Avva Policarp – Buna randuiala monahala (Un interviu de George Crasnean)

Parintele PolicarpDuhovnicul de la Crasna – Gorj

Un interviu de George Crasnean

Părintele Policarp Sidor este o comoară. Prin el îi poţi reînvia pe avva Cleopa, Arsenie Boca, Paisie Olaru, Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Nicolae Steinhardt, Ioanichie Bălan, sau pe vrednicul arhiepiscop Teofil Herineanu şi toată floarea duhovniciei româneşti. Sunt oameni sfinţi pe care i-a preţuit şi pe care i-a căutat pentru sfaturi şi pentru „limpezirea gândurilor”, ştiind că va veni cândva ziua în care nu-i va mai găsi la locurile lor din astă lume vremelnică… A fost pe rând preot celib, ieromonah, egumen al mai multor mănăstiri, dar mai ales bun duhovnic. Trăieşte şi se roagă într-o oază de linişte, în coasta Parângului, la mănăstirea Crasnei Gorjului, căreia i-a fost mai întâi păstor, iar acum duhovnic. Şi-a dorit toată viaţa să stea lângă duhovnicul lui, părintele Cleopa, dar n-a fost să fie aşa. N-a dorit însă să ia cinul preoţiei, ştiind că este lucru înfricoşător şi că poate doar unul dintr-o mie, dacă, se va mântui (cum spunea sfântul Ioan Gură de Aur), cum n-a voit niciodată să ajungă egumen. A făcut însă ascultare şi şi-a tăiat mereu voia mai ales în faţa mitropolitului Nestor al Olteniei, care, din multă preţuire, l-a numit stareţ când la Maglavit, când la Sadova, când la Lainici, mereu când treceau mănăstirile prin perioade de criză. De pământ, din Bacăul Moldovei, părintele arhimandrit Policarp şi-a dorit mereu să se nevoiască într-o mănăstire din munţii Neamţului, dar… voia Domnului, mai presus de voia sa. Mie însă mi-e drag sufletului în mica bisericuţă albă, spovedind la lumina unei lumânări de ceară curată, în firida dreaptă a naosului, lângă unul dintre cele mai frumoase iconostase pe care l-am văzut vreodată… Aşa l-am şi cunoscut şi m-a cucerit imediat cu vorba sa bătrânească şi înţeleaptă…

Despre împartaşanie

Este cuvântul acesta (folosit la împărtăşanie): cu vrednicie. Dar nu cred că-i potrivit, pentru că nimenea nu-i vrednic. Păi dacă spune Mântuitorul că şi de am plini poruncile tot  „slugi netrebnice suntem, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17, 10)”. Ş-atunci?…

Despre bucuria în Domnul

Mai este acum întrebuinţat deseori îndemnul creştin „Bucuraţi-vă şi iar bucuraţi-vă”. Bucurie şi bucurie în Domnul! Bucurie-bucurie, dar trebuie să văd şi în ce stare mă aflu eu, mai întâi. Că dacă deja am ajuns la bucurie, nu prea mai este loc de creştere duhovnicească! Şi lacrimile mele de pocăinţă atuncea unde sunt?… Există bucuria în Domnul. Dar dacă omul a păcătuit, lasă-l să verse lacrimi pentru fărădelegile sale şi să vină la pocăinţă şi apoi negreşit se va şi bucura. Să se bucure, că este iertare! Dar fără lacrimi de pocăinţă, eu nu cred că poate ajunge cineva la bucurie, la roada Duhului. Că, pe măsură ce eu fac pocăinţă şi m-ajută Dumnezeu să mă ridic, încep să am şi bucurie în Domnul. Altfel vom fi  ca unii protestanţi care, de frica întrebărilor şi comentariilor celorlalţi, au ajuns să mimeze această bucurie duhovnicească. (Ei sunt obligaţi să se bucure, că doar au siguranţa mântuirii! Cum să nu te bucuri dacă te-ai mântuit!) Dar eu, dacă am ajuns la o oarecare măsură, a mea , nici măcar nu rămân acolo, ci cobor deja prin această bucurie!

Despre sfinti

Am găsit în Ierusalim, în Sinaxar, un sfânt care-şi împropria de la fiecare bine-plăcut al lui Dumnezeu câte o practică, câte o virtute: cutare postea două zile şi mânca în a treia, altul mânca puţin şi numai după apusul soarelui, dar sâmbăta şi duminica lăsa această osteneală deoparte. Avem nevoie de harul lui Dumnezeu, dar şi de dreaptă socotinţă în a ne îndemna la exemplul altora. Nu trebuiesc interpretate lucrurile acestea în chip lumesc, ca şi când aş vrea să imit pe cineva şi să fiu ceea ce nu sunt de fapt. Ei însă, sfinţii, fiind mai râvnitori decât noi în actul de despătimire, îmi dau mie imbold. Îmi dau ghes spre sfinţenie. Aici e problema: noi am putea foarte uşor să zicem că dacă ne luăm după oameni, greşim. Şi avem şi temei scripturistic pentru că zice la Ieremia cap. 17, 8 : „blestemat este omul care-şi pune nădejdea în om”. Şi ce vom spune? Că este greşit a ne pune nădejdea în sfinţi? Nicidecum! Pentru că iată ce zice apostolul Pavel: „urmaţi-mi mie precum şi eu urmez lui Hristos”! Păi dacă Apostolul Neamurilor zice asta, să nu mă încred în el?… Avem temei şi în istorisirea cu Filip şi famenul dregător etiopian al Candachiei: „Înţelegi oare ce citeşti? Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva”? (FA 8,31) De nu i s-ar fi explicat, cum ar fi putut înţelege textul din Isaia? Pentru că nu vine Dumnezeu direct ca să-l înveţe. Dar trimite bărbaţi sfinţi , la vreme potrivită…

Despre judecare

Vorbirea cu un anumit scop, având o motivare serioasă, nu e totdeauna condamnabilă. Apostolul Pavel spune clar: „iar cei dintre voi nu vor fi judecaţi? Nu se găseşte unul înţelept între voi ca să judece cu dreptate?”. Iar pe cei care îţi sunt încredinţaţi spre grijă, pe cei aflaţi în subordinea ta, cum să nu-i judeci? Problema este că tu, cel îndrituit, trebuie să ai judecata clară, limpede. Dacă însă judeci cu patimă, doar ca să ponegreşti şi abia aştepţi pricina, atunci e condamnabil. Dar când eu o fac pentru ca cei din jur, fraţii din obşte, să se lămurească asupra unor lucruri, iar ei se folosesc astfel de îndreptările mele, atunci nu văd nimic reprobabil în „judecarea” aceasta a mea. Am avut şi destule experienţe de acest fel, stareţ fiind. Vine la mănăstire un frate din acesta, itinerant, –  propriu vremurilor noastre – şi zice că vrea să se facă călugăr, dar de fapt face doar tulburare pe unde merge. Păi el aicea alte ticăloşii va face! Şi ce este de condamnat dacă eu, prin „judecarea” lui, previn aceste neplăceri şi în alte lăcaşuri închinate Domnului? Numai să nu fac asta cu gândul de a-l batjocori. Avem canoane şi recomandări să acoperim păcatele fraţilor noştri, dar acestea nu se iau îngust, fără cunoaşterea împrejurărilor. Pentru că putem pune această învăţătură în paralel cu un alt canon care spune de pildă „călugărul, sau călugăriţa care a văzut pe fratele, sau sora, curvind şi n-a vădit păcatul celor în drept, acelaşi păcat are cu cel ce l-a făptuit”.  Am aflat odată într-o mănăstire câţiva fraţi ce căzuseră într-o patimă: beau în multe seri şi din cauza asta nu se mai osteneau cu rugăciunea. Iar stareţul le acoperea păcatul cu seninătate. Dar după ceva vreme, mi-am dat seama că egumenul are o ticăloşie mai mare în cap: el nu dădea pe faţă păcatul fraţilor pentru ca, prin comparaţie, lumea să-l socotească pe el bun şi râvnitor, iar pe ceilalţi căzuţi! Dormea laolaltă cu fraţii şi se scula la ora 4, sau 5 dimineaţa şi se ducea la biserică, dar de ceilalţi nu se atingea să-i scoale! Ai văzut dară, perfidia diavolului?

Sunt multe situaţii când tot ce contează într-o mustrare este scopul cu care am judecat pe fratele nostru. Dar trebuie s-o faci părinteşte, adică cu dragoste. Nici să fii prea blând, pentru că este o vorbă înţeleaptă în popor care spune despre un astfel de om că „ e aşa de bun, încât nu-i bun de nimic”. Păstorul de suflete trebuie să ştie când să arate dragoste, când să se smerească faţă de cei smeriţi, dar şi când să arate demnitate de întâistătător.

Despre duhovnicie

– E mai greu părinte să fii duhovnic la maici decât la călugări?

– Cum să vă spun eu… duhovnicia este aceeaşi. Poate când vine vorba de tinereţe să fie mai grea. Şi nu neapărat în probleme trupeşti…

– Dar vin cu altfel de probleme decât noi, bărbaţii?

– Ele sunt mai sensibile. Mult mai sensibile. Problema cea mare la maici este gelozia. Ele sunt făpturi foarte sentimentale. Eu n-am spus niciodată că femeile sunt mai rele ca bărbaţii. Nu-s mai rele. Cred că Dumnezeu a făcut-o atât de sensibilă ca să poată fi mamă. Dar având atâta sentimentalism, ea când se bucură, se bucură mai mult decât bărbatul şi tot astfel, când se întristează se mâhneşte mai mult decât el. În concluzie, cea mai rea femeie este mai rea decât cel mai rău bărbat, iar cea mai bună este mai bună decât cel mai bun bărbat. Doar i-a zis bine Eminescu: „înger şi demon”! Spun Proverbele lui Solomon că „femeia înţeleaptă este o comoară, însă cea rea este inel de aur în râtul porcului”. Dacă ai stat cumva vreun ceas şi jumătate cu una la mărturisire, iar cu alta doar jumătate de oră, deja e foc! Păi doar într-un fel m-a provocat una şi într-altul cealaltă! Degeaba. E foc pentru că n-am băgat-o în seamă…! La maici ca să fii duhovnic bun trebuie să fii ca şi cum ai fi un om ursuz. Tu însă să nu fii aşa de felul tău. Aşa m-a sfătuit părintele Dosoftei Florea, un om de rugăciune şi mare duhovnic. Spunea că dacă te înşiri la trăncăneală cu ele, le-ai scăpat din mână. Şi ori de câte ori venea la el vreo maică cu o oarecare problemă – „părinte, uite am un necaz cu maica…” – el îi răspundea blând: „când vii la spovedanie maică, când vii la spovedanie!”. Mare om şi bun cunoscător al sufletelor! L-am iubit şi pentru că a lăsat cu limbă de moarte să nu i se îngrădească mormântul, ca „să calce toată lumea pe mormântul meu, că şi eu am călcat toată viaţa poruncile!”.

Duhovnicia este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor, zicea Sfântul Grigorie de Nazianz. La noianul de probleme pe care ţi le pune creştinul ai nevoie de înţelepciune şi mai ales, dreaptă socoteală. Uite o problemă, o capcană în care cad foarte mulţi dintre cei mai tineri: se prind a mărturisi la prima spovedanie zeci şi zeci, sute de probleme. Eu le spun: „Măi, ia scheletul fărădelegilor tale şi spune esenţialul. Şi când mai vii, mergem mai departe”. Ai şi cuvântul Mântuitorului care te opreşte de a-l face praf pe omul venit la prima lui spovedanie: „Multe am a vă spune, dar acuma nu le puteţi duce”! Îi spui: „Omule, îs multe, dar acuma hotărăşte-te să mergi la biserică, să posteşti miercurile şi vinerile de peste an, să te rogi seara şi dimineaţa – pentru început – cu cartea în mână (şi-i dai cartea de rugăciuni). Te hotărăşti să nu mai înjuri şi să te împaci cu cei care te-au nedreptăţit”. Şi-i stabileşti doar câteva căi principale de luptă cu patimile, că altfel poate să cadă în deznădejde. A venit acum ceva vreme la mărturisire o femeie din Timişoara. Şi era cu fiul ei, student în anul I, care voia şi el să se spovedească, pentru prima oară. L-am sfătuit s-o ia cu începutul şi i-am arătat: „Uite citeşte şi colo şi colo şi mai ales, nu lăsa pravila că te-ndrăceşti! Când mai vii, mai stăm de vorbă!” Când mai vine Bogdan al meu, nu mai stă de vorbă, ci se furişa de colo, colo, dar la mine nu venea. „Părinte, zice mama lui, o cetit în cărţi şi şi-o găsit o grămadă de păcate şi canoane ş-o zis: dar cine poate împlini toate astea?”. Şi i-am povestit băiatului că dacă vreau să fac o casă în pădure tai mai întâi un copac, apoi altul, şi mă apuc să scot rădăcinile, iar mai pe urmă smulg şi viţele cele mari şi trag bine de ele ca să iasă şi celelalte, mai mici, care ţin de dânsele. Aşa şi cu păcatele. Pune tu accentul pe câteva păcate capitale şi vei vedea cum scapi şi de multe altele mai mici. Am găsit undeva o istorisire cu un stăpân care şi-a trimis sluga la câmp să cureţe în zece zile o arie mare de pământ. Şi s-a dus argatul şi când a dat cu ochii de suprafaţa aceea atât de mare, l-a părăsit tot curajul de-a mai munci şi nimica n-a lucrat. Iar când a venit stăpânul, a priceput cum stau lucrurile şi i-a arătat o bucată mai mică şi i-a spus s-o curăţe într-o zi. Ei aşa da, s-a gândit sluga şi şi-a făcut parcela. Pe mâine să termini bucata astălaltă, i-a zis stăpânul. Şi tot aşa până ce în zece zile a isprăvit aria de curăţat. Păi, tot în zece zile trebuie şi tu să te curăţi de păcate, nu într-una singură, l-am îndemnat pe Bogdan al meu. Şi când scoţi apă dintr-o fântână, scoţi doar o găleată şi din ea iei o cană de apă şi din cană poate bei doar o parte! Toate se fac cu măsură şi ceea ce este peste măsură este de la diavolul! Progresiv şi treptat se scot şi patimile din om.

– Ce credeţi părinte că s-a întâmplat pe drumul Damascului cu Saul, prigonitorul creştinilor şi al lui Hristos?

– Saul nu putea deveni Pavel până nu conştientiza că este neputincios fără harul lui Dumnezeu. Saul era înzestrat cu o bogăţie de daruri şi multă înţelepciune şi totuşi Domnul l-a făcut să înţeleagă că, fără harul Său, nu-L va cunoaşte pe Mântuitor, ba mai mult, va fi în stare să-L şi prigonească.

Despre predica

În faţa celor bătrâni mai mult să taci, decât să vorbeşti!

41 de ani am bătut drumurile duhovnicilor ca să aflu răspuns la frământările mele şi ale altora, ca să-mi desluşesc lucrurile. Cei de la Sihăstria mă trimeteau cum te trimite o carte la bibliografia din subsolul paginii (şi-ţi spui: măi, cartea asta trebuie s-o caut!) la cei mai înţelepţi ca mine, ca să dobândesc învăţătura Părinţilor şi să nu mă încred în părerile mele. Acuma însă cei tineri se încred prea mult în cunoştinţele lor – şi cunoştinţa îngâmfă! Uite este aici un preot celib în sat, plin de zel şi acrivie, care a fost profesor de matematică. I-am spus : „Măi Nicolae, măi, eu îţi aduc trei milioane şi nouă sute de mii de profesori de matematică mai buni ca tine! Dar tineri ca tine, râvnitori în ale sfinţeniei, puţini mai găsesc! Tu cred că ai o capcană cu Matematica asta, că zici că-i ajuţi pe copii la şcoală şi pierzi din timpul în care ai putea sta de vorbă cu Dumnezeu”. Mă duc odată la Clocociov şi vine şi părintele Nicolae acolo. L-am rugat să ţină el predica şi a acceptat, cu mulţumire. Şi predică Nicolae, şi predică… L-am luat după aceea deoparte şi i-am spus: Măi, Nicolae, tu ştii multe şi ai spus şi mai multe. Şi le-ai spus frumos, dar omul pleacă şi nu ţine minte nimic, de multe ce ai vorbit. Într-o predică nu-ţi lua mai mult de trei teme principale pe care să le răsuceşti pe toate părţile, în aşa fel încât să-i rămână omului ceva în cap şi suflet.

