Criza în Biserică. Dacă ea există. (2003)

 

Părintele Rafail Noica

Fragmente-text din conferinta “Criza in Biserica” sustinuta de parintele Rafail Noica la Alba-Iulia, in aprilie 2003:

“… Trebuie sa luam foarte in serios realitatea libertatii noastre, pe care Dumnezeu nu o va sili nici pentru mantuirea omului! Omul este cel care isi hotaraste soarta. Dumnezeu cand ne va judeca nu cred ca va fi o judecatorie ca in lumea aceasta – suparat ca i-am facut niste boroboate o sa ne traga la raspundere… Judecata intr-un fel este a omului: va putea omul sa traiasca in prezenta Acestui Dumnezeu, el fiind sau devenind altfel? (…) Pana la urma… nu stiu, va spun un cuvant, nu este absolut, dar cred ca este o realitate: oare Dumnezeu judeca? Sau pur si simplu eu o sa ma judec pe mine insumi? O sa pot trai cu asa un Dumnezeu sau nu? In realitate, Biserica este o judecata reciproca. Dumnezeu ma judeca stiind ce a facut cu mine si Se lasa judecat de mine.

Cand Hristos dupa Inviere ii spune lui Petru: “Simone, fiul lui Iona, ma iubesti mai mult decat acestia?“, Atotputernicul se lasa judecat de faptura Lui. Si daca Simon, fiul lui Iona a zis: “Da, Doamne, Tu stii ca Te iubesc“, asta a fost “judecata” care s-a terminat in impacare si armonie. Nu ca avea Hristos nevoie de ceva! Petru, cu boroboata lui, avea nevoie sa fie impacat cu Dumnezeu si tot Dumnezeu a lucrat impacarea ! Pe Petru nu-l vedem ca ar fi zis sau ca ar fi facut ceva, poate ca nici nu stia ce sa faca… Si inainte de Inaltare, Hristos gaseste un moment cand sa il puna pe Petru nu numai inapoi printre ucenici, dar sa il puna ca primul ucenic, zicand: “ma iubesti mai mult decat acestia?”. Ar fi putut, ar fi indraznit Petru, ar fi avut obraz el sa spuna: “Te iubesc mai mult decat acestia?” Doar spusese: “Daca toti Te vor lepada, dar nu eu!” (….) Era o realitate pe care o cunostea Hristos, numai ca Petru era inca naiv si nu stia niste legi duhovnicesti: ca nu trebuie prea mult sa te increzi in ce traiesti acum. Ca ne spun Sfintii Parinti filocalici: asteapta ispita pana in clipa mortii, fii treaz, vegheaza ca nu cumva sa te fure, asa cum l-a furat in noaptea aceea pe Petru! Dar Hristos, Dumnezeu fiind, stia si un alt adevar: acela ca desi Petru a cazut asa de rusinos, asa de cumplit, stia totusi si adevarul acela, ceea ce l-a facut pe Petru sa zica: “Daca toti acesti te vor lepada, dar nu eu!” Era un adevar acolo, de care Petru s-a rusinat, pe care nu-l mai putea pronunta acum. Dar Hristos, cunoscatorul inimilor l-a pronuntat pentru el: “Ma iubesti mai mult decat acestia?” Iarasi, ce putea sa zica Petru, poate nu cu prea mult curaj in cliupa aia? “Asa, Doamne, Tu stii (totusi) ca Te iubesc, desi am facut ce-am facut!” Si l-a luat Hristos de trei ori – asa cum de trei ori se lepadase de El – pana ce… l-a taiat la inima si prin aceasta taiere la inima s-a curatit Petru de ocara si de energiile intunecoase ale caderii lui.

Ce vreau sa subliniez este potentialul de diferenta dintre Dumnezeu si om care duce neaparat la o criza, la un tragic care se poate solda in tragedie, dar care este menit de Dumnezeu mai mult sa-l faca pe om sa constientizeze si, constientizat fiind, cu mai multa intelegere si cu mai multa putere, intelegand lucrurile cum trebuie, in toata libertatea sa se poata da Proniei lui Dumnezeu.

