DUMINICA SĂ MERGEM LA BISERICĂ (4)

Autor: Preot Ioan

(Continuare la articolul: DUMINICA SĂ MERGEM LA BISERICĂ (3)

Un credincios a observat că atunci când se ducea la Sfânta Biserică, să participe la Sfânta Liturghie, alături de paşii lui, în praf, se mai observau alţi paşi, erau paşii Mântuitorului Iisus Hristos. Credinciosul s-a îmbolnăvit şi, uitându-se în praf, n-a mai văzut paşii de mai înainte care-I însoţeau pe ai lui şi a zis: Doamne, m-ai părăsit? Nu, s-a auzit o voce de lângă el, acum te-am luat în braţe pentru că eşti bolnav.

În concluzie, Duminica este adevărata zi de sărbătoare a creştinilor, este o zi de rugăciune, zi de odihnă lăsată de Dumnezeu spre a o serba cu închinare şi fapte bune şi să nu fie schimbată în zi de mers la piaţă, la târg sau la negustorie. Privatizarea, banii şi munca sunt şi ele bune, dar nu spre pângărirea zilelor sfinte. Deci, celor care lucrează duminica sub motiv că ar fi săraci, le putem spune cu certitudine că tocmai de aceea sunt săraci, pentru că lucrează duminica! Pentru a putea merita numele de creştin, nimic să nu ne împiedice de la această SFÂNTǍ DATORIE de a merge la Biserică Duminica, la Sfânta Liturghie, unde se săvârşeşte jertfa cea fără de sânge a Domnului nostru Iisus Hristos, Care Se aduce pe Sine jertfă în faţa lui Dumnezeu-Tatăl, ca să ne mai rabde pe pământ!

Cei care nu vor să ţină legătura strânsă cu Sfânta Biserică Ortodoxă, care este maica noastră sufletească, şi nu vin duminicile la Sfânta Liturghie, acele suflete sunt că căzute în primejdia pierzării, întocmai ca pruncul din pântecele mamei, căruia, dacă i se întrerupe legătura cu mama, este în primejdie şi moare. Hristos a spus: „Cine are urechi de auzit să audă!“ Oare nu ştia Domnul că toţi au urechi? El însă a vorbit despre urechile sufletului, pe care toţi trebuie să le deschidem, căci vai de cei ce nu vor asculta cât mai este timp, fiindcă mai târziu va fi prea târziu şi în iad în zadar vor auzi.

Se zice că un împărat avea odată un diamant de mare preţ. Din admiraţie pentru acea rară bijuterie, el a poruncit să se sape pe diamante următoarele cuvinte: „Cine mă are pe mine, nu va fi sărac niciodată“. Cu mai multă dreptate putem zice noi despre Sfânta Liturghie: „Cine o are şi se împărtăşeşte din harurile ei nu va fi sărac niciodată. Prin jertfa Sfintei Liturghii, creştinul îşi poate satisface toate năzuinţele sale, toate trebuinţele sufleteşti şi trupeşti, îşi poate împlini desăvârşit o sfântă datorie faţă de Dumnezeu. A-L adora pe Făcătorul cerului şi al pământului, a-L lăuda şi a-L recunoaşte ca Stăpân şi Binefăcător al tău, a-I mulţumi pentru toate binefacerile primite, iată, rostul nostru pe pământ.

Credinţa din suflet este asemenea unui prunc

Ce este credinţa? În ce constă ea? Cum putem verifica dacă avem credinţă? La aceste întrebări iată cum răspunde Sfântul Tihon de Zadonsk: „Iisus Hristos este Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul mântuirii; fără o credinţă adevărată şi vie în El nimeni nu se va putea mântui. Pentru a crede cu adevărat şi din toată inima în Iisus Hristos trebuie să-l recunoaştem ca fiind Dumnezeu adevărat, ca fiind Mesia Cel prezis de prooroci şi trimis de Tatăl, ca fiind Mântuitorul şi Răscumpărătorul personal al fiecărui om.

Orice om trebuie săşi însuşească dragostea Lui şi gândurile, şi faptele Lui. Acesta este izvorul credinţei adevărate, vii, născute din inimă: să-L numim Dumnezeu din tot sufletul: Dumnezeul nostru. Aşa spune spune Sfântul Apostol Pavel: trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine (Galateni 6:20).

Astfel spune şi Sfântul Apostol Toma: Domnul meu şi Dumnezeul meu, deşi El este Domnul şi Dumnezeul tuturor. Această însuşire a lui Dumnezeu se arată în multe locuri din Sfânta Scriptură, dar mai ales în psalmi, unde psalmistul David îl numeşte Dumnezeu: Împăratul meu, Dumnezeul meu, luminarea mea, apărătorul meu. Tot aşa şi Dumnezeu se numeşte pe Sine Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacov, pentru credinţa acestora în El, cu toate că este Dumnezeul tuturor.

Credinţa din suflet este asemenea unui prunc care se lipeşte de mama sa (Sfânta Biserică Ortodoxă este mama noastră spirituală) şi care vrea să se afle mereu în prezenţa ei (să fie in fiecare duminicăprezent la Sfânta Liturghie), întinzându-şi pentru orice trebuinţă (încercări, ispite, necazuri, strâmtorări) mânuţele spre ea. Cel care are această credinţă nu va suferi să păcătuiască, ci se va feri de săvârşirea răului, ştiind că Hristos, Răscumpărătorul său, a băut paharul amar al suferinţelor pentru păcatele tuturor“.

„Cugetare“

(Proloagele de la Ohrida – Sfântul Nicolae Velimirovici)

Dacă întrebăm unii oameni de ce nu merg la Sfânta Biserică Ortodoxă să se roage, ei în general, ne răspund că nu au timp, că au mult de lucru. Dar să privim vieţile acestor oameni care niciodată nu au timp, care muncesc din zori şi până în seară punându-şi toată nădejdea numai

în munca lor şi să le comparăm cu vieţile celorlalţi oameni, care fac loc mai întâi rugăciunii în viaţa lor, fără să neglijeze în plan secund nici munca. Vom vedea că aceştia din urmă nu sunt câtuşi de puţin oameni lipsiţi, iar ceea ce este şi mai important: aceştia sunt mult mai împliniţi şi mai mulţumiţi sufleteşte! Iată aici istoria a doi vecini, ambii croitori, dar care erau foarte diferiţi în atitudinea pe care o aveau faţă de muncă şi credinţă şi, de asemenea, şi în privinţa îndestulării lor materiale şi a mulţumirii sufleteşti. Primul avea obiceiul să meargă la Biserică în fiecare dimineaţă. să se roage, pe când burlacul nu mergea niciodată la Biserică. Numai că cel cu familie numeroasă lucra şi mai puţin, având comenzi mai puţine, dar nici măcar nu era tot aşa de priceput la meserie ca celibatarul. Şi, cu toate acestea, celui cu mulţi copii nu îi lipsea nimic, pe când celuilalt îi lipseau toate. Burlacul îl întreba pe familist cum se face că are de toate, deşi lucrează mai puţin? Familistul cel credincios i-a răspuns atunci că se întâmplă aşa deoarece el când se întoarce în fiecare dimineaţă de la Biserică, găseşte pe drum aur pierdut de alţii. El l-a chemat pe burlac să vină şi el la Sfânta Biserică, spunându-i că astfel vor împărţi aurul pe care-l vor găsi la întoarcere, pe drum. Amândoi vecinii au început să meargă împreună cu regularitate la Sfânta Biserică, şi nu a trecut mult timp până burlacul a început să o ducă bine şi să fie bucuros şi mulţumit. Desigur, ei nu găseau o comoară la întoarcere pe drum, dar veneau de la Sfânta Biserică cu o comoară mult mai de preţ: cu binecuvântările Sfintei Biserici, odihnind un tezaur în sufletele lor, mereu mai curăţite şi mai credincioase. Căci celor care caută mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui (Matei 6:31), Dumnezeu le adaugă şi le sporeşte, cu toate cele de folos şi pentru trup, şi pentru suflet. După cuvântul Sfântului Nicolae Velimirovici pentru ca un pom să poată creşte, are nevoie să aibă rădăcinile înfipte în pământ. Tot aşa şi sufletul omului: trebuie să fie sădit în Împărăţia cea duhovnicească, cerească, fiindcă aceasta este temelia lui, care îl hrăneşte şi din care el creşte. Aşa cum un pom, pentru a se dezvolta, are nevoie să fie udat, tot aşa şi sufletul omului trebuie să fie stropit din belşug cu harul Duhului Sfânt, pentru a fi sănătos şi puternic. Unde se pot înfătui acestea? În Sfânta Biserică Ortodoxă prin slujbe, cu precădere în timpul Sfintei Liturghii.

Negustorul bogat şi pantofarul

Un negustor bogat ştia un pantofar care lucra duminica. Întrebându-l de ce lucrează duminica, pantofarul s-a plâns că are o familie grea iar pentru a o putea susţine trebuie să lucreze şi duminica. Negustorul s-a oferit să-I plătească el, timp de o jumătate de an, banii pe care i-ar câştiga duminica. După o jumătate de an, l-a întrebat: „Cum îţi merge?“. „De atunci îmi merge bine, am reuşit să-mi cumpăr şi o vacă“. Deci, ţinerea zilelor de duminică nu aduce pagubă.

O credincioasă a spus:

Eu încerc să respect sarbatorile, că, dacă nu, am observat că mi se întâmplă câte ceva. De Sfânta Maria, de exemplu, nu am făcut nimic toată ziua, dar seara, am văzut claia de haine şi am zis că trebuie călcate, nu ştiu ce mi-a căşunat pe ele. De obicei, nu calc decât dacă dorm copiii sau e soţul acasă, dar, de data asta, nu ştiu de ce nu m-am putut abţine. La un moment dat, de curiozitate, Larisa a pus mâna pe talpa fierului de călcat şi s-a ars la degetele. În secunda aia, am zis: e sărbătoare, nu trebuia să calc. Eram chiar la ultima haină, un tricou de-al lui Mircea, dar şi dacă aş mai fi avut m-aş fi oprit în momentul acela. În zile de sărbătoare sau duminica, spăl vase, fac mâncare dacă e cazul, dar ceva simplu, nu frământ aluat, nu coc, nu aspir, nu fac curăţenie.

În Biblie, se spune aşa despre ziua de odihnă (care e duminica): Dacă îţi vei opri piciorul tău în ziua de odihnă şi nu-ţi vei mai vedea de treburile tale în ziua Mea cea sfânta, ci vei socoti ziua de odihnă ca desfătare şi vrednică de cinste, ca sfinţită de Domnul  şi vei cinsti-o, fără să mai umbli, fără să te mai îndeletniceşti cu treburile tale şi fără să mai vorbeşti deşertăciuni, atunci vei afla desfătarea ta în Domnul. Eu te voi purta în car de biruinţă pe culmile cele mai înalte ale ţarii şi te voi bucura de moştenirea tatălui tău Iacov, căci gura Domnului a grăit acestea (Isaia 58 :13).

Despre prezenţa copiilor la Biserică

Am cunoscut pe cineva care avea 4 copii până în 7 ani şi care participa duminică de duminică la Sfânta Liturghie. Ajungea puţin mai târziu, pe la Apostol, dar stătea să-i împărtăşească pe toţi, la sfârşitul slujbei. Copiii aceia au crescut în Biserică practic. Pentru ei, a frecventa Biserica era ca şi cum ar fi mers într-o casă la un prieten. Erau mititei, dar aşa cuminţei, se jucau lângă mama lor, fără prea mare zgomot.

Multe mame spun că nu-şi duc copiii la Biserică, să nu deranjeze slujba. Dar, dacă şi-ar duce pruncii la Biserică de când sunt – chiar şi în perioada prenatală aceştia nu ar mai face gălăgie. Fac gălăgie în Biserică doar atunci când le e teamă de Biserică. Şi când merg doar o dată la nu ştiu cât timp, când îşi aduc aminte părinţii că trebuie să-I împărtăşească, iar atunci merg repede, repede la uşa din stânga, sunt împărtăşiţi şi apoi ies repede. Şi apoi se miră de ce copilul are o anumită aversiune.

Apoi, mai spun că nu merg, pentru că, oricum, nu pot fi atente la slujbă, că trebuie să fie atente la copii. Dacă am înţelege că participarea aceasta a noastră e mai mult decât înţelegere! Că ne împărtăşim de Dumnezeu chiar şi în această situaţie! Că putem să nu avem copii, iar la slujbă tot să nu fim atenţi. Ba, pentru că o femeie din faţa noastră are un pulover frumos, ba că ne aducem aminte că avem nu ştiu ce probleme de rezolvat. Că aşa e mintea noastră, împrăştiată, şi putem număra pe degetele de la o mână de câte ori am fost într-adevăr, trup-şi-suflet prezenţi doar la Sfânta Slujbă a Liturghiei.

Trebuie doar să ne hotărâm, să mergem la slujbă şi să stăm cât trebuie să stăm, încercând, cât ne stă în putere, să fim prezenţi acolo, în acel moment. Şi, încetul cu încetul, copilul nostru se va linişti, noi ne vom linişti şi vom putea primi mai mult din ce ne dăruieşte Dumnezeu în Biserică. Fiindcă  nu e vorba doar de partea noastră atunci când ne hotărâm să mergem la Biserică. Dacă vrem să începem această relaţie, Dumnezeu va pune, smerit şi nevăzut partea Lui.

Participarea la Sfânta Liturghie nu ţine de simţire. Nu trebuie să am o anumită stare de spirit ca să pot merge la slujbă, pentru că stările mele sunt ca vremea. E nevoie de hotărâre şi determinare, de a merge în ciuda oricărei stări.

Apoi, să căutăm să mergem la o Biserică la care ne putem implica şi din punct de vedere comunitar, la care să putem merge şi vara, şi iarna. Numai în felul acesta vom putea avea sentimentul că suntem parte a unui trup, pentru că vom şti ce se întâmplă cu tot acel trup, ce nevoi are, unde intervine rolul nostru specific. Nu trebuie să confundăm mersul la Biserică cu mersul la spectacol, atraşi de un cor deosebit care să ne mângâie doar auzul sau de o predică extraordinară, care să ne încânte doar intelectul. Dacă putem, să mergem la Biserica la care avem duhovnicul, căci el este părintele nostru călăuzitor pe cale şi în felul acesta vom întări această legătură şi cu el, vom putea fi „într-un duh“ cu el şi vom înţelege mai bine ce vrea Dumenzeu să ne spună atunci când ne spovedim.

Dacă părintele duhovnic este, să zicem, din altă localitate, cred că cel mai bine e să încercăm să mergem la Biserica de la parohia din care suntem. Să presupunem că nu ne place preotul de acolo, că pot exista şi situaţii din astea. Atunci, să căutăm o Biserică la care putem merge oricând, ne place preotul, ne place strana şi ne putem implica. Dar, oameni buni, să nu judecăm preotul. Dumnezeu ne poate vorbi nouă, fiecăruia, şi printr-un preot pentru care nu avem respect. Noi trebuie să ne vedem rolul propriu în Biserică, nu pe al altcuiva. Noi trebuie să-L căutăm pe Dumnezeu la Biserică, nu altceva.

Dar fiecare avem neputinţele noastre. Din tot ce am zis până acum, cel mai important e să ştim că e nevoie să frecventăm Biserica. Şi că trebuie să primim ce ne dă Dumnezeu în Biserică, nu ce aşteptăm noi, iar  în Biserică ni Se dă Însuşi Dumnezeu. Biserica e Mireasa lui Hristos. Şi spunea fericitul Augustin: „Cine nu are Biserica de mamă, nu poate avea pe Dumnezeu de Tată.

Trecând prin Bucureşti cu maşina, am fost nevoit să opresc la culoarea roşie a semaforului. Mi-am aruncat ochii şi am văzut o Sfântă Biserică. Pe trotuarul de vis-à-vis, în dreptul Sfintei Biserici, s-a oprit o femeie care venea de la piaţă, având în ambele mâini câte o plasă. Şi-a pus plasele jos, s-a întors cu faţa către Sfânta Biserică, a făcut trei metanii mici (închinăciuni cu plecarepână la pământ) închinându-se, a spus cu pioşenie o rugăciune cu mâinile sub formă de cruce pe piept, apoi şi-a luat plasele şi a plecat liniştită către casă. Am fost profund impresionat de credinţa acestei femei. În tramvai, în autobuz, în maşina particulară sau pe stradă, puţini călători se mai închină când trecprin dreptul Sfintelor Biserici.

Cuvântul unui mitropolit despre mersul la Sfânta Biserică

Să ai credinţa fără să te manifeşti ca atare, fără să faci parte integrantă dintr-o parohie, dintr-o comunitate, dintr-o frăţietate a creştinilor ortodocşi, care se adună în Biserica să slujească Sfânta Liturghie, adică să-L aibă pe Hristos în mijlocul lor şi în ei înşişi, este o mare înşelare. Nu e nimeni credincios şi nu poate nimeni să creadă în Dumnezeu – dacă socoteşte credinţa sa ca o relaţie personală cu Dumnezeu – în afara legăturii sale prin slujbe şi printr-o rugăciune personală, care este continuarea slujbelor.

Dar nu poţi să te rogi numai acasă şi să spui: „N-am nevoie de Biserică, fiindcă eu sunt în relaţie cu Dumnezeu numai personal“. Trebuie să te duci la Biserică, pentru că numai acolo te poţi întâlni cu toţiîn starea cea mai înaltă pe care ne-o putem imagina, a comuniunii întreoameni.

Niciodată în lumea aceasta, oamenii nu sunt mai adunaţi, mai înfrăţiţi şi mai uniţi ca la Sfânta Liturghie. Liturghia ne uneşte unii cu alţii şi cu Hristos, ne dă puterea lui Dumnezeu ca noi să continuăm o viaţa creştină şi acasă, prin rugăciunea personală, prin faptele bune şi prin post, prin tot ceea ce facem. Sfânta Liturghie este baza, fundamentul. Nu este posibilă o viaţă creştină sănătoasă şi normală care să facă abstracţie de Sfânta Liturghie.

Poate nici nu vă daţi seama cât de superficial este creştinismul şi credinţa acelor oameni care spun că se roagă numai în casele lor. Atât de superficial, încât ei nu vor fi niciodată creştini cu adevărat. Or, creştinul adevărat nu poate să facă abstracţie de slujbele Sfintei Biserici, de dumnezeiasca Liturghie şi, mai cu seamă, de împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos (Sfânta Împărtăşanie). Iisus Hristos în Sfânta Liturghie este puntea ontologică între cer şi pământ, între Dumnezeu şi om. Cine crede că-L poate înlocui pe Hristos din Sfânta Liturghie cu unul sentimental, moral, numai aşa cum îl au cultele religioase, un Hristos pe care îl căutăm în cântece religioase, bătând din palme şi dansând în ritmul acestei muzici s.a.m.d., acela se întâlneşte cu numele lui Hristos şi nu cu puterea, cu viaţa şi cu darurile Sale pe care le primim în timpul Sfintei Liturghii.

