Părintele Hrisostom Filipescu: Prietenia, aur ce strălucește pentru veșnicie

prieteniaPărintele Hrisostom Filipescu

Metalelor nu le poți cere altceva decât să se înmoaie în fața focului care le topește. Față de nimic altceva nu se înmoaie. Metalul inimii noastre se topește la focul dragostei. Chiar dacă individualismul pare să fi câștigat teren, întreaga familie a omenirii pulsează încă în vibrațiile dragostei, de la cel mai înalt grad de dragoste pasionată până la cel mai coborât grad de bunăvoință, ea face dulceața acestei vieți. Provoacă o adevărată revoluție în suflet și trup, asemenea unui extaz divin. Nu mai există iarnă și noapte, pier tragediile și plictiselile, totul se metamorfozează când este acoperit cu vălul bunătății.

Suntem legaţi de oameni prin fel de fel de legături, prin sânge, mândrie, teamă, speranţă, dorinţe, admiraţie, iubire, împrejurări sau nimicuri care pot deveni insigne deosebite ale inimii. Prietenia e un veşmânt prea fin şi scump, tors din firul nobleţei, fidelităţii şi dragostei. Ea e menită să mângâie şi să ajute în cadrul tuturor relaţiilor şi situaţiilor, create uneori pe viaţă şi moarte. Căci „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi”(Ioan 15, 13). E pregătită atât pentru zile senine, dar şi pentru drumuri şi călătorii anevoioase, ori naufragii, sărăcie sau prigoană. Înfrumuseţează totul prin curaj, înţelepciune şi unitate. Niciodată nu cade în rutină, e mereu vioaie şi inventivă, motivând, motivându-ne.

În legile sacre ale acestei stări a inimii, nu are ce căuta invidia şi profanarea sufletului prin curiozități ce pot violenta un spirit: nu e importantă familia fiecăruia, dacă i-am văzut casa, mașina, ori alte interese, acestea sunt obiectele tovarăşilor de mai puţin preţ. Prietenia e ridicată la înălţimi prin ceea ce emană, prin mesaj, gând, mărturie, mângâiere, încurajare, tăcere, rugăciune, binecuvântare. Prietenia nu supăra pe fratele cu virtutea, ci o lasă să lucreze în taină. Când cele două lumi vor rămâne pure, universale şi mari, toate darurile prieteniei nu se vor împuţina în veac.

Prietenia dintre Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie din Nazianz a rămas unul dintre modelele de prietenie din istoria Bisericii. Cea dintre Cuvioșii Ioan Casian și Gherman sau Sfântul Ioan Hrisostom și diaconița Olimpiada, sau  între Sfântul Ierarh Varlaam Mitropolitul Moldovei și Sfântul Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului, și multe alte exemple, sunt doar o fărâmă de mărturie a faptului că pot fi prietenii vrednice de pagini alese, scrise atât în sufletele celor ce le-au trăit cât și în cele ale vremii. Și urme ale frumoaselor prietenