Eminescu, mereu surprinzător

mihai-eminescuarhim. Mihail Daniliuc

Câteva lucruri, mai puţin ştiute, despre Mihai Eminescu.

Sărbători după sfinte sărbători. Încă de pe băncile școlii am memorat ziua de 15 ianuarie drept aniversarea lui Eminescu. Așadar, mijlocul lui ghenar ne oferă o sărbătoare a culturii, a simțirii românești, când, în fiece an, ne amintim de poetul nepereche. Convențional, îi serbăm acum ziua de naștere, deși el știa că nu a venit pe lume la 15 ianuarie. Tatăl său, Gheorghe Eminovici, într-o discuție cu preotul Ion Stamate de la biserica Uspenia din Botoșani au hotărât o dată convenabilă, atunci când, se pare, au stabilit botezul pruncului. Căminarul din Ipotești își notase cu precizie chiar ora nașterii celui de-al șaselea din cei zece copii ai săi. La sfârșitul unei Psaltiri aparținând familiei, tatăl nota: „astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri evropienești s-au născut fiul nostru Mihai” (Leca Morariu, Eminescu, note pentru o monografie, Cernăuți, 1943).

Respectiva însemnare cuprindea, în ordine strictă, toate datele de naștere ale urmașilor căminarului Eminovici. Era un fel de cronologie familială întocmită de meticulosul părinte odată ce i se nășteau copiii. Mihai însuşi și-a consemnat în registrul membrilor societății Junimea ziua de naștere: 20 decembrie 1849, de ignat. Ce-i drept, certificatul de botez a lui Eminescu indică drept data de naștere „15 ghenari, locul nașterii, Botoșani și s-a botezat la 21 ghenari 1850”. Știm și din alte exemple că în acea vreme întocmitorii documentelor civile erau mai mult sau mai puțin indiferenți față de exactitatea zilei de naștere sau chiar a numelor. Cert este că, mai târziu, Eminescu și-a „acceptat” ziua de naștere stabilită prin act, iar cel mai important este că ne amintim de el și că nația română îl „troienește cu drag” la  momentele comemorative îndătinate.

Legătura deosebită cu Maica Fevronia

Vasăzică, odată stabilit botezul, urma alegerea nașilor. Oare cine s-a învrednicit să-i țină lumânarea, cine s-a mândrit cu așa un fin genial? Din înscrisurile vremii, aflăm că Vasile Iurașcu, bunicul dinspre mamă, i-a fost naș. În această calitate, el a iscălit mitrica (condica nou născuților) de la Biserica Uspenia din Botoșani, unde copilul a primit botezul la 21 ianuarie. Au slujit la sfânta taină  preotul Ioan cu fiul său, diaconul Dumitru Stamate. Prezentă la încreștinare a fost și maica Fevronia de la Mănăstirea Agafton, sora Ralucăi, mama noului născut. Se pare că mătușa călugăriță, mai blândă din fire, a nutrit pentru nepotul ei o dragoste aparte. De aceea, mai târziu, copil fiind, Eminescu nu doar cutriera păduri, ci mergea și pe la mătușa Fevronia, la mănăstire, unde a și revenit la maturitate, ori de câte ori dorul după clipele inocenței îi dădeau târcoale. Deși acolo mai trăiau încă două surori de-ale mamei, Olimpiada și Sofia, prima fiind stareță, precum și o verișoară, monahia Xenia Velisar, totuși Eminescu păstra pentru călugărița Fevronia o prețuire deosebită. O însemnare de-a lui Matei, unul din frații poetului, dă mărturie că în casa Fevroniei scriitorul a auzit povestea lui Călin, din gura maicii Zenaida, venită la surata ei ca să participe la o clacă de tors lână. Mișcat de istorisirea călugăriței, genialul român a memorat basmul, iar la scurt timp l-a versificat. Așa s-a născut poemul Călin, file din poveste, publicat în revista ieșeană Convorbiri literare, la 1 noiembrie 1876.

Așadar, ziua lui Eminescu: un fericit moment să ne reamintim de cel care a dus arta poeziei la înălțimi neîntrecute, dăruind cuvintelor armonii surprinzătoare, simțămintelor adâncime unică, iar viziunilor orizont nemărginit. Recitind zilele trecute câteva din articolele sale, l-am regăsit pe Eminescu tonic, mereu surprinzător. Ori de câte ori l-am citi ne surprinde cu noi și noi detalii, desprinse din viața ori din excepționala sa creație. Nu putem trece peste ziua sa aniversară fără a vă împărtăși câteva lucruri mai puțin cunoscute despre inegalabilul român.

Susţinător al construirii Catedralei Mântuirii Neamului

Bunăoară, se știe prea puțin că Eminescu a susținut fervent construirea în București a unei biserici monumentale, închinată eroilor români din toate locurile și timpurile, jertfiți pentru libertatea și demnitatea națională. Într-unul din articolele publicate în ziarul Timpul, „economistul” Eminescu sugera modalități pertinente de finanțare a catedralei dorite. Se știe că în perioada ieșeană nepieritorul botoșănean a suplinit o scurtă perioadă orele de statistică economică și geografie la Școala Comercială din urbe, Liceul Economic și de Drept Administrativ de mai târziu. Numai el putea să-şi însuşească atât de repede remarcabile strategii economice, încât să găsească un mod interesant pentru colectarea de fonduri în vederea ridicării edificiului religios: din fiecare bilet vândut de Loteria Națională, propunea el, să se aloce un procent în direcția menționată. Din această perspectivă, zidirea actualei Catedrale a Mântuirii Neamului constituie şi împlinirea mărețului vis al poetului.

Atașamentul

stihuitorului față de Ortodoxie s-a vădit în multe alte împrejurări, printre care acțiunea întreprinsă ca bibliotecar la Iași, când a întocmit un raport către Ministerul Instrucțiunii, cerând alocarea unui fond de 585 lei în vederea achiziționării câtorva cărți și manuscrise vechi, având, în mare parte, conținut religios: Cele șapte taine, de Mitropolitul Varlaam, un Acatist din 1673 șiPsaltirea lui Dosoftei. (Eminescu, roman cronologic, de Pentru Vintilă, București, 1974). Inspiratul bibliotecar vedea în aceste documente nu doar o valoare culturală, istorică, ci și una spirituală căci prin ele se arată credința și frumusețea culturii izvorâtă din credință.

Fiul lui Mihai Eminescu

La fel de surprinzătoare pentru mulți este informația potrivit căreia Eminescu a trăit sentimentele, grijile, bucuriile oferite de existența unui copil. Da, se pare că Eminescu a fost și tată! Conform precizărilor din cartea renumitului eminescolog Augustin Z. N. Pop, (Noi contribuții documentare la biografia lui Mihai Eminescu, București, 1969), poetul ar fi avut un prunc cu o femeie care, se pare, nu a dorit să întemeieze o familie cu el. Băiatul s-ar fi născut la 19 iunie 1877. Căsătoria mamei cu Ion Lăzăreanu, paznicul domeniilor căminarului Eminovici, a făcut ca odrasla să primească la naștere numele de familie al acestuia, iar fiindcă era vară, prenumele i s-a spus Ilie. Eminescu avea atunci 27 de ani. Ne punem fireasca întrebare: el, care iubea atât de mult adevărul, cum a acceptat ca unicul său urmaş să poarte numele altuia?

Trebuie să înţelegem că Eminescu, om precum noi toți, a dovedit inerente scăderi pe care numai Dumnezeu le va judeca nepărtinitor, noi pământenii neavând acest drept. Pruncul l-a botezat chiar sora mezină a poetului, Harieta; ea a stăruit ca numele să-i fie cel al tatălui natural, Mihai. O situație, cel puțin pe atunci, rar întâlnită: un nume la botez, altul în acte. Nefireasca stare s-a reglementat printr-un proces întâmplat abia prin anii 1927, când Ilie Lăzăreanu a cerut în instanță să i se recunoască numele real. Cauza i-a apărat-o avocatul Dumitru Mănăstireanu. Conform documentelor de la Tribunalul Botoșani, din dosarul cu nr. 4924/1927, avocatul a adus probe scrise și orale pentru susținerea speţei reclamantului Ilie Lăzăreanu. Dumitru Mănăstireanu, megieș cu Eminovicii, dar și cu familia Lăzăreanu, a povestit instanței cum poetul venea adesea să-şi cerceteze copilul, îi aducea dulciuri, chiar se jucau împreună, iar de multe ori mergea la școala din Pomârla, unde studia Ilie, interesându-se despre situația școlară a elevului.

Mai există informații ce arată nemulțumirea nașei Harieta, care o mustra pe mama finului, Ileana, căci nu-și striga băiatul cu numele de botez, folosindu-l pe cel din acte. Sentința tribunalului a fost favorabilă doar în parte reclamantului căci i s-a schimbat numai prenumele, din Ilie în Mihai, nu și cel de familie. Eminescologul Pop spune că Mihai Lăzăreanu a lucrat ca agent fiscal la Primăria din Botoșani,având o existență retrasă. Taciturn incurabil, nu a dorit să-și întemeieze o familie, ducând o viață singuratică, sfârșită în anul 1944, la vârsta de 67 de ani. Se pare că fiul a moștenit ceva din imaginația și visarea tatălui natural. Într-o misivă, pensionarul Lăzăreanu scria unui amic: „… de m-ar întreba cineva dacă aș vrea să mor, îi răspund anticipat: niciodată, dar să trăiesc fericit ca un Sfânt în veșnicie”.

Sfidând serbarea austriecilor

Tot din perioada ieșeană a viețuirii poetului, voim să amintim un episod la fel de interesant: se știe că patriotismul lui Eminescu nu a rămas doar la nivel declarativ. S-a implicat cu toată ființa, asumându-și riscuri mari, dar nu a abdicat niciodată de la datoria sfântă de a-și apăra frații de un neam de pe pământurile românești înstrăinate. Prin 1875, poetul făcea o călătorie la Cernăuți, prilejuită de înființarea universității germane în capitala Țării Fagilor. În bagaje și-a îndesat un pachet întreg de exemplare din lucrarea Răpirea Bucovinei, nesemnată, dar întocmită cu multe documente și dovezi grăitoare de către Mihail Kogălniceanu. La Cernăuți l-a găzduit bunul său amic, V.T. Stefanelli, acesta rămânând uimit de curajul poetului de a trece granița cu maldărul de broșuri militante pentru unirea Bucovinei cu țara mamă. A doua zi, cărțuliile s-au distribuit românilor în tot orașul. Ba, mai mult, cu o îndrăzneală aproape de inconștiență, Eminescu a trimis prin poștă respectiva fasciculă chiar oficialilor orașului.

Autoritățile habsburgice au reacționat prompt: la două zile după această „ispravă” a tinerilor patrioţi, au interzis prin lege misiva patriotică. În seara următoare Eminescu, împreună cu Stefanelli și alți buni amici, lua masa la un restaurant unde foarte mulți austrieci, purtând fracuri, serbau centenarul anexării Bucovinei de către Imperiul Habsburgic. Românii, îmbrăcați obișnuit, au nemulțumit pe jubilanți, așa încât unul dintre ei, avocatul Komariner, apropiindu-se de masa lor, i-a apostrofat, reproșându-le că nu cinstesc cum se cuvine ziua. Iritat de infatuarea vorbitorului, poetul s-a prefăcut a-l confunda cu unul din ospătarii localului, poruncindu-i pe un ton ironic: „chelner! mai vrem câte o bere!”. Austriacul s-a depărtat rușinat de la masa românească, iar Eminescu și comesenii tăifăsuiau veseli că au scăpat de discursul anost al austriacului (Teodor V. Stefanelli, Amintiri despre Eminescu, București, 1914).

Despre Eminescu românești s-a scris şi încă se va mai scrie, dar niciodată nu va fi îndeajuns

Iată doar câteva aspecte, care nu fac decât să ne demonstreze că, într-adevăr, Eminescu este inepuizabil, atât în scrisul său, cât şi în fapte. Despre „luceafărul” culturii românești  s-a scris şi încă se va mai scrie, dar niciodată nu va fi îndeajuns. Viaţa tumultuoasă, alături de geniala-i operă vor constitui mereu izvoare nesecate de inspiraţie pentru cei atraşi de mitul eminescian, doritori să-i pătrundă tainele adânci.

Acum, la ceas comemorativ, îngăduie-ne, mărite Eminescu, să-ți troienim memoria cu nesfârșite aduceri aminte ție, celui ce ai cântat atât de dulce în limba românească și ai iubit cu foc nestins sângele din care ai răsărit. Odată cu aceasta să ne arătăm recunoștința față de Dumnezeu, Care, din poporul român te-a sorbit pe tine,  geniu al  neamului,  cum soarbe soarele un nour din marea de amar”.

Sursa: DOXOLOGIA

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s