Preot prof. Gheorghe-Radu Sălăgian: BIBLIA sau Sfânta Scriptură – Studiu aprofundat (III)

Părintele Gheorghe-Radu Sălăgian

Paralel cu termenul ,,Biblie” a circulat şi acela de ,,Scriptură”. Epoca Vechiului Testament cunoştea trei categorii de cărţi sfinte: ,,LEGEA” (Tora), care devenea ,,Pentateuhul” sau Cele cinci Cărţi ale lui Moise; denumirea venea de la Legea pe care Dumnezeu i-a dat-o lui Moise, prin cele două table, pe Muntele Sinai, şi care constituie nucleul întregii opere (IEŞRE 20,2-17); i se mai spunea ,,Legea lui Moise” sau, mai târziu, chiar după numele autorului: ,,Moise” (LUCA 16,29); ,,PROFEŢII”, prin care se înţelegeau cărţile profetice; ,,SCRIPTURILE”, pentru celelalte categorii de scrieri ale Vechiului Testament: istorice, poetice, sapienţiale. Cu toate acestea, împărţirea avea un caracter foarte general, una şi aceeaşi referinţă putând trimite la o categorie sau alta; delimitări mai limpezi s-au făcut de-a lungul vremii, pe măsură ce se alcătuia canonul. În Noul Testament, cărţile celui Vechi (care nu s-au numit aşa decât în funcţie de cel Nou) sunt întâlnite sub numele de ,,Scriptură” (LUCA 4,21) (deşi citatul este din cartea profetică al lui Isaia), ,,Scripturile” (MATEI 21,42), ,,Sfintele Scripturi” (ROMANI 1,2; 2 TIMOTEI 3,15). În timp, cuvintele greceşti GRAMMA şi GRAFE = ,,scriere” au fost preluate de limba latină prin termenul SCRIPTURA = SCRIERE, dar cu acelaşi înţeles ca al lui BIBLIA, ceea ce înseamnă că e corect să se spună BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ [BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD; Tipărită cu binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; VERSIUNE DIORTOSITĂ DUPĂ SEPTUAGINTA, REDACTATĂ ŞI ADNOTATĂ DE BARTOLOMEU VALERIU ANANIA, ARHIEPISCOPUL CLUJULUI; Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; BUCUREŞTI – 2001; pag.8].

Revenind la canonul biblic, e evident că a învesti sau a nu învesti o carte cu autoritate normativă este un act în parte omenesc; dar el presupune mai întâi existenţa cărţii, respectiv a cărţilor [Idem].

Acestea însă, în foarte multe cazuri, au fost precedate de o literatură orală pe care ele au preluat-o selectiv şi au consemnat-o în genuri distincte sau amestecate. E sigur că Moise, întâiul autor biblic, a relatat evenimentele de dinaintea sa nu numai pe baza unor documente scrise, ci şi pe aceea a unor tradiţii orale, care se transmiteau din generaţie în generaţie. Tot atât de sigur este că evangheliştii (mai ales cei ce n-au fost ucenici direcţi ai Mântuitorului, cum sunt Marcu şi Luca) şi-au alcătuit scrierile preluând istorisirile care circulau prin viu grai. Oralitatea însă presupunea sacralitate, ceea ce făcea ca aceste scrieri să aibă o descendenţă foarte riguroasă, controlată de sentimentul şi certitudinea că ele nu relatează simple fapte omeneşti, ci, dimpotrivă, evenimente pe care Dumnezeu le-a provocat sau în care S-a implicat direct şi personal. Ele erau recitate public în împrejurări solemne şi deseori se constituiau în imnuri liturgice. Aşadar, în momentul în care autorii sacri le consemnau în scris, ele aveau deja învestirea unor texte revelate care se integrau în structura unei scrieri de inspiraţie dumnezeiască. Asistenţa divină acoperea astfel atât fragmentele vechi-orale cât şi pe cele nou scrise, ceea ce înseamnă că atât Tradiţia care a precedat Scriptura cât şi Scriptura propriu-zisă poartă în ele atributele insuflării supranaturale, a acelei înrâuriri de deasupra care-l făcea pe autor să asculte de chemarea lui Dumnezeu, să selecteze ceea ce era de selectat din predania orală, să-şi redacteze textul în concordanţă cu revelaţia divină – dar şi cu natura propriei sale personalităţi – şi să fie sigur că în tot ceea ce scrie nu greşeşte. Din acest punct de vedere ,,toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu” (2 TIMOTEI 3,16), dar termenul de referinţă ,,toată” nu avut întotdeauna acelaşi conţinut. A fost nevoie de secole până când autoritatea rabinică mai întâi şi autoritatea Bisericii mai apoi să decidă care anume din cărţile Vechiului şi Noului Testament poartă în ele atributul inspiraţiei dumnezeieşti şi pot fi incluse în ceea ce se cheamă ,,canonul biblic” [Ibidem; pag. 8-9].

La capătul tuturor acestor cerneri şi discerneri s-a putut stabili că Vechiul Testament conţine 39 de cărţi canonice, recunoscute ca atare de tradiţia iudaică, pe de o parte, şi de Biserica Ortodoxă, pe de alta. Acelora li se adaugă alte 14 cărţi, pe care ambele tradiţii le consideră doar ,,bune de citit”, adică ziditoare de suflet, conţinutul lor nefiind obligatoriu pentru actul de credinţă în sine [Ibidem; pag. 9].

Cărţile necanonice sau bune de citit, se mai numesc şi ANAGHINOSCOMENA [STUDIUL VECHIULUI TESTAMENT: pentru Facultăţile de Teologie/ pr. prof. Vladimir Prelipceanu, pr. prof. Nicolae Neaga, pr. prof. Gheorghe Barna, pr. prof. Mircea Chialda; îngrij. de ed.: pr. prof. dr. Ioan Chirilă – Ed. a 4-a, rev. – Cluj-Napoca: Renaşterea, 2006; ISBN 973-8248-74-4; pag. 52].
Reţinem însă şi faptul că Biserica Romano-Catolică recunoaşte în Vechiul Testament 56 de cărţi canonice, adică pe cele 39 canonice şi 14 necanonice ale Bisericii Ortodoxe, cărora le adaugă încă 3 titluri. Detaliile acestei probleme rămân, desigur, pe seama specialiştilor, dar se cuvine menţionată nuanţa că teologii romano-catolici le numesc PROTOCANONICE pe cele 39, ca primite de la început în canon (sec. IV), şi DEUTEROCANONICE pe celelalte, ca acceptate în canon mult mai târziu, prin Conciliul tridentin (sec. XVI) [BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ …; pag. 9].

La rândul lor, protestanţii le recunosc pe cele 39 drept canonice, dar pe cele ,,bune de citit” le numesc APOCRIFE, denumire sub care ortodocşii cataloghează numai acele scrieri pseudo-biblice pe care Biserica le-a respins constant din structura canonului biblic [Idem].

Cât despre Noul Testament, el cuprinde 27 de cărţi canonice, recunoscute ca atare încă din secolul IV (Sinodul local din Laodiceea, anul 360) şi secolul VIII (Sinodul al VII-lea Ecumenic, anul 787) şi rămase astfel în conştiinţa şi practica Bisericilor Ortodoxe şi ale celei Romano-Catolice [Idem]. VA URMA

de Preot prof. Gheorghe-Radu Salagian – Parohia Ortodoxa Româna Bercu Nou si Scoala Gimnaziala “Avram Iancu”, Satu-Mare

Sursa: CALAUZA ORTODOXA

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s