Părintele Ştefan Zară: Interpretarea Sfintei Scripturi, de la literă la duh

sfanta-scripturaPărintele Ştefan Zară

Articol publicat şi în Iisus Biruitorul, nr. 10, 28 februarie-6 martie 2011, p. 4.   Vezi aici Interpretarea Sf. Scripturi

 Dacă, până nu demult, filologia ca şi filosofia, era vazută de către teologia creştină ca o ancilla theologiae, o sclavă sau roabă a teologiei, teologia contemporană, punând în valoare coordonatele patristice ale acestui subiect, arată că filologia este o metodă de cunoaştere a adevărului exprimat de către Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, nu subjugată, ci în interdependenţă cu teologia. Este de la sine înţeles că dacă cineva vrea să înţeleagă corect învăţătura Bisericii, trebuie să analizeze amănunţit şi să pătrundă „litera”, ca să ajungă la „duhul” Cuvântului Scripturii (2 Corinteni 3, 6). Niciodată nu vom putea aprofunda învăţătura  Scripturii şi a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii „în duh şi în adevăr” (Ioan 4, 23), dacă nu înţelegem corect litera. Sigur că dacă rămânem la formă, dacă nu depăşim litera, pentru a ajunge la duh, demersul nostru rămâne doar unul formal, intelectual, ştiinţific poate, dar departe de înţelegerea duhovnicească; ceea ce face ca în înţelegerea scrierilor duhovniceşti să depăşim treapta formală, literală, este lucrarea Duhului Sfânt. Dumnezeu se descoperă, Cuvânt fiind, în literă, dar nu vom putea înţelege această descoperire a Sa decât prin Duhul Sfânt, care dă viaţă literei moarte, făcând-o foc în inima noastră. Noi, cei de astăzi, avem nevoie de literă, căci am pierdut Cuvântul lui Dumnezeu din „tablele de carne ale inimii” (2 Corinteni 3, 3), prin căderea în păcat, iar pentru a ajunge la rescrierea Cuvântului în inimi trebuie să-l aprofundăm pe cel „scris cu cerneală” „pe tablele de piatră” (2 Corinteni 3, 3).

Pentru Sfântul Ambrozie al Mediolanului, Scriptura este „Trupul Fiului lui Dumnezeu”, la fel ca Biserica sau Euharistia[1], astfel că Scriptura nu este constituită dintr-o simplă înşiruire de cuvinte, ci cuvinte care au o substanţă a lor: „Cuvântul lui Dumnezeu, într-adevăr, este substanţa vitală, cu care se hrăneşte sufletul nostru […] şi după care îşi reglează comportamentul […]. Prin Cuvântul lui Dumnezeu şi sub acţiunea harului Său, sufletul nostru este întărit[2]. Cuvântul divin posedă o funcţie analoagă celei a Euharistiei, deoarece hrăneşte omul, transformându-l; comentând versetul scripturistic în care se spune că omul nu trăieşte doar cu pâine, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu, Sf. Ambrozie constată că: „Într-adevăr, cuvântul este o hrană”[3] […]. Cuvântul mistic al Sfintelor Scripturi este o pâine care deschide inima omului […], ca şi vinul, cuvântul are o savoare specială[4].

Tâlcuirea Scripturii  este înainte de toate un act liturgic, care, în desfăşurarea slujbei, urmează lecţionarele scripturistice. Scriptura  este văzută de credincioşii Bisericii primare mai întâi de-a lungul unei lectio, termen pe care Sfântul Ambrozie, îl foloseşte foarte des pentru a numi Sf. Scriptură[5]. În secolul al IV-lea, cartea nu este un obiect cultural de mare răspândire cum a devenit după descoperirea tiparului. Scriptura, care nu este o carte decât pentru o minoritate de intelectuali, este pentru majoritatea creştinilor expresie orală, Cuvânt liturgic. Ea se pretează deci mai puţin lecturii solitare, cât meditaţiei şi rugăciunii personale, şi cu atât mai mult rugăciunii colective. Comentariul exegetic urmăreşte astfel nu doar luminarea şi risipirea anumitor obscurităţi textuale, cât mai ales explicarea Cuvântului lui Dumnezeu rostit în cadrul unei slujbe.

Filologia sacră nu are un scop în sine, ci scopul ei este doar acela de a ne lămuri litera şi, astfel, dând la o parte vălul necunoştinţei de pe ochii noştri, să putem înţelege Cuvântul lui Dumnezeu, care devine lucrător în noi, prin rugăciune şi asceză. În acest sens Sfântul Ioan Casian ne învaţă: „Una este să ai uşurinţa exprimării şi strălucirea cuvintelor, şi alta să pătrunzi în vinele şi în măduva cuvintelor cereşti, să priveşti cu ochiul prea curat al inimii tainele adânci şi ascunse, însuşiri pe care nu le dă învăţătura omenească şi ştiinţa vremii, ci numai curăţia minţii şi luminarea venită de la Duhul Sfânt[6].

Aşadar,  putem afirma că filologia este necesară teologiei, fără aceasta nereuşind să descifrăm formal un text sacru, însă înţelegerea duhovnicească a oricărei scrieri sfinte  este numai  lucrarea  Duhului Sfânt în inimile noastre, care cere nevoinţă şi rugăciune: „Dacă voiţi să pregătiţi în inima voastră un cort sfânt pentru ştiinţa duhovnicească, curăţiţi-vă de toată întinarea păcatului şi lepădaţi grijile acestui veac. Este peste putinţă ca sufletul, dacă este stăpânit chiar în mică măsură de preocupări lumeşti, să merite darul ştiinţei, sau să fie zămislitor de înţelesuri duhovniceşti, sau să-i rămână ceva din citirea cărţilor sfinte[7].


[1] SFÂNTUL AMBROZIE AL MEDIOLANULUI, Expositio Evangelii Secundum Lucam, VI, 33; PL 15, 1763.

[2] IDEM, Expositio Psalmum  118, 7, 7;  PL 15,  1350.

[3] Ibidem, 6, 13; PL 15, 1339.

[4] Ibidem, 13, 23-24; PL 15, 1460.

[5] IDEM, De Abraham I, 9, 86; CSEL 32/ 1, p. 557; Ibidem,  2, 7, 41, CSEL 32/ 1, p. 596.

[6] SFÂNTUL IOAN CASIAN, Convorbiri duhovniceşti, XIV, IX, traducere de Prof. David Popescu, EIBMBOR, Bucureşti, 2004, p. 354

[7] Ibidem, p. 352.

Pr. Dr. Ştefan ZARĂ

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s