Când am ajuns eu în Lainici, acolo se ţineau predici tematice: despre cutare păcat, despre cutare patimă! Zic: băi tată, astea sunt cele mai grele predici! Aicea într-adevăr trebuie să fii pregătit! Mai trebuia, aveam să aflu pe parcurs, multă râvnă şi o mare bogăţie sufletească! Şi în principal trebuiau urmărite problemele duhovniceşti, cele ale sufletului şi mai apoi celelalte. Mai era o adevărată problemă, selectarea ideilor de acelaşi tip, alegerea uneia sau cel mult două, care să nu devină obositoare pentru ascultători. Tu însă trebuie să frămânţi problemele despre care vorbeşti, ani în şir, că abia atunci vei vorbi din preaplinul inimii!  Am fost preot în tinereţe, în Ardeal, lângă Cluj şi vreau să vă spun că mă mai caută şi acum creştini de acolo şi îmi regretă predicile mele bătrâneşti, pe înţelesul tuturor. Eu am încercat să-i iau apărarea preotului din sat, însă nea Ion Nădăşelu m-a sfătuit să n-o mai fac pentru că zicea el: „Părinte, de ce comuniştii puteau vorbi oriunde şi oricând despre socialismul lor, iar preotul nu poate vorbi nici măcar în biserică? Acuma când e şi libertate? Păi ar trebui să predice peste tot, şi la câmp şi în piaţă, numai de Dumnezeu să vorbească!” Când ai aşa creştini, ce poţi să le mai spui în apărarea preotului lor, a cărui singură vină era că era un om cerebral şi prea raţionalist? Iar omul aşteaptă să-i vorbeşti din inimă, din inima din care ai scos păcatul şi ţi-ai crescut virtutea! Eu dac-am avut un strop de limpezime în gândurile pe care le răsuceam mereu, m-a ajutat Sfântul Duh, pentru că mi-am dorit grozav de mult, să-i dau o fărâmă din ele şi amărâtului aceluia şi să priceapă şi el câte ceva din învăţătura Bisericii!

Despre adevarata credinta şi naravuri monahale

– Pe unde aţi mai fost stareţ părinte, în afară de mănăstirea Lainici?

– Păi, pe la Maglavit, Sadova, Crasna şi Craiova. Am avut darul de a nu sta locului nici în cele lucrătoare şi asta a făcut ca, şi cei care nu erau de aceeaşi credinţă cu mine, să mă respecte. Nu mi-a plăcut niciodată să stau cu mâinile încrucişate. Şi de ce să stăm noi călugării astfel, şi să ne găsească creştinii aşteptându-i în poaartă, când puteam ieşi măcar la munca câmpului? Că mai bine-ţi faci canonul în sudoarea frunţii decât stând degeaba, în miezul zilei. Una erau marii noştri duhovnici şi alta eram noi, cei tineri. Ca şi apostolul „cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc”, aşa şi eu, dacă eram la fel de transpirat ca şi pelerinii ce mă căutau, puteam să le dau exemplu nevoindu-mă şi la rugăciune, ca să-i îndrum prin exemplul meu. Dar asta înseamnă că dacă ai trei ore libere să le foloseşti la rugăciune, că statul de vorbă cu Dumnezeu e propriu monahului. Sunt însă şi mănăstiri unde, din pricina muncilor, scade rugăciunea. Iar maicile au o scuză în asta, dar eu le spun că nu au dreptate. Şi le aduc aminte de răspunsul dat de Sfântul Ioan Gură de Aur, celor care l-au întrebat „unde este credinţa mai curată?”: „În popor”! Şi zic: cum e maicilor cu credinţa cea mai curată în popor? Când mai face mireanul canonul? Când mai citeşte la Psaltire? Măi fraţilor, ăştia sunt trudiţi de cad din picioare şi în truda asta ei mai găsesc putere să zică din străfundul inimii lor „ Tatăl nostru, nu mă lăsa Doamne!”… I-am arătat odată, la Lainici, părintelui Siluan, credinţa pe feţele unor ţărani, ce nu-şi puteau scoate necazurile din cap şi totuşi se rugau Tatălui nostru cu mai multă râvnă decât a multor călugări! Sau femeia care are acasă 4 sau 5 copii şi un bărbat care îi dă la cap ca să-i ia şi alocaţiile, iar ea mai găseşte putere să vină tremurând la biserică cu 100 de lei, ca să ne rugăm pentru familia ei!

– Asta înseamnă că nu se mai ridică clerul la măsura râvnei poporului, părinte?

– Asta înseamnă că în unele mănăstiri unii au naufragiat şi stau şi fără crucea familiei – a copiilor şi a greutăţilor ce decurg din viaţa lumească – şi nu-şi rezolvă nici măcar mântuirea personală în viaţa monahală, pe care şi-au ales-o.  Este un cuvânt grozav la Isaia 66 cu 2 care spune: „Spre unii ca aceştia Îmi îndrept privirea Mea: spre cei smeriţi, cu duhul umilit şi care tremură la cuvântul Meu!”. Când avem de toate, dar nu prea dau necazurile peste noi, să ştiţi că vin vremuri grele!… Era într-o mănăstire, căreia îi fusesem stareţ, un frate din acela „naufragiat”, care de multe ori îl ruga pe paznicul de noapte să-i aducă laptele la chilie. Vasăzică bătrânul, după ce că stătea toată noaptea de pază, mai trebăluia şi până la prânz prin mănăstire, iar când ajungea într-un târziu acasă, nu ştia încotro s-o apuce la treabă. Şi omului acesta fratele îi spunea mieros: „nene Ioane, adă-mi te rog laptele la chilie!”.  Şi când odată l-a întrebat bătrânul paznic de ce nu poate să coboare să şi-l ia singur, fratele i-a răspuns: „Nene Ioane, am 12 Acatiste de făcut până diseară!”. S-au zdrobit în nevoinţă marii călugări, iar fratele nostru-şi cerea laptele la chilie! Catastrofă de om! Aşa că să ştiţi că, nu te odihneşte harul lui Dumnezeu, dacă nu eşti la locul tău! Dacă nu se odihneşte sufletul tău în nevoinţa care o ai, să ştii că nu acesta este drumul tău! Sfântul Ioan Scărarul îi îndemna şi pe cei aflaţi la pustie să se întoarcă la viaţa de obşte, dacă nu-şi aflau liniştea.

Despre adevaratii calugari

Era la Craiova. La seminar. Părintele Calinic Cărăvan, de la Lainici, silit de faptul că nu mai avea cu cine sluji, a trimis trei tineri din Maramureş, dar care n-aveau nici măcar şase luni de mănăstire, la studii, la seminar. Cozia, la fel, trimetea fraţi tineri, de mănăstire, la studii. Frăsineiul însă, care era mănăstire foarte serioasă, până ce fraţii nu aveau 5-6 ani de nevoinţe, nu erau daţi la şcoli. Iar la seminar diferenţa era vizibilă de la o poştă: profesorii spuneau „Uite-i pe tinerii îmbrăcaţi în negru şi iată-i şi pe călugării de la Frăsinei!”.

– Tot avva Neonil era şi pe atunci stareţ, nu?

– Da. Un părinte foarte bun! L-am întâlnit prima oară pe când eram preot în Ardeal. Ţin minte şi acum acea întrevedere pentru că nu-i pot uita încă ochii; ochii mari, cu care vedea prin tine!

– Este cel mai vechi în ale stăreţiei româneşti: poartă de grijă Frăsineiului de 51 de ani! E mai vechi ca egumen decât părintele Victorin, de la Sihăstria! Şi îţi pune aceleaşi întrebări ritualice, dacă ajungi în preajma lui: Cine eşti? şi De unde vii?

– Da. Odată l-a chemat Înaltul Nestor, mitropolitul Olteniei pe atunci, să-l facă episcop – că nu-i trebuiau din cei cu multe doctorate, ci adevăraţi trăitori! I-a răspuns lui avva: „Părinte, vreau să mor călugăr!”. A ajutat Frăsineiul şi avva Neonil, toată ţara asta: nu numai mănăstirile, ci şi schituri, biserici parohiale, sau filii.

Am învăţat multe şi de la oameni care nu vorbeau prea mult. Am avut un duhovnic profesor la seminar care, în toţi cei trei ani de şcoală, nu ştiu dacă a vorbit cu noi cât ai vorbi într-o predică. Dar imaginea lui, plimbându-se pe aleile şcolii cufundat în rugăciune, am purtat-o toată viaţa şi m-am folosit de tăcerea lui. Îl ştie şi părintele Iuga de la Petrila, că am fost colegi de seminar.

– Părintele Iuga este nepotul lui avva Dometie Trihenea. Ştiaţi?

– Nu, n-am ştiut. A venit odată părintele Dometie la Tismana, pe când eram şi eu acolo. Şi-au venit maicile la el: „Prea cuvioase părinte, nu veniţi duhovnic la noi?” Ş-a răspuns bătrânul, om înţelept: „Faceţi rugăciuni maicilor şi dacă Dumnezeu o vrea, oi veni!”. Asta era prin anii 80, când venea bătrânul după monahi pentru Sfântul Munte.

– Au vrut şi cei din Germania să-l pună episcop, dar nu s-a învoit bătrânul că nu era sub ascultare acolo. Dar a fost de poveste păţania lui când a intrat prima oară în viaţa lui într-un lift, în Freiburg, şi-a spus că e cam strâmtă „chilia”!

– Măi, e bine totuşi să fii cât de cât racordat la realitate, că altfel păţeşti ca părintele Vichentie de la Topolniţa. Părintele Vichentie era un om cu viaţă sfântă, sporit duhovniceşte, dar cam neumblat prin lume. Şi se duce el odată la Severin să-şi cumpere material ca să-şi facă dulamă. Şi-i zic: „Părinte ai venit cu mâna goală de la târg?”. „Ei cum să vin dară? Că acolo am dat numai peste cucoane neserioase!” – mi-a răspuns bătrânul. „Păi cum aşa părinte? Aşa bine: eu vorbeam cu ele şi ele şi ele nu ziceau nimic. Eu vorbeam şi ele nimic. Cum intram dădeam de ele, parcă m-aşteptau, şi eu vorbeam cu ele, dar nu ziceau nimica. Părinte, chiar ai vorbit cu manechinele!” – m-am dumirit eu. „Păi dacă erau acolo şi m-aşteptau de la uşă!”…

Despre haine scumpe

Am vorbit odată despre hainele scumpe şi despre cele frumoase. Aşa fac eu: pornesc de la idei simple pe care le dezvolt mai apoi. Şi mi-a venit în gând sfântul Vasile cel Mare care, se ştie, se îmbrăca fastuos. Se îmbrăca frumos, însă făcea asta spre cinstirea lui Dumnezeu, nicidecum a sa. M-am gândit tot la ideea asta de când spovedeam la catedrala din Craiova unde veneau tot felul de cucoane îmbrăcate cu 3 rânduri de franjuri şi altele îmbrăcate tot scump, dar de bun gust. Şi le-am spus că şi dacă ai pus pe tine o haină scumpă şi frumoasă, dacă eşti tu cuviincios şi smerit, nu-ţi stă rău. Pentru că tu nu eşti încântat de tine şi nu urmăreşti să placi cuiva din lume, ci Domnului care vede toate într-ascuns. Dacă însă sufletul tău este zdrenţuit de păcate, păi atuncea tu simţi nevoia să te împodobeşti cât mai mult pe dinafară. Orice ai pune însă pe tine, nu va cădea bine, pentru că eşti gol pe dinlăuntru şi sărac în virtute. Şi comoara ta acolo este, în sufletul tău, nu pe dinafară, iar dacă sufletul ţi-e pustiu şi gol, nu-l vei putea îmbrăca nici cu franjurile dinafară! De aceea, dacă aveţi un caracter frumos, cuviincios şi plin de bun simţ, nu este un păcat să porţi şi o haină frumoasă şi scumpă, că nu spre încântarea celorlaţi o vei purta.

Crasna e o mănăstire care odihneşte frumos pe om, iar părintele Policarp desăvârşeşte acest lucru. Şi oare nu aceasta este singurul lucru de folos sufletelor noastre?

Sursa: Lumea Credintei

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s