Hristos şi irozii de ieri şi de azi – Pastorală a PS Sebastian, la Naşterea Domnului (2012)

icoana-pastoralaPS Sebastian

† S E B A S T I A N,

cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,

Iubitului nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu, Tatăl nostru,

iar de la Noi arhiereşti binecuvântări

Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi, Preacuvioase Maici,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Domnul Iisus Hristos S-a născut în lume în timpul domniei regelui Irod cel Mare (37 î.Hr. – 4 d.Hr.) care, de teamă că îi va fi pus în pericol tronul de către „Împăratul Cerurilor”, a poruncit arhicunoscutul măcel din Betleem, în intenţia de a-L ucide pe Pruncul Mesia (Mt. 2, 16-18). Pronia divină, însă, a ocrotit familia sfântă în acelaşi Egipt, în care scăpase oarecând şi pe dreptul Iosif de mânia fraţilor săi, până când Dumnezeu l-a preamărit, devenind căpetenie a neamului aceluia (Fc. cap. 37 şi 41).

Nici fiul lui Irod, Arhelau, devenit între timp etnarh al Iudeii, nu inspira prea multă încredere planului mântuitor şi nu putea arăta prea multă bunăvoinţă Celui născut spre mântuirea tuturor. Pentru aceasta, a mai fost nevoie de încă o perioadă de pribegie a Domnului, de astă dată chiar în ţara sfântă (Mt. 2, 22-23), până ce la domnie a venit Irod Antipa (4 î.Hr.- 39 d.Hr.) care, deşi un admirator al Înaintemer-gătorului Ioan iniţial, nu a ezitat totuşi să-i taie acestuia capul atunci când moralitatea divină s-a arătat intolerabilă faţă de imoralitatea sa (Mt. 14, 1-12).

Vizavi de Mântuitorul Hristos, Irod Antipa a preferat cea mai condamnabilă atitudine – şi anume lipsa oricărei atitudini, potrivit Scripturilor (Apoc. 3, 16) –, de indiferenţă şi slalom politic, arătând că lui îi era tot una dacă învăţătura Domnului este falsă ori mântuitoare, sau dacă El va mai fi lăsat să trăiască ori va fi omorât (Mt. 23, 7-15). În faţa acestei lipse de reacţie, s-a conturat tot mai pregnant confuzia lui Ponţiu Pilat, derutat de intrigile iudeilor, dar şi prea oportunist şi prea indiferent ca să poată intra cu demnitate în istorie.

În sfârşit, după moartea şi Învierea Domnului, în timpul domniei lui Irod Agripa (41 – 44), învăţătura cea sfântă a fost receptată mai întâi ca periculoasă şi păguboasă pentru poporul ales, lucru ce l-a determinat pe rege să o persecute, încercând astfel să zădărnicească orice misiune de răspândire a adevărului mântuitor (F.A. cap. 12).

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Acesta a fost traseul învăţăturii Mântuitorului Hristos, de la naşterea, la Învierea şi propovăduirea Evangheliei Sale în toată ţara sfântă; de la suspiciunea lui Irod cel Mare că Domnul i-ar putea uzurpa tronul, la admiraţia – pe cât de efemeră pe atât de inutilă – a lui Irod Antipa, şi până la persecuţiile antihriste ale lui Irod Agripa, îngrijorat ca nu cumva să se „schimbe” lumea. Şi, dacă pe Irod cel Mare îl putem învinui de-a dreptul de egoism, iar pe Irod Antipa de admiraţie inutilă, ignoranţă şi indiferentism, pe ultimul dintre Irozi îl putem suspecta, fără a exagera cu nimic, de rea credinţă şi interes meschin, mai cu seamă că el fusese martor vieţii şi minunilor Domnului.

Ei bine, aceeaşi mi se pare că a fost evoluţia învăţăturii Domnului şi în istorie în general, pentru că, atitudinii ostile şi pline de suspiciune a persecutorilor romani, de la Nero şi până la Diocleţian, i-au urmat apoi admiraţia şi simpatia arătată creştinismului de o lume eliberată de păgânism şi aflată în căutarea a noi repere de viaţă, începând cu Sfântul Împărat Constantin cel Mare. Când, însă, nu mult după aceea, valorile noii religii au interferat prea mult intereselor politice de tot felul, devenind incomode şi aşezându-se în calea ambiţiilor seculare ale unor conducători, atunci nu s-a ezitat sacrificarea principiilor creştine în faţa celorlalte principii ori a lipsei de principii. Astfel, odată creat precedentul, conducătorii vremelnici ai lumii au înţeles foarte repede că slalomul politic ar putea fi pervertit cu uşurinţă oricând în indiferenţă, sub masca neutralităţii sau, şi mai pervers, a principiului („nobil”, nu-i aşa?!) al echidistanţei, care a dus la secularism şi, implicit, la anticreştinism.

Aşa şi-au înţeles menirea „Irozii mai noi care, sub pretextul unor derapaje ale Bisericii, de fapt mai degrabă a unor slujitori ai ei, şi inspiraţi de generatorul secularismului modern − Revoluţia Franceză din anul 1789 − au început ultima persecuţie a Creştinismului, persecuţie ce a îmbrăcat până acum mai multe forme: de la ignorarea sau chiar ridiculizarea de tip modern, la demonizarea de tip ateu, şi de la anihilarea de tip comunist şi „nivelarea” de tip democrat, la distrugerea de tip antihrist.

Dragii mei,

Trăim astăzi timpuri postmoderne, într-o lume plictisită parcă de atâta indiferentism şi teoretizare a Creştinismului şi care pare tot mai dornică de atacuri de tot felul la adresa lui. Asalturi care mai de care mai perverse asupra instituţiei Bisericii, prin denigrarea − pe drept sau nu − a tot mai vulnerabililor ei slujitori, prin lupta diabolică de scoatere a Religiei din şcoli în schimbul unei educaţii tot mai imorale a tinerilor, şi, în general, prin izolarea şi chiar demonizarea sistematică a Creştinismului, ţintesc parcă tot mai disperatalungarea Domnului de pe pământ; determinarea Lui de a nu mai veni; de a nu Se mai naşte şi anul acesta, ori în anii următori!…

Neobosit în iubire şi neostenit în răbdare însă, Domnul Se naşte şi anul acesta, ce dacă oamenii şi-au înteţit între timp „asediul” asupra învăţăturii Sale cu noi şi noi urzeli! Însetat de dragoste şi dornic de mântuirea tuturor oamenilor deopotrivă, Domnul pare a nu vedea direcţia greşită în care se îndreptă creaţia Sa! Pare a nu face tocmai o tragedie din faptul că, pentru foarte mulţi semeni de-ai noştri, El Se naşte astăzi în zadar, pentru că unii nici nu mai realizează prea bine importanţa Crăciunului, darămite să se mai şi pregătească aşa cum se cuvine pentru întâmpinarea lui.

Însă noi, luând exemplu din iubirea milostivă şi înţelepciunea necuprinsă a Domnului, şi încurajaţi de „optimismul” Său sfânt, să nutrim speranţa unor vremuri mai bune, în care semenii noştri să ajungă să redescopere Crăciunul, să reînveţe să se bucure de sfinţenia învăţăturii creştine, să preţuiască istoria unei credinţe atât de legată de geneza şi istoria neamului nostru şi să o îmbrăţişeze cu determinare şi entuziasm sfânt!

Să ne bucurăm de ceea ce a mai rămas curat în Crăciunul nostru şi să preţuim la justa valoare pe aceia dintre noi care s-au mai păstrat cu totul fideli tainei Naşterii Domnului, petrecând sărbătorile sfinte cu Hristos şi împărtăşindu-ne de binecuvântarea şi dragostea Sa cea nemărginită, Amin!

Al vostru întru Domnul povăţuitor,

† SEBASTIAN

EPISCOPUL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s