poate de limpede că provine de la păcat. Păcatul a produs goliciunea prin aceea, că a lipsit pe om de prezenţa în el a HARULUI DUMNEZEIESC, care pătruzând şi umplând toată fiinţa lui, îl face neatins de nimica şi mai presus de toate cele de jos. Acum, după călcarea poruncii şi a voinţei lui Dumnezeu, această dumnezeiască putere şi acest veşmânt supraceresc îl părăsi pe om şi el rămase acum, aşa zicând, singur, numai cu sine, neîndestulat şi gol. Această singurătate nefirească şi vrednică de plâns a produs o extraordinară schimbare în starea lui. Dar afară de lipsirea de har prin păcat, s-a mai produs în om încă un rău nu mai puţin vătămător, şi anume dispariţia din om a unităţii şi ordinii între însuşirile lui:
– trupul nu a mai vrut să se supună sufletului;
– voinţa s-a abătut de la conştiinţă;
– dorinţele s-au împotrivit minţii.

Prin această dezbinare din firea sa şi prin această slăbire a puterilor sale, omul se lipsi până şi de acea putere, pe care el o avea în sine după însuşi firea sa înaltă şi asemănătoare lui Dumnezeu. Întrucât însă raportul lui cu lumea de dinafară şi cu lucrurile depindea de raportul său cu Dumnezeu şi cu sine însuşi, odată cu denaturarea acestui din urmă raport, imediat s-au schimbat, prin necesitate şi raporturile lumii faţă de el. Rămânând în aşa-zisa lui nevinovăţie şi bună stare de la început, toate celelalte făpturi şi lucruri, involuntar şi inevitabil, s-au dovedit potrivnice şi duşmănoase omului, de îndată ce el a devenit călcător de lege şi, deci, şi dezorganizat şi neputincios; de aceea a trebuit să se producă în om o mulţime de fenomene neplăcute pentru el, care mai întâi de toate s-au arătat prin simţul ruşinii şi al goliciunii, adică al lipsei şi al neputinţei înţelegând că ,,sunt goi”: goi de harul dumnezeiesc, care nevăzut acoperea pe strămoşii noştri ca şi cu ohaină; acum însă se depărtase de ei, cum se depărtează lumina de pământ, când între el şi soare se pune un corp opac; goi de nevinovăţia şi curăţia lor, care deasemenea servea pentru ei ca un coperământ; acum însă erau pierdute; goi de dominaţia peste stihii şi lumea văzută, care începu să stea în raporturi duşmănoase cu fiinţa lor trupească.

Acest nou simţ dureros al privaţiunii şi goliciunii a fost aşa de puternic, încât nefericiţii strămoşi au început îndată să caute mijloace, dacă nu să se izbăvească de el cu totul, cel puţin să-i micşoreze puterea prin vreo acoperire a trupului lor, de aceea ,,…au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri”. Nu şi-au făcut o haină întreagă, deoarece aceasta nu le-a fost la îndemână de făcut, ci numai şorţuri, pentru care au putut folosi ca material, frunzele din pomii raiului; o astfel de haină le-a satisfăcut cel puţin ascunderea goliciunii trupeşti, încât ea li s-a părut că este acoperământul cel mai potrivit. Iată, că putem constata până la ce sărăcie şi întunecare a minţii a ajuns deodată ,,stăpânul lumii cel asemenea cu Dumnezeu!”. Privind cu mintea la Adam şi Eva, cum rup ei cu grabă frunze de arbori şi cu mâini neexperimentate încă la asemenea lucru îşi fac tulburaţi şorţuri, nu se poate să nu oftezi cu durere şi să nu plângi soarta lor nefericită, căci aceste mici şorţuri exprimau perfect de bine adâncimea căderii lor. Aici putem vedea unde este originea hainelor noastre. Ele sunt o urmare a necurăţiei voinţei noastre şi a călcării voinţei lui Dumnezeu; mai sunt rodul supunerii noastre oarbe ademenirilor şarpelui şi a duşmăniei nebune cu Dumnezeu; ele mai sunt şi doliul perpetuu pe care-l purtăm pentru pierderea stării noastre de nevinovăţie şi de fericire de la început! Noi, îndobitociţii de astăzi, uitând de toate acestea, ne îngăduim să ne mândrim cu hainele; am prefăcut un lucru de distincţie şi fală ceea ce trebuia să servească pentru noi de reproş şi mustrare pentru totdeauna. Când eram copil, am citit într-un manual şcolar mixt, care cuprindea literatură, istorie, geografie, religie şi ştiinţe ale naturii, tipărit înainte de anii 1940 (de aceea nu-i pot da editura, el fiind numai nişte rămăşiţe) următoarea pildă: ,,Se spune că Mântuitorul cu Sfântul Apostol Petru umblau pe pământ. Într-un sat era o mare nuntă şi ei au fost îmbrăcaţi în nişte cerşetori. S-au dus şi ei la nuntă, dar gazdele văzându-i i-au scos afară din curte, aplicându-le şi nişte lovituri ca unor cerşetori care strică toată atmosfera nunţii. După ce au fost scoşo afară, Sfântul Petru a venit cu prounerea ca să se îmbrace în cele mai frumoase şi scumpe haine, să urce într-o trăsură trasă de nişte armăsari puternici şi ţanţoşi şi să meargă din nou la nuntă. Când au ajuns la nuntă, cei care erau mari organizatori au anunţat familia şi i-au primit cu multe onoruri, i-au aşezat la masă şi i-au ospătat cu cele mai alese mâncăruri şi băuturi, bineînţeles, ei cinstind mirii mai mult decât se cuvine. Când au început să mănânce, în văzul tuturor, atât mâncarea, cât şi băutura, au turnat-o pe haine. Uimiţi, toţi cei prezenţi şi dezamăgiţi de acest gest, membrii familiei au întrebat de ce au recurs la acest gest nemaipomenit. Răspunsul L-a dat Domnul nostru Iisus Hristos, Care a spus că cei doi cerşetori care au fost scoşi afară, tot ei erau. De aceea au turnat toată mâncarea şi băutura pe haine, deoarece ei au fost puşi în fruntea mesei datorită hainelor. Povestirea se intitula tocmai aşa: Să cinstim oamenii, nu hainele lor”. A ne mândri cu mulţimea hainelor nu e oare acelaşi lucru ca şi cum ne-a mândri cu numeroase semne ale robiei noastre, ale neputinţei noastre şi ale căderii noastre? Strămoşii, îmbrăcându-se apoi cu haină, fără îndoială, totdeauna îşi aduceau aminte cu oftat de acea stare fericită, când erau goi şi nu se ruşinau. Aşa ar trebui să procedăm şi noi cu toţii. Când dimineaţa ne îmbrăcăm cu haine, să ne aducem aminte de întâiul păcat al nostru, căci datorită acestui fapt, haina ne este de neapărată trebuinţă. Când seara dezbrăcăm hainele de pe noi, să ne ducem cu gândul la învierea noastră din morţi, când iarăşi nu vom mai avea nevoie de nici o haină. Prin această îndoită amintire de bună seamă se va micşora, dacă nu va dispare cu totul, nenorocita plăcere de a ne fuduli cu mulţimea hainelor frumoase. Vom considera că purtăm haina ca o necesitate tristă şi vom înceta de a mai căuta onoruri în ceea ce, pentru fiecare din noi, trebuie să servească drept ruşine şi mustrare.

După cum am văzut, făgăduinţa ispititorului nu s-a împlinit nicidecum, ci a avut urmări contrare; dar nu s-a împlinit, se pare, nici ameninţarea lui Dumnezeu, căci El a zis: ,,…în ziua în care vei mânca din el, cu moarte vei muri!” (FACERE 2,17). Constatăm căci strămoşii noştri, deşi au căzut sub simţul goliciunii, deşi au căzut într-o stare înjosită, totuşi au rămas vii şi n-au murit; ba chiar vor rămâne pe pământ un timp de zece ori mai lung, decât vieţuim noi, strănepoţii lor. Dar ce înseamnă oare toate acestea şi cum se pot împăca toate acestea cu adevărul? Foarte uşor dacă iarăşi vom pătrunde cu luare aminte şi în cuvântul lui Dumnezeu şi în însuşi miezul cuvântului. Negreşit, nu fără scop s-a zis în ameninţarea lui Dumnezeu, nu simplu veţi muri şi gata sau vă veţi pierde viaţa, ci ,,cu moarte veţi muri!”, ceea ce dă a înţelege un fel de abundenţă, de felurime şi de continuitate a morţii. Strămoşii noştri, potrivit cu organizarea multiplă a firii omeneşti, într-adevăr aveau să fie expuşi pentru vinovăţia lor nu la una, ci la mai multe morţi, dintre care una avea să urmeze după cealaltă, ca rezultând unele din altele, până ce avea să se termine totul cu mormântul şi cu stricăciune. Astfel duhul omenesc era aşteptat de moartea sa, sufletul avea să se supună morţii sale şi, în sfârşit, şi trupul era aşteptat de moartea sa, dar fiecare separat, potrivit cu însemnătatea sa în alcătuirea omului. Fiecare aştepta o moarte deosebită şi nu în acelaşi timp, ci treptat şi succesiv. Moartea duhovnicească, care e cea mai însemnată şi mai gravă dintre morţi, căci din ea decurg toate celelalte, a urmat îndată după călcarea poruncii, nu în aceeaşi zi, ci chiar în aceeaşi clipă, căci omul păcătos, călcând porunca lui Dumnezeu, a murit tot atunci cu duhul vieţii celei în Dumnezeu, s-a lipsit de har şi odată cu acestea de cel mai înalt principiu al activităţii sale, a încetat de a mai respira Duhul lui Dumnezeu şi a pierdut adevărata fericire şi viaţă veşnică. Moartea, de asemenea, n-a întârziat să-şi arate grozava sa faţă şi în sufletul omului, prin faptul, că toate însuşirile sufleteşti s-au despărţit, s-au denaturat, au slăbit şi oarecum au murit în minte iar în înţelegere s-a ivit întuneric şi neştiinţă; în judecată a răsărit şovăire şi neregularitate; în imaginaţie s-a întins necuviinţă şi dezordine; în memorie – uitare şi confuzie de noţiuni; în simţire, frică şi nemulţumire; în dorinţă, necurăţie şi stricăciune. Trupul omului, ca partea cea mai groasă a fiinţei lui, se părea că a suferit mai puţin stricăciunea şi pieirea sa, dar totuşi şi-a căutat îndată stricăciunea sa, prin aceea, că a început să aibă nevoie de haină de apărare, semn că asupra lui a început acţiunea unor puteri duşmănoase şi distructive. Astfel omul întreg – de la duh până la trup, de la puterile şi însuşirile superioare până la cele mai inferioare a căzut sub influenţa morţii, potrivit cu ameninţarea dumnezeiască, îndată după păcătuirea sa; numai că această stăpânire – după însăşi întinderea sa – nu se manifestă pretutindenea şi peste tot deodată, ci treptat. Pentru o mai bună lămurire a acestui adevăr, să ne închipuim că cineva ar fi fost ameninţat pentru o anumită nelegiuire să i se aprindă imediat casa şi incendiul într-adevăr ar fi început îndată după nelegiuirea lui, dar nu s-ar fi terminat într-o singură zi, ci în mai multe, pentru căci clădirea datorită faptului că este foarte mare n-a putut să ardă într-o singură zi, atunci va zice oare cineva că ameninţarea nu s-a împlinit? Întocmai aşa au stat lucrurile şi cu noi: firea omenească făcută după chipul lui Dumnezeu care cuprindea în sine aşa de multe lucruri, încât moartea cu toată lăcomia ei n-a putut imediat să pătrundă deopotrivă şi deodată în toate alcătuirile ei şi să pună stăpânire pe toate părţile până acolo, încât imediat să prefacă însuşi trupul iarăşi în pământul din care a fost luat.

Meditând bine asupra celor relatate, se pare căci unii ar putea pune următoarea întrebare: Ameninţarea lui Dumnezeu cu moartea ,,căci în ziua în care vei mânca din el, cu moarte vei muri” (FACERE 2,17) nu s-ar fi împlinit întocmai şi în toată puterea ei asupra noastră; noi totuşi pare că suntem cruţaţi pentru ceva şi ni s-a dat oarecare amânare a plăţii datoriei pentru păcat, adică a morţii. Trebuie ştiut că această indulgenţă faţă de noi nu erveşte nicidecum drept contrazicere a adevărului cuvintelor Aceluia Care ne ameninţă cu moartea, căci pricina îngăduinţei nu este slăbiciunea Celui ce ne ameninţă, ci aceea, căci chiar în acea clipă când noi gustâtnd din pom şi călcând porunca ne-am expus morţii, dar în acea clipă S-a arătat pentru noi şi Mijlocitorul şi Apărătorul, al Cărui glas nu se putea să nu fie ascultat de însăşi dreptatea dumnezeiască, pentru că El nu numai că a mijlocit pentru noi, cum fac oamenii, nu numai că S-a rugat pentru noi, dar a luat asupra Sa păcatele noastre şi pedeapsa pentru ele, adică moartea noastră. Acest Mare Apărător şi Binefăcător al nostru este Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-Născut, Domnul nostru Iisus Hristos, Acest al doilea Adam, cum Îl numeşte Sfântul Apostol Pavel: ,,Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, întru suflet viu; iar Adam cel de pe urmă (Iisus Hristos), cu duh făcător de viaţă” (1 CORINTENI 15,45).