Sigur că este posibil orice în lumea aceasta şi tocmai de aceea sunt atâtea culte religioase (3000 de culte religioase) şi atâţia oameni care gândesc atât de diferit, pentru că au ieşit din acest  centru de gravitaţie care este pentru viaţa creştină Euharistia, Liturghia, slujba Bisericii. Şi atunci, dacă nu mai este Euharistie, dacă nu mai este Sfânta Biserică Ortodoxă cu slujbele ei, care este de fapt în continuitatea Bisericii apostolice, atunci poţi să înveţi orice, poţi să-ţi permiţi orice, poţi să ţi-L imaginezi pe Hristos oricum. Te duci, deschizi Biblia şi ţi se pare că e aşa şi pe dincolo; aşa fac cei mai mulţi oameni azi. Or, singura cale normală de trăire autentică a lui Hristos este calea slujbei, calea Sfintei Liturghii, calea Sfintei Euharistii, care se continuă în viaţa noastră personală de familie şi de lucru şi de tot ceea ce facem în lumea aceasta (Inalt Prea Sfinţitul mitropolit Serafim Joantă).

Cineva a spus odată aşa: „Mersul la Biserică dăunează grav… păcatului !“ Problema mersului la Biserică în calitatea sa de locaş de întâlnire a credincioşilor, de vestire a Cuvântului lui Dumnezeu, dar şi problema comunităţilor de creştini ortodocşi ce formează o Biserică, cred că este atât de greşit înţeleasă şi de neglijată din cauza faptului că la fel de greşit înţeles şi neglijat este.. chiar Iisus Hristos!

Da, argumentez cu Sfântul Său Cuvânt: „… Hristos este Capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului.“ (Efeseni 5:23). Capul gândeşte, capul ordonă, capul transmite trupului ce trebuie să facă. Nu îmi amintesc eu ca ficatul meu sau oricare alt organ al trupului meu să nu fi făcut vreodată ceea ce i-a dictat capul..!?!

Se cade să mergem la Sfânta Biserică

Se cade, fraţi creştini, să ne ducem la Sfânta Biserică a lui Dumnezeu: de nevoie, din dorinţă, adeseori, cu curăţenie şi din datorie.

Se cade întâi să mergem la Sfânta Biserică de nevoie; că, precum cei flămânzi şi însetaţi simt nevoia să meargă la masă şi la izvor spre a se sătura de mâncare şi de băutură, aşa şi noi, creştinii, care suntem flămânzi atât de pâinea cea duhovnicească  – şi aceasta este trupul Domnului – cât şi de pâinea cea înţelegătoare, care este cuvântul de învăţătură. Aceasta zice şi Sfântul Grigorie Teologul: „Pâine este cuvântul lui Dumnezeu cu care se hrănesc sufletele ce flămânzesc după Dumnezeu“. La fel şi noi, cei ce însetăm atât de băutura cea fără de moarte, care este Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, cel dătător de viaţă, cât şi băutura cea duhovnicească – şi aceasta  este cuvântul de învăţătură. Aşa şi noi, creştinii cei flămânzi şi însetaţi, suntem siliţi să mergem la Sfânta Biserică, spre a ne hrăni din masa cea tainică: Trupul şi cuvântul Domnului şi să ne potolim setea noastră din izvorul vieţii, care este Sângele Domnului şi învăţătura Sfintei Scripturi ce izvorăşte din Biserica lui Hristos. Căci zice Domnul: „Dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi“ (Ioan 6:53). Se cade să ne ducem noi creştinii la Sfânta Biserică Ortodoxă de nevoie, pentru că Biserica este ca o corabie. Că, precum în vremea potopului au scăpat de la moarte numai cei ce au intrat în corabie iar ceilalţi s-au înecat şi au pierit, aşa şi acum, câţi creştini se duc la Biserică se izbăvesc de potopul păcatelor, iar câţi rămân afară de Biserică se îneacă şi pier.

Suntem datori să mergem la Biserică, pentru că Biserica este stâna duhovnicească, iar noi suntem oi cuvântătoare ale turmei lui Hristos. Că, precum oile care rămân afară de stână se primejduiesc şi pier, ori lupul le mănâncă, ori altă fiară le răpeşte, aşa şi creştinii care nu merg la Biserică, ci rămân afară de ea, se primejduiesc şi se ucid de lupul cel nevăzut, adică de diavolul, ca şi de fiarele patimilor iar câţi se află în Biserică, scapă de primejdie.

Aceasta a spus-o şi Sfântul Ioan Gura de Aur, zicând: „Rămâi în Biserică şi nu vei fi trădat de Biserică; iar de fugi din Biserică, nu este vinovată Biserica. Că de vei fi înăuntrul Bisericii, nu intră lupul; iar de vei ieşi afară te va pierde fiara. Nu este de vină stâna la aceasta, ci nerăbdarea şi necredinţa ta; că nimic nu este mai tare decât Biserica. Nădejdea ta să fie Biserica: mânturiea ta să fie Biserica; scăparea ta sa fie Biserica, fiindcă este mai înaltă decât cerurile şi mai desfătată decât pământul şi niciodată nu îmbătrâneşte, ci întotdeauna înfloreşte.

Sunteţi datori, creştinilor, să mergeţi la Biserică, fiindcă Biserica este spital de obşte, care vindecă pe toţi păcătoşii ce sunt răniţi de diavol. Deci, aşa cum cei ce au răni pe trupul lor merg la doctori şi la spital să se vindece, ca să nu moară, la fel şi creştinii răniţi de patimi şi păcate, fiind în primejdie de moarte, trebuie să meargă la spitalul cel de obşte, care este Biserica, pentru a-şi arăta rănile la duhovnici prin spovedanie şi a se vindeca de ele.

Întrebare: Mai trebuie să merg la Sfânta Liturghie dacă în cea mai mare parte a ei dorm? Răspuns: Neapărat! (Cuviosul Varsanufie de laOptina).

Neştiinţa nu este o scuză

Feluritele evenimente din istoria mântuirii noastre, răspândite de-a lungul anului prin calendarul liturgic, ne cer să le întâmpinăm şi să le răspundem an de an. Dacă eu am 62 de ani, înseamnă că trebuie să fi avut parte de 62 de Vineri Mari, de 62 de Săptămâni Luminate, de 62 de Liturghii din noaptea de Paşti, de 62 de Rusalii, de 62 de Posturi Mari, de 62 de pomeniri ale celei de-a Doua Veniri, despre care se citeşte în fiecare an în duminica Lăsatului de Carne. Nu am deci nici o scuză când mă voi arăta în faţa Domnului în ziua Judecăţii. Pot să-L aud cum spune celor ce zic că nu au ştiut: Oare nu aţi văzut şi nu aţi simţit iubirea Mea jertfelnică pentru voi în fiecare Vinere Mare vreme de 62 de ani? Nu M-aţi auzit vorbind despre a Doua Venire în Evanghelia din fiecare an la Duminica a treia dinaintea Postului Mare vreme de 62 de ani? Iar dacă nu eraţi în Biserică în acele duminici, ar fi trebuit să fiţi. Deci nu spuneţi că nu aţi ştiut! (Anthony M. Coniaris, Vitamine duhovniceşti pentru întărirea sufletului, Editura Sofia, Bucureşti, 2009).

Vedeţi şi:

DUMINICA SĂ MERGEM LA BISERICĂ (1)

DUMINICA SĂ MERGEM LA BISERICĂ (2)

DUMINICA SĂ MERGEM LA BISERICĂ (3)

O părere la “DUMINICA SĂ MERGEM LA BISERICĂ (4)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s