Preot prof. Gheorghe-Radu Sălăgian: BIBLIA sau Sfânta Scriptură – Studiu aprofundat (VI)

Părintele Gheorghe-Radu Sălăgian

1. ISTORIA TEXTULUI BIBLIC (CONTINUARE).

Ca parte a lumii ortodoxe, poporul român și-a avut Biblia tradusă tot după Septuaginta. Cităm pe cele mai importante: Biblia lui Șerban – București 1688; Biblia de Buzău – 1854-56; Biblia lui Șaguna – Sibiu 1856- 58. Dar tot după Septuaginta a
fost tradusă și Biblia lui Bob (Blaj), 1795, pentru uzul greco-catolicilor. Ultima ediție din marea filiație a apărut la București în 1914, singura “ediție a Sfântului Sinod” [BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, EDIȚIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD…; pag. 11].

2. Marea ruptură s-a produs în 1936, odată cu apariția Bibliei traduse după Textul Masoretic de către Gala Galaction, Vasile Radu și Nicodim Munteanu. Această opțiune a fost motivată de Galaction prin trebuința ca și noi, ortodocșii, să avem textul folosit de sectele neoprotestante, spre a le putea combate mai ușor! E de mirare, acum, cu câtă ușurință a fost acceptată (sau trecută cu vederea) această motivație, deși patriarhul Nicodim își îngăduise în 1944, un semnal de alarmă. Așa se face că toate versiunile românești ale Vechiului Testament apărute după ediția Bibliei 1936 nu sunt decât reluări ale acesteia, cu revizuiri mai mult sau mai puțin importante, mai mult sau mai puțin controlate. Timp de opt decenii, Biserica Ortodoxă Română nu a mai avut o versiune vechitestamentară după Septuaginta; e motivul pentru care atât părintele Dumitru Stăniloae cât și părintele Dumitru Fecioru, marii noștri traducători din Sfinții Părinți și din literatura filocalică, au fost nevoiți să-și extragă citatele tot din ediția din 1914 [Idem].

3. Aceasta nu înseamnă că Versiunea Ebraică se cere disprețuită sau ignorată; dimpotrivă, o redactare corectă a textului biblic e de neconceput fără consultarea și folosirea ei, atât pentru reliefarea unor nuanțe de limbaj, cât mai ales pentru transchierea numelor proprii ebraice, atât patronimice cât și toponimice, nume pe care Septuaginta le redă, în cele mai multe cazuri, prin traducerea înțelesului lor (ex: “Beer-Șeba” = “Fântâna-Jurământului” – FACERE 21, 31)… [Idem].

4. În ceea ce privește Noul Testament, cele 27 de cărți ale acestuia au fost scrise în limba greacă, cu excepția Evangheliei după Matei, care a fost redactată mai întâi în aramaică (versiune care însă nu a ajuns până la noi) și rescrisă, de către același autor în grecește [Idem].

5. Dată fiind iuțeala cu care se răspândea creștinismul, e lesne de imaginat și repeziciunea cu care manuscrisele autografe erau copiate în zeci și sute de exemplare pentru aria din ce în ce mai largă, a comunității creștine. Așa se explică faptul că o bună parte din ele au înfruntat secolele și că până în zilele noastre au ajuns nu mai puțin de 2500 de manuscrise, dintre care 167 cuprind Noul Testament în întregime. Desigur, originalele nu ni s-au păstrat, dar codici precum SINAITICUS (sec. IV), VATICANUS (sec. IV), ALEXANDRINUS (sec. V), PARISIENSIS (sec. V), FREESIANUS (secolele IV-V), ca să cităm doar pe cele mai importante, se constituie în tot atâtea mărturii asupra vechimii textelor noutestamentare. De aici, și imensele posibilități ale filologilor biblici de a alcătui ediții critice tot mai bune și mai utile, pe care le pun la îndemâna traducătorilor. Evoluția acestor ediții, pe de-o parte, și evoluția fiecărei limbi naționale, pe de altă parte, sunt principalele rațiuni pentru care Biblia se cere tradusă – sau cel puțin revizuită – periodic, spre folosul și desfătarea cititorilor ei [Ibidem; pag. 11-12].

6. SISTEMUL REFERENȚIAL. Orientarea în textele Sfintei Scripturi, precum și citarea acestora se fac cu ajutorul sistemului referențial, adică al cifrelor care individualizează o anumită porțiune de text și o pun în legătură cu cele înrudite. Unitățile acestui sistem sunt capitolul și versetul; cifrele de referință se mai numesc și “trimiteri” . El a luat naștere în primele patru decenii ale secolului XIII, prin cardinalul Ștefan Langton care, pe la 1205, a început împărțirea textului Vulgatei în capitole; opera sa a fost isprăvită în jurul anului 1240 de către călugărul dominican Hugues de Saint Glef. Împărțirea în versete a fost făcută de tipograful parizian Robert Ștefan; textul a apărut astfel pentru prima oară, în ediția greco-latină din 1551 a Noului Testament, iar pentru a doua oară, în ediția din 1555 a Bibliei latine integrale [Ibidem; pag. 12].

7. Cade-se a se reține însă că versetul (ca și capitolul, de altfel) e doar o unitate convențională, iar nu o unitate dogmatică în sine; el nu se constituie într-un univers închis, ci, dimpotrivă, cu foarte multe ferestre către marele univers al Sfintei Scripturi. Adevărata lectură și dreapta tâlcuire a Bibliei se fac numai prin relația text-context, adică citind și gândind textul (versetul) în funcție de ceea ce se spune înainte și după el, ca și în funcție de legăturile lui cu texte asemănătoare foarte îndepărtate. Niciodată partea nu poate fi despărțită de întreg. Dacă un savant din zilele noastre, de exemplu, pretindea că opera sa nu poate fi înțeleasă decât dacă e citită integral, cu atât mai mult – și incomparabil mai mult – BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ [Idem].

VA URMA

de Preot prof. Gheorghe-Radu Salagian – Parohia Ortodoxa Româna Bercu Nou si Scoala Gimnaziala “Avram Iancu”, Satu-Mare

Sursa: CALAUZA ORTODOXA

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s