După o astfel de mijlocire, cu totul neaşteptată, dar şi cu totul atotputernică şi binefăcătoare pentru noi, era firesc să se schimbe toate pe neaşteptate în soarta noastră. După ridicarea de pe noi a călcării poruncii din Eden, s-a ridicat şi pedeapsa Edenului: moartea din această pricină n-a mai avut asupra noastră drepturile sale de mai înainte; căci păcatul nostru, trecând asupra Mijlocitorului şi Răscumpărătorului a pierdut faţă de noi, puterea de osândire. Din această cauză noi am fi putut să fim cu toţii eliberaţi de moartea trupească, dacă ea n-ar fi fost necesară pentru noi din multe puncte de vedere, dar mai cu seamă de aceea, ca să servească la înfrânarea senzualităţii noastre, poftelor noastre, iar în caz contrar, când păcatul nu s-ar fi curmat în om prin moarte, răul (cum se exprimă Sfântul Grigorie Teologul) să nu devină nemuritor. De aceea, moartea ce ni s-a lăsat pentru binele nostru este acum pentru credincioşii care cred în Răscumpărătorul nu atât o pedeapsă, pe cât o stavilă, un ajutor şi o doctorie: prin ea se pune capăt tuturor neajunsurilor şi amărăciunilor fiinţei noastre de exilaţi pe pământ; prin ea se săvârşeşte în sânurile pământului curăţirea firii noastre molipsită de otrava păcatului; prin ea, în fine, sufletul nostru se întoarce oarecum la Izvorul cel dintâi al fiinţei lui, la Dumnezeu, ca, de la El la Învierea de obşte să primească din nou împreună cu trupul o deplină naştere din nou, o viaţă şi o fericire veşnică.].

FACERE 3,8: Şi au auzit glasul Domnului Dumnezeu purtându-se prin rai în boarea amurgului; şi de la faţa Domnului Dumnezeu s-au ascuns Adam şi femeia lui printre pomii raiului.

FACERE 3,9: Şi Domnul Dumnezeu l-a chemat pe Adam şi i-a zis: ,,Adame, unde eşti?”.

FACERE 3,10: Acesta a zis: ,,Glasul Tău l-am auzit purtându-se prin rai şi m-am temut, pentru că sunt gol, şi m-am ascuns”.

FACERE 3,11: Şi i-a zis Dumnezeu: ,,Cine ţi-a spus ţie că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care Eu ţi-am poruncit să nu mănânci?”.

FACERE 3,12: Adam a zis: ,,Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, ea mi-a dat din pom, şi eu am mâncat”.

FACERE 3,13: Şi a zis Domnul Dumnezeu către femeie: ,,Cum de-ai făcut una ca asta?”. Iar femeia a zis: ,,Şarpele m-a amăgit, iar eu am mâncat”(*).

(*) [Oricât de mare era păcatul strămoşilor noştri; oricât de adâncă era prăpastia în care ne-a aruncat ispititorul din înălţimea asemănării cu Dumnezeu, totuşi dacă nefericita noastră stare ar fi fost recunoscută şi pricepută de Adam şi Eva cum trebuie, dacă în loc de fugă, de ascundere şi de dezvinovăţiri păcătoase, prima pereche de oameni ar fi alergat să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu, dacă şi-ar fi mărturisit sincer păcatul lor, dacă ar fi căzut cu smerenie şi cu dragoste la picioarele Lui şi şi-ar fi încredinţat soarta lor voinţei Sale, atunci fără îndoială li s-ar fi iertat păcatul, dacă nu, cel puţin li s-ar fi dimunuat mult din urmările nefaste ale acestui păcat. Dacă adevărata căinţă aici pe pământ întoarce mânia lui Dumnezeu spre milă şi face minuni de milostivire, apoi ce nu putea să facă ea, atunci în rai, îndată după cădere, când otrava păcatului nu a isbutit încă să pătrundă cu totul în fiinţa omenească? Pedeapsa corecţionară pentru păcat, negreşit, nu putea fi ridicată cu totul de deasupra noastră; dar de bună seamă ne-ar fi fost aplicată nu în forma ei de acum, aşa de îngrozitoare şi de apăsătoare, ci în altă formă, mult mai uşoară şi blândă, ni s-ar fi îngăduit, poate, să îndeplinim toată epitimia (canonul de pocăinţă) noatră pentru păcat şi să o săvârşim nu în această izgonire pe acest pământ dat blestemului, ci în acelaşi rai al desfătării.