Asa cum, de exemplu, fiul risipitor a cerut mostenirea, tatal i-a dat-o, el s-a dus si a risipit-o, dar inteleptindu-se prin tragicul in care a intrat, a venit inapoi la tatal cu pocainta. Si tatal nici nu l-a lasat sa spuna pana la capat spovedania, ca l-a si imbratisat, ca a si poruncit sa i se aduca haina cea dintai s.a.m.d…. Nu stiu daca au existat multi ca acest Tata in istorie… Va inchipuiti ce s-ar zice despre acest Tata: “Mai, prostule, bine ti-a facut fiul tau! Nu stiai cine era ala micu’? Lui i-ai dat banii, lui i-ai dat mostenirea? Atatia ani l-ai crescut si nu stiai ce-avea sa faca?…” Acest Tata “prost” care nu stia cine era fiul, iertati-ma, … este Dumnezeu. Oare prostie este? Eu cred ca este dragostea unui Dumnezeu atotputernic, dragostea care isi interzice, fata de libertatea pe care El a pus-o in om, sa transgreseze aceasta libertate. Si aici este potentialul nostru de cadere, de iad si inca de iad vesnic! Pentru ca nu e gluma! Viata noastra nu e gluma, libertatea noastra nu e gluma, este o fapta dumnezeiasca.

Iar “criza“…. este cuvantul grecesc pentru judecata (”Krisis“). Am mai vorbit despre el. Pai Biserica este cu precadere locul de “criza”, de “judecata” reciproca. Si toata viata omeneasca pe pamant este o continua “criza”, “judecata” intre om si Dumnezeu, daca ne luam mantuirea in serios. Este o “judecata” in care trebuie sa ajungem – ideal si nu numai ideal, ci in mod firesc sa ajungem – sa “indreptatim” pe Dumnezeu, sa “justificam” pe Dumnezeu si sa spunem candva: “Da, ai dreptate, Doamne! Faca-se voia Ta!“.

Un alt aspect al judecatii de apoi va fi acesta: Vor fi la judecata doua tabere: cei care vor fi zis in viata lor lui Dumnezeu: “Faca-se voia Ta!” si cei carora Dumnezeu le va zice la judecata “Faca-se voia ta!” Si daca Dumnezeu imi spune mie “Faca-se voia ta!” si eu ma voi duce sa imi fac voia mea, asta este iadul! Cand vom intelege, frati si surori, ca singurul lucru de dorit, singurul Rai este sa putem trai “Faca-se voia Ta, Doamne!“? Cand vom intelege ca ceea ce numim noi “voia mea proprie” este Iadul? Iar pentru a intelege “voia proprie” – pentru o faptura libera – iarasi trebuie definitii… Este vorba de o voie patimasa. Ce-i o patima? Si aici e nevoie de definitii… Patima este o scalciere a realitatii pe care a creat-o Dumnezeu, nu este o realitate in sine, este ca un cancer, o buba peste un trup sanatos sau ceva sucit. Si voia patimasa este o voie nereala, este un irealism. Iar a intra in voia lui Dumnezeu este singura adevarata realitate pe care Dumnezeu a gandit-o si a facut-o si in care ne-a invitat. Si care este… tocmai ce vrea omul! (e vorba de “ce vrea omul” in adancul si in esenta sa, iar nu de voia sa patimasa, ci care este scopul ultim, adesea neconstientizat sau neinteles al aspiratiilor sale, nota noastra).

Va dau o pilda de acest “Faca-se Voia Ta!” (…) La slujba celor 12 Evanghelii din Joia Mare, fiti cu luare aminte la primul Antifon dupa prima lunga Evanghelie, sa vedeti in imnologia Bisericii cum ni se subliniaza prin cate miscari si cuvinte a vrut Hristos sa-l mantuiasca pe Iuda. Si fiecare tropar se termina: “Dar Iuda, nelegiuitul nu a voit sa inteleaga“.

Multi gandesc ca este scris despre Iuda ca “asa este scris” si asa trebuia sa se intample… Nu era un program al lui Dumnezeu ca un om sa piara in iad pentru ca Dumnezeu sa-si faca mantuirea! Atunci Mielul junghiat ar fi fost Iuda, si nu Hristos! Iuda “era scris” despre el ca avea sa-L vanda, in sensul ca Dumnezeu stia mai dinainte libertatea omului pe care nu avea sa o transgreseze El cu atotputerea Lui! S-o transgreseze nu! Dar uitati-va si voi in Evanghelii si vedeti prin cate mijloace a incercat Hristos sa il salveze pe Iuda, sa-i arate raul pe care il facea. Si cititi si Sinaxarul din Triod din ziua aceea, o sa va arate niste lucruri foarte importante! “… dar Iuda, nelegiuitul nu a voit sa inteleaga!” Ne poarta marturie Biserica ca este vorba de o vointa libera.

Apropo de cel pentru care “era scris” ca trebuia sa faca lucrul asta… Da, era scris pentru Iuda, dar Hristos este “Cel care rupe zapisul scris impotriva noastra” (asa cum cantam in Post, in Troparul de la ceasul al saselea). Deci rupatorul zapisului voia sa rupa zapisul lui Iuda. Hristos este Acelasi Care a rupt in zilele lui Iona zapisul ninivitenilor. A anuntat cetatea Ninive prin prorocul Iona ca daca nu se vor pocai, vor pieri in pacatele lor. Au primit ninivitenii, s-au pocait si Dumnezeu “S-a pocait” si El de “facerea” Lui, ca sa zicem asa, adica nu a mai distrus niciun suflet din Ninive! (Pana unde s-a smintit prorocul! Iona s-a smintit pentru ca inaintea paganilor nu putea sa se indreptateasca pentru ca nu s-a implinit cuvantul sau proorocesc! Dar stia ca Dumnezeu este milostiv si de aceea ar fi vrut sa fuga, pentru ca s-a gasit prins ca intre ciocan si nicovala si voia sa scape de toata “povestea” asta…) Deci Hristos voia sa faca la fel cu Iuda.

Ce este scris pentru om” nu este o predestinare de care omul nu poate fugi. Asta este conceptul paganismului, ca omul nu poate sa scape de ce ii este predestinat. Cu noi nu exista predestinare, exista Pronie, care este o gandire libera a unui Dumnezeu liber fata de un om liber! Si cata libertate nu are omul! Daca nu avem putere sa facem ceea ce voim sa facem, Dumnezeu, pentru rugaciune, ne da acea putere. Si Hristos i-ar fi dat putere lui Iuda sa nu cada in fagasul acela care l-a dus pana la sinucidere. Deci Hristos vroia sa stearga zapisul lui Iuda. Printr-o libera vointa – poate incapatanare sau cine stie ce a fost in inima lui Iuda? – Iuda a ramas incarcat cu prestiinta aceasta a lui Dumnezeu, cu faptul pe care avea sa-l faca, refuza pe undeva pe Dumnezeu care voia sa-l scape de la lucrul acesta. Si Hristos, ca Dumnezeu atotputernic este nevoit, intr-un sfarsit, sa zica, intingand putina paine in vin: “Ce ai de facut, fa mai degraba!”. Dumnezeu cel atotputernic a zis lui Iuda: “Faca-se voia ta!” Si daca n-ar fi zis-o Hristos (ca Iuda cauta prilej sa il vanda!), apoi sunt sigur ca pana astazi Iuda ar cauta prilej si n-ar gasi… Daca puterea cuvantului lui Dumnezeu nu ar fi dat ingaduinta, nu s-ar fi putut intampla asta! Dar uitati-va: un Dumnezeu care cauta prin toate mijloacele mantuirea omului, dar care nu transgreseaza libertatea pe care o are.

Mai este si cuvantul lui Hristos, din capitolul al cincilea din Evanghelia Sfantului Ioan, care zice: “Cei care asculta cuvantul Meu nu vor muri, nu vor trece prin Judecata, ci vor trece (direct) de la moarte la viata.” De ce vor trece de la moarte la viata? (Viata asta numindu-se moarte si cea in care trecem – ceea ce numim moartea noastra – va fi viata cu adevarat!) Fiindca toata viata noastra va fi fost o judecata cu Dumnezeu si daca in aceasta judecata ajungem candva deplin sa zicem lui Dumnezeu: “Faca-se voia Ta!“, Judecata de Apoi s-a facut acum. Si poate ca in sensul asta putem intelege Apocalipsa care zice de prima Inviere si de cei care iau parte la prima Inviere nu vor mai fi necajiti de moartea cea de-a doua“.

(…)

Despre pocainta si nevointa gresita

Cata vreme nevointa noastra nu dobandeste un rezultat, macar un rezultat oarecare, ne nevoim eretic. Si aici, ar trebui sa definesc erezie si ortodoxie, dar deocamdata ma tin la pocainta. Ce inseamna ca ne nevoim eretic? Nelucrator, poftim! Cati nu s-au spovedit [spunand] ca cer pocainta si lacrimi lui Dumnezeu si nu vin. „Am o inima impietrita!” Si, incep sa vad sau sa intrevad ca nevointa noastra e gresita. Dumnezeu ne cheama hăis si noi tragem cea si ne miram de ce nu ne putem nevoi, de ce nu primim vreun rezultat: suntem eretici. Noi, ortodocsii, astazi traim eretic. La nivel faptic de cele mai multe ori traim eretic fiindca si intelegem eretic! Cuvintele sunt corecte, formulele sunt corecte dar intelegerea este total aiurea.

Pocainta, frati si surori, esential, este nimic altceva decat dinamica catre vesnicie, este dinamica vietii vesnice. Ce vreau sa zic prin dinamica? Este acel <<zvîc>> launtric al unui suflet care intrevede ceva din realitatile duhovnicesti si tanjeste dupa ele mai mult sau mai putin. Pocainta mai deplina sau mai slaba, dar pocainta. Asta e pocainta.

Cum se exprima pocainta? Prin exapostilarul pe care o sa-l auziti in Saptamana Sfanta: „Camara Ta, Mantuitorule o vad impodobita, dar imbracaminte nu am ca sa intru întru dansa.” Daca nu o vad [Camara cereasca], in masura in care nu o vad, pocainta nu a inceput. Dar eu zic asa ca si acest „vad“ este un lucru pe care nu-l constientizam de multe ori. Eu nu cred ca nu este unul dintre cei care sunteti aici care nu ati „vazut” ceva din acea Camara si acea podoaba. Ceva in sufletul omului lucreaza, ca daca nu L-ati cauta (cine zice?, unde zice? – [Blaise Pascal, nota noastra) … Zice Hristos intr-o scriere: „nu M-ai cauta daca nu M-ai fi gasit“. Deci, intr-o masura tot omul a gasit si poate am gasit, poate la Botez cand ne-am botezat ca prunci, cine stie cand, cine stie cum, cine stie in ce masura harul a lucrat in inima fapturii si ne-a trezit intr-o oarecare masura, mai mica sau mare.

Asta e pocainta! Asta cultivata – apropos de titlul „Cultura Duhului“- asta-i cultura… Sa cultivam aceasta dinamica pana cand va straluci in noi… asa pacatosi, cum ne vedem astazi (sau cum inca nu ne vedem) … Pentru ca incepe cu viziunea pacatului care este greu de intampinat, greu de purtat. De aia zice: tine-ti mintea in iad, dar nu deznadajdui! Ca nu ne arata Dumnezeu pacatul ca sa ne zdrobeasca, ca sa ne deznadajduiasca, ca sa ne convinga de pacat si sa ne arunce in iad, ci ca sa ne convinga de pacat si ca sa spunem: „Doamne, fa ceva!“. Si va face! Ca Doamne este cel care face. Noi macar sa strigam. Poate cateodata nici duh, nici intelegere n-avem ce sa zicem. Macar „Doamne!” sa zicem. Si zice Sf. Pavel : „Duhul ne va ajuta cu suspinuri negraite“. Deci, pocainta este in masura in care ceva in noi vede sau intrevede, ochiul mintii intr-o masura vede sau intrevede si in care ceva tanjeste catre altceva decat cele de zi cu zi, bucuriile lumii asteia. O pocainta mai puternica te face sa nu mai poftesti ale vietii asteia. O pocainta si mai puternica poate te face sa te lepezi si mai mult de ale vietii asteia. Si asa mai departe… nu intru in amanunte acum. Dar e destula literatura crestina pe care nadajduiesc sa o intelegeti mai bine, asa cum, si eu intelegand cuvintele mai drept, am inceput si literatura crestina sa o inteleg mai bine”.

– Cum ne dam seama ca traim si ne nevoim eretic si cum ne putem indrepta?

– Cum ne putem indrepta? Incepand cu „Doamne!“. Cum ne putem da seama? Prin faptul ca nevointa noastra este nelucratoare. Printre momentele acestei nelucrari este cand, cateodata, simti ca ar trebui sa faci un efort mai mare, dar simti in tine ca o deznadejde, ca e asa de greu, ca covarseste dincolo de orice masura trandavia ta si nu poti iesi din asta. Dar <<e asa de greu, ca-i aproape imposibil>>. Am raspuns odata la intrebarea asta zicand: <<NU este aproape imposibil, este imposibil!>> ce simti tu acolo.

Sunt doua lucruri. Un motiv pozitiv pentru care este imposibil – si este firea ta care-ti poarta marturie ca lucrul catre care tanjesti este imposibil – este fiindca… este viata dumnezeiasca aceea catre care nazuim; o virtute crestina este Dumnezeu Insusi, viata Lui. Pai, cine dintre noi pamantenii, muritorii putem sa traim viata dumnezeiasca? Deci este imposibil! Dar aici zic: nimic mai putin decat imposibilul sa asteptam de la Dumnezeul nostru!

Partea negativa, care este [si] sensul intrebarii, este ca, [atunci] cand simti de multe ori ca nevoindu-te, [te intrebi] cum o sa ajungi vreodata la un capat. E probabil marturia ca esti pe o cale gresita, care intr-adevar nu va duce nicaieri. [Adica] e o erezie undeva. Tragi „cea” acolo unde Dumnezeu te cheama „hais“. As vrea sa va dau un exemplu concret, dar nu imi vine. Dar pilda este ca si cum ai trage de o caruta la deal si zici: „Bineinteles ca nu pot sa trag! Eu n-am multa putere si caruta e grea“. Da, dar cand tragi in contra mersului rotilor, apoi, bineinteles ca nu o misti. Dar, ia trage in sensul directiei rotilor si, fie ea grea, dar ceva misca. Cand incepi, cand gasesti, cand dibui o nevointa, un pic de miscare in efortul tau al nevointei inseamna ca ai inceput sa gasesti calea cea buna, lucratoare.

Si aici voiam sa definesc si nevointa. Nevointa sa nu o intelegem ca [pe cea] a muschilor sau a trupului. Nevointa este, cu precadere, efortul mintii omului de a intra in gandirea lui Dumnezeu. Este cu precadere un efort al mintii si, daca nu ma insel, este Sf. Simeon Noul Teolog care zice: „Da trupului pe masura lui, dar tot restul nevointei bune, mintii, duhului”. Adica, parafrazand, eu inteleg asa: nevointa este efortul mintii de a intelege – si a intelege drept – pe Dumnezeu, iar efortul trupesc – post, matanii, alte lucruri, insingurare sau ce-o mai fi – este doar suportul material al efortului duhului omului, al efortului mintii omului de a intra intr-ale lui Dumnezeu.

De fiecare data o sa fie alta iesire din erezia in care traiesti. As vrea doar sa va arat semnele prin care dibuiti erezia. Adica faptul ca e nelucratoare, ca oricat de multa bunavointa [ai avea], parca nu merge, ba chiar simti in tine un fel de stres, un fel de deznadejde ca niciodata u vei ajunge [la capat]. Probabil ca esti intr-o nevointa, intr-o gandire pe care o numesc eretica si pentru care trebuie sa gasesti echivalentul drept. Si asta, sa stiti, nu intotdeauna este opusul, adica [precum] pentru trandavie este harnicia. Da, dar uneori vadit, cum ziceam adineauri de lacomie, omul are dreptate cand cauta paine pentru a trai, pentru a vietui. Dar nu painea pantecelui, painea cea de toata zilele – aia intr-o masura limitata il ajuta – [este cea pe care o cauta omul]. Dar ce cauta el and painea nu l-a satisfacut? El cauta Cuvantul Lui Dumnezeu. Betivul[ului], alcoolul ii poate face bine, il poate alina intr-o masura, dar ce cauta el? El cauta ale Duhului. Deci cateodata trebuie sa cautam nu numai opusul a ce facem ci si [sa schimbi] directia.

Sunt multe pilde care as putea sa le dau, multe la care m-am gandit sa le spun. Poate cu timpul daca vrea Domnul sau poate Domnul va va spune. Deci nu e formula cum sa poti iesi, dar trebuie sa cerem de la Domnul si trebuie, in principiu, incercat cu duhovnicul. Dar, cateodata, raspunsul iti poate veni printr-o carte, printr-un om, printr-o intamplare, prin cine stie [ce]. Dumnezeu are multe, multe mijloace ca sa deschida ochii omului, ca sa intelegem [si] cand Dumnezeu ne-a raspuns, ca ne-a raspuns [pentru] ca de multe ori trece raspunsul pe sub nasul nostru si nu-l observam”.

(…)

“- Simtim si ne uimim de cata libertate si “obraznicie” ne ingaduie Dumnezeu in relatia noastra directa cu El, realitate afirmata si in invatatura Sfintiei Voastre. Va rugam sa ne vorbiti despre aceasta libertate si despre parasirea formalismelor obisnuite in practicarea rugaciunii.

Ar fi impotant sa luam aminte la cuvant, la forma cuvantului, la etimologia cuvantului. Vorbim de formalisme. E un cuvant care vine din „forma”. Prima miscare a formei este de a forma pe cel care nu este inca format. Noi sa nu uitam ca venim in existenta asta dintr-o totala nefiinta. Nu stiu daca teologic ma exprim corect sau nu, dar imi vine sa zic dintr-o vesnica nefiinta – vesnicia fiind indaratul nostru de-acuma… Deci, primul nostru contact cu viata este, trecand peste momentul gestatiei noastre in pantecele maicii, primul nostru contact adevarat cu viata e acum. Dumnezeu a facut pe om chip si asemanare dumnezeiasca. Chipul il avem: noi suntem singurul animal, din toata biologia pamantului, care avem chipul lui Dumnezeu, adica potentialul de a deveni un dumnezeu si cred ca, pana la urma, asta e singurul lucru care desparte pe om in mod real de restul biologiei pamantesti: chipul lui Dumnezeu – dar acest chip este un potential. Ce este asemanarea? Asemanarea este, in parte, lucrarea noastra: asemanarea se face dintr-o impreuna-lucrare a lui Dumnezeu cu fiecare om.

Asta [a fost] ca introducere. … Ideea formei este sa ne formeze si, daca forma este corecta – si in biserica avem formele corecte (corecte in sensul de adevarate) ne formam intr-un mod adevarat, dumnezeiesc. “Ismul” [trecerea de la forma la “formalism“] se adauga atunci cand forma, ca tot ce este pacat, isi intrece masura, atunci cand forma devine scop in sine, cand [de fapt] scopul este ajungerea la Dumnezeu.

Deci, noi in Biserica avem libertatea si trebuie sa avem libertatea de a intrebuinta toate formele, [iar] cu timpul si cu ajutorul duhovnicului sa descoperim acele forme de nevointa care ne convin noua, [sa descoperim] in ce consta si forma exterioara, si masura, si altele. Dar formalismul este atunci cand ramanem la forma. Or, noi trebuie sa stim ca mergem undeva si trebuie sa stim catre ce mergem. Si aici, in general, despre asta am vorbit in seara asta. In particular, fiecare suflet dintre voi trebuie, cu duhovnicul, cu citirile pe care le faceti, cu cautarile voastre sa descoperiti practic, pe viu, pe pielea voastra incotro mergem. Forma trebuie sa slujeasca acestui incotro. Daca studentul, fiindca este student, s-ar simti nevoit o viata intreaga sa fie inconjurat de carti si “sa zgarie” cu cerneala niste hartii fara sa ajunga nicaieri, ar fi echivalentul acestui formalism, de care am vorbit, in rugaciune. Studentul vrea sa-si ia un doctorat, sa zicem, si el stie incotro merge, si stie ce trebuie sa faca, de ce carti sa se inconjoare si ce sa zgarie pe acele hartii. Asa si noi trebuie sa inhamam forma la un scop.

Scopul rugaciunii, in primul rand, este – nici nu stiu pe unde s-o apuc si de-aia ezit cu cuvintele – as zice [ca] este un dialog intre om si Dumnezeu. Incep cu omul, pentru ca noi ne stim mai bine decat pe Dumnezeu, Care ni se pare ca e tare departe. Ar trebui sa incep cu Dumnezeu in toate, bineinteles. In acest dialog noi ar trebui sa avem permanent un contact cu Dumnezeu si am incercat sa insuflu gandul asta de mai multe ori cand am spus: sa trancanim cu Dumnezeu despre orisice. Sa nu gandim abstract. De exemplu: „Ce-o sa fac maine, ca trebuie sa ajung acolo si trebuie inainte sa merg dincolo si cum o sa ajung?” Pune un „Doamne” si gandul tau a devenit rugaciune: “Doamne, cum sa ajung acolo, ca trebuie inainte sa merg dincolo si nu stiu cum o sa fac. Ajuta-mi, Doamne!“ Si a devenit rugaciune si nu-i mai putin importanta, nici mai putin lucratoare decat ceea ce numim, in general, rugaciune.

Exista un moment, pe care ar trebui sa-l intelegem ca un moment privilegiat, cand rugaciunea trebuie sa fie lepadarea lucrurilor lumii ca sa fim in intimitate cu Dumnezeu. Pravila – ca sa vorbesc calugareste – si pravila, asa cum si-o poate trai si aplica ne-calugarul in lume (in general, mult mai putin). Un student in preajma examenului nu ma astept sa se roage doua ceasuri in fiecare noapte si doua in fiecare dimineata, sau mai stiu eu ce. Are si o nevoie de implinit, acolo. Dar ceva-ceva rugaciune si cat de cat in ale pocaintei, in dinamica vietii vesnice, vrea sa nu piarda contactul cu Dumnezeu total si dupa examen sa se trezeasca in nu stiu ce azimut, departe de Dumnezeu. Si atunci, in masura in care poate si in felul in care poate pravila s-ar reduce, poate, la putin – cinci minute sau nu stiu ce – dar un moment pe care eu il inteleg asa: fie ca-i mare, fie ca-i mic momentul, fie ca-i un ceas, fie ca-i cinci minute, sa te regasesti in intimitatea ta cu Dumnezeu.

Noi ar trebui, literal si practic, sa traim [cu Dumnezeu] asa cum traiesc doi indragostiti. Ei nu-si fac o pravila ca sa se intalneasca zilnic zece minute, de la … pana la … Dar daca se intalnesc, daca pot, dar… toata ziua tanjesc unul dupa altul. Le e dor unul de altul, daca nu se mai vad, daca unul pleaca la distanta parca se rupe ceva in el. Asa ar trebui sa simtim noi cu Dumnezeu. Avantajul cu Dumnezeu ar fi ca Dumnezeul asta – [aparent] asa de indepartat – niciodata nu-i departe. Zici „Doamne” si [chiar] inainte sa zici este cu noi, pentru ca este in noi, [chiar] daca nu mai putem sa Il descoperim acolo.

Deci, rugaciunea cred ca trebuie sa o intelegem… – dau doua momente. Este acel moment al pravilei cand, hai, in sfarsit, macar pentru… X minute sa scapam un pic de povara vietii asteia si sa fim cu Dumnezeu in intimitate. Asta e ce ar trebui sa descoperim, sub diferite forme. Ce forme? Uite ca Biserica ne-a dat multe forme. Cu duhovnicul vostru sa va gasiti o forma si voi insiva, cu initiativa voastra, vedeti ce-i bine. Cercati forme si vedeti cu duhovnicul, ce zice. Dar daca ce cautati este sa fiti cu Dumnezeu, fie in pravila, fie in celalalt moment al rugaciunii, in toata vremea, in tot locul, in multe, multe feluri… Care feluri? Ai nevoie de ceva: “Doamne, cum sa… ?”… asa si pe dincolo. Ai reusit ceva: „Doamne, slava Tie, multumesc!“. Ai un gand urat: „Doamne, uite ce este in mine“, spovedanie, imediat. Si in multe alte feluri. Tot ce trece prin tine, prin viata ta, prin mintea ta, prin sufletul tau, prin trupul tau: „Doamne!”, si a devenit rugaciune. In ambele cazuri cultivam un fel de a fi, de a ramane cu Dumnezeu. Atunci, cand gasim o forma care ne ajuta, forma este un ajutor practic, asa cum [este] bastonul pentru un om care nu poate sa mearga, sau carjele. Dar, daca ajungem la Dumnezeu, vine un moment cand te poti descotorosi de toate formele si vei simti…. Daca gleznele ti s-au intarit, mai vrei sa mergi cu carje? Cine ar mai vrea sa mearga cu baston, cu carje? Le arunci la o parte. Asa [e] si firescul vietii duhovnicesti.”

Sursă transcript: Blog dedicat Parintelui Rafail Noica

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s