Mai era ceva…

poianaPărintele Hrisostom Filipescu

Zăpada nu-mi mai încăpea în brațe. Cu cât o strângeam mai tare cu atât mai mult se făcea mică-mică, într-un alint fără de sfârșit. Se topea în iubire… Cu sclipiri de pietre scumpe, zăpada sărută stelele căzute din cer. Un fulg de lumină îmi amintește ce plini de iubire și bucurie sunt oamenii. Când stăm pe spate în zăpadă și ne mișcăm repede mâinile și picioarele desenăm fluturi sau îngeri.

Tăcere cu gust de miere şi vis. M-am găsit deodată în mijlocul unei păduri. În trunchiurile solemne ale copacilor pulsa viața. Iar cărarea pe care eram, ducea tot mai adânc în codru și în timp… Copil și tânăr, bărbat matur și bătrân, în mii și mii de chipuri, arborii se înălțau din inima pământului. Plin de uimire și bucurie trăiam liniștea lor… Trunchiurile vii cu chipurile în cer și rădăcinile în pământ, unele mâhnite, alte pline de bucurie, unele tăcute, altele exuberante, dar neclintite, erau împreună sprijinindu-se într-un dans fără sfărșit. Foșnesc, vorbesc. „E loc sub soare pentru toți !”, parcă ar spune. Duioasă și caldă, solemnă, nesfârșită, iubirea îi ținea, încă, împreună. Trăiesc unii pentru alții și se întorc spre soare. Surâse… „Cât timp e Tatăl Ceresc cu noi, cum să ne fie frică ?!”, grăia un altul. Noblețea iubirii unduie pe aripi de lumină, pretutindeni, pe întreg pământul. Iubirea le învinge pe toate ! Iubirea este cea care scoate lumina din abisul îndoielii și neîncrederii. E plină de dureri, de sfâșieri, de răstigniri, de Înviere ! Zăpadă, vânt, ploi, soare, toate trec prin noi și ne ating până învățăm să iubim. Noi nu știm să iubim și ne rănim.

Copacii mă învață… în rugă vorbele nu se desprind de pe buze, ci se înalță din inimă. Atunci când vezi cum ia ființă Cuvântul te umpli de Lumină. Prin lumina dinăuntru vedem lumea… Muritorii încă se mai privesc unii pe alţii cu ochi străini şi goi. Şi nu mai este timp de judecat, ci doar de iubit. Suntem răspunzători de faptele rele ale celuilalt pentru că nu l-am iubit !  Când te întuneci la culoare inima-i de piatră deja… Trebuie să privim înainte și sus ! Oamenii au primit viața veșnică. O singură dată pentru totdeauna. Ce mare dar ! Pe razele trandafirii vor fi veșnici de stat împreună.

Toate sunt la locul lor. Și Dumnezeu surâde cu binecuvântare peste creația Sa. Prin aerul de mătase natura așteaptă clopoțelul primăverii. Armonia înmiresmată, dulcea adiere șoptește pretutindeni a bucurie. Din iubire, o lacrimă se naște în ochii Lui și alintă obrazul pământului, iar și iar… „Fii în pace în inima ta şi cerul şi pământul vor fi în pace cu tine. Adânceşte-te în tine însuţi, departe de păcat, şi vei găsi scara pe care vei putea să te înalţi. A te ruga înseamnă a tăcea, a părăsi gândurile şi a lăsa pe Dumnezeu să vorbească în adâncul inimii”…

În poiana unde îngerii doinesc, dincolo, mai era ceva…

 ieromonah Hrisostom Filipescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s