Ca urmaşi ai primei perechi de oameni, putem spune că noi am simţit căderea noastră; n-am vrut să mai ascultăm promisiunile şarpelui, dar n-am vrut să vedem nici pe Domnul; ne-am ruşinat de goliciunea trupească şi am socotit ca pe un lucru de nimic goliciunea duhovnicească; ne-am dat seama că se petrecea cu noi ceva rău, că ne-am lipsit de multe, dar totuşi socoteam să ne ajutăm în grozava noastră nenorocire cu propria noastră minte şi putere! Aşa este până astăzi orice păcătos! Aşa suntem noi cu toţii! Ca să simţim toată josnicia păcatelor noastre, pentru aceasta simţirea noastră cea mai subţire cum ni se pare, e tare puţinică, dar e de trebuinţă harul dumnezeiesc. Fără harul dumnezeiesc, orice am suferi din pricina păcatelor în viaţă şi la serviciile noastre, niciodată nu se va ivi în noi adevăratul simţ de căinţă. Vom recunoaşte şi vom zice că suntem păcătoşi; ne vom înfăţişa câteodată înaintea slujitorului altarului şi cu inimă rece şi poate şi cu lacrimi îi vom spune căderile noastre, dar nu vom ajunge la acea zdrobire de inimă pentru păcatele noastre, la acea POCĂINŢĂ, care constă în dezgustul desăvârşit de căile noastre păcătoase de altă dată şi lupta fără abatere până la sfârşitul vieţii pe cărările poruncilor Domnului; căci una din însuşirile cele mai ucigătoare ale păcatului e aceea că el (păcatul) orbeşte mintea noastră, împietreşte inima şi o face nesimţitoare pentru adevăr şi bine. Pentru a ne schimba în această privinţă, pentru a debarasa sufletul nostru de această nesimţire şi împietrire, este bine să ne raportăm la ceea ce ne învaţă Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan: ,,Întru aceasta vom cunoaşte că suntem din adevăr şi-n faţa Sa ne vom linişti inimile (adică ne vom potoli conştiinţa – în cazul când aceasta se judecă după criterii mai aspre decât ale lui Dumnezeu); că dacă inima noastră ne osândeşte, Dumnezeu e mai mare decât inima noastră şi cunoaşte totul” (1 IOAN 3,19-20) şi care poate, cum se exprimă Sfântul Ioan Botezătorul: ,,…căci vă spun vouă că şi din pietrele acestea poate Dumnezeu săi ridice fii lui Avraam” (LUCA 3,8). Judecând după această însuşire a păcatului şi după faptul că strămoşii vor acum să se ascundă de la faţa lui Dumnezeu, nu se poate să nu ajungem la această tristă încheiere, că, dacă Domnul nu li s-ar fi arătat lor după cădere, ci i-ar fi lăsat pe seama lor, atunci ei, poate, niciodată sau cel puţin multă vreme n-ar fi ajuns la cunoştinţa deplină a păcatului lor, nu s-ar fi gândit să se întoarcă cu pocăinţă către Făcătorul lor. Atunci, otrava păcatului, neîmpiedicată în lucrarea sa prin mărturisire şi pocăinţă, ar fi pătruns din ce în ce mai adânc în fiinţa noastră; iar după aceea prin forţa lucrurilor ar fi fost nevoie pentru îndreptarea noastră o pedeapsă şi mai mare şi o doctorie mai amară. Aşa S-a purtat Dumnezeu cu prima pereche de oameni în Eden, arătând prin pilda Sa, cum trebuie să ne purtăm şi noi când ne greşeşte cineva.].  <<va urma>>

de Preot prof. Gheorghe-Radu Sălăgian – Parohia Ortodoxă Română Micula Nouă cu filia Bercu Nou şi Şcoala cu clasele I-VIII “Avram Iancu”, Satu-Mare

Sursa: CALAUZA ORTODOXA

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s