Preot prof. Gheorghe-Radu Sălăgian: BIBLIA sau Sfânta Scriptură – Studiu aprofundat (V)

Părintele Gheorghe-Radu Sălăgian

ISTORIA TEXTULUI BIBLIC (CONTINUARE). Ce s-a întâmplat cu Versiunea Ebraică? Ea a continuat să fie citită în sinagogă, dar a rămas mai mult pe seama rabinilor şi a altor învăţaţi, circulaţia ei fiind tot mai restrânsă. A mai intervanit o dificultate: După cum se ştie, alfabetul ebraic era alcătuit numai din consoane. Pentru pronunţarea corectă a unui cuvânt, vocalele erau intercalate de cititorul însuşi, iar aceasta se făcea prin tradiţia orală transmisă de la dascăl la învăţăcel. Cu vremea însă, această tradiţie s-a tot subţiat, aşa încât noile generaţii nu mai erau sigure, de pildă, dacă cuvântul zkhr din DEUTERONOM 25,19 trebuie citit zekher = amintire, pomenire, sau zakhar = bărbat. Încă din secolul IV Fericitul Ieronim nota că dacă cele trei consoane dbr se citesc dabar, ele înseamnă cuvânt; dar dacă se citesc deber, înseamnă ciumă [BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD…; pag. 10].

Să facem o demonstraţie: ,,Şi va fi că atunci când Domnul, Dumnezeul tău, te va odihni dinspre partea tuturor vrăşmaşilor tăi de primprejuru-ţi, în ţara pe care Domnul, Dumnezeul tău, ţi-o dă s-o moşteneşti, numele lui Amalec să-l stingi de sub cer. Şi să nu uiţi!” (DEUTERONOM 25,19) [Ibidem; pag. 230]. În acest verset, dacă ebraicul zkhr se citeşteşte zekher, se traduce: ,,…numele (amintirea, pomenirea) lui Amalec să-l stingi de sub cer”, iar dacă se citeşte zakhar, traducerea ar fi: ,,bărbatul Amalec (sau bărbatul lui Amalec) să-l stingi de sub cer”, de unde reiese că prima traducere e corectă cu zekher, nu zakhar.

Astfel s-a născut nevoia de a se inventa semnele vocalice care să fie intercalate în sistemul consonantic, operă întreprinsă de către masoreţi (de la ebraicul masora = tradiţie) în secolele VIII-X d.Dr.; ultima versiune, realizată în jurul anului 900 de către Ben Aşer şi Ben Neftali, a primit aprobarea autorităţilor rabinice şi s-a constituit în ceea ce se cheamă până astăzi,Textul Masoretic al Vechiului Testament. El stă la baza traducerilor moderne, devenind astfel echivalentul unui textus receptus pentru creştinătatea protestantă. Dar nu numai pentru ea:supusă unor îndelungate şi severe examene critice textuale, Vulgata şi-a pierdut mult din autoritatea iniţială, aşa încât chiar traducătorii catolici, unii din ei foarte valoroşi, s-au întemeiat pe Textul Masoretic [Ibidem; pag. 10].

Desigur, disputa dintre ebraişti şi elenişti nu se va isprăvi niciodată, fiecare tabără având argumente prin care să demonstreze că limba cultivată de ea e mai bogată, mai nuanţată, mai capabilă să exprime Cuvântul lui Dumnezeu. Ca de obicei, adevărul e pe undeva pe la mijloc, dar nu aceasta e problema cea mai importantă, ci aceea a diferenţelor de text. Dacă cele două principale versiuni biblice s-au produs în Răsărit (Septuaginta, în Alexandria Egiptului; Textul Masoretic, în Tiberiada Palestinei), tot aici, în Răsărit, s-au produs şi confruntările, iar acestea s-au consumat în contextul mai larg al confruntărilor dintre iudaism şi creştinism. Creştinii au băgat de seamă că textele masoretice prezintă unele deosebiri, mai ales în textele profeţiilor mesianice, care nu puteau fi puse doar pe seama unor raţiuni filologice. Iată un singur exemplu, extras din DEUTERONOM 8,3: SEPTUAGINTA: ,,Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”; TEXTUL MASORETIC: ,,Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu tot ceea ce iese din gura lui Dumnezeu”. Deşi, aparent, cele două versiuni sunt foarte apropiate şi pot genera exegeze asemănătoare, totuşi e lesne de observat că din Textul Masoretic lipseşte termenul ,,cuvântul” (în greceşte rhema = cuvânt ca mijloc de comunicare, înrudit semantic cu logos = cuvânt ca raţiune divină rostită şi creatoare). Or, prezenţa acestui termen poate duce mai uşor la suita: rhema – logos – Logosul Întrupat – Iisus Hristos, ceea ce înseamnă o exegeză hristologică foarte clară. Acum e cazul să reţinem că textul e folosit de Iisus în dialogul Său cu diavolul (MATEI 4,4) şi că Domnul îl citează după Septuaginta [Idem].

E uşor de înţeles, aşadar, de ce creştinii, mai ales cei din Răsărit, au devenit circumspecţi faţă de Versiunea Masoretică, întărindu-şi opţiunea pentru Septuaginta. Dar nu numai ei: încă din secolul IV, după ce Ieronim a început să traducă Vulgata din ebraică, Fericitul Augustin îl suspecta că nu crede în caracterul revelat al Septuagintei. În zilele noastre intervine şi iatoria însăşi a textului faţă de Versiunea Masoretică (începutul secolului X d.Hr.), Septuaginta (a doua jumătate a secolului III î.Hr.) e mai veche cu aproape 12 secole; textul Septuagintei a fost stabilit de învăţaţi evrei cu mult înaintea ivirii creştinismului, deci fără putinţa unor partizanate polemice; actualele traduceri occidentale au la bază manuscrise masoretice din secolele VIII-X, pe când cei mai vechi codici ai Septuagintei datează din secolul IV (Vaticanus) şi chiar III (Freer), deci la distanţa de cel puţin o jumătate de mileniu. Dacă s-a constata că masoreţii, din raţiuni de teologie iudaică, au operat intervenţii deliberate într-o seamă de texte, nu e mai puţin adevărat că diferenţele – mai mult decât notabile – între cele două versiuni se extind pe arii în care orice intenţie polemică este exclusă. Se pare că, în această privinţă, descoperirea (în 1947) şi studierea manuscriselor de la Qumran oferă noutăţi mai mult decât surprinzătoare. Cercetări recente ale unor biblişti occindentali – atât catolici cât şi protestanţi – arată că texte vechitestamentare contemporane cu Versiunea Alexandrină (sec. III i.Hr.) sunt mult mai apropiate de aceasta decât de cea Masoretică, ceea ce acreditează ideea că Septuaginta a fost tradusă după un original ebraic care s-a pierdut şi pe care masoreţii nu l-au avut sub ochi. Aceasta ar însemna: 1) Masoreţii sunt mult mai puţin culpabili decât s-au crezut. 2) În fapt, autorii noutestamentari citau nu după textul grecesc al Septuagintei, ci după originalul care stătuse la baza acesteia. 3) Autoritatea Septuagintei reintră în actualitate. De altfel, încă din vechime, autoritatea ei era atestată şi de mediile intelectuale necreştine: în deceniile secolului I d.Hr., atât filosoful Filon de Alexandria, cât şi istoricul Iosif Flaviu, învăţaţi evrei care cunoşteau bine ebraica, preferau să citeze din Septuaginta, versiune pentru care aveau o preţuire atât de înaltă, încât declarau (mai ales primul) că aceasta este versiunea inspirată a Scripturii [Ibidem; pag. 10-11].

VA URMA

de Preot prof. Gheorghe-Radu Salagian – Parohia Ortodoxa Româna Bercu Nou si Scoala Gimnaziala “Avram Iancu”, Satu-Mare

Sursa: CALAUZA ORTODOXA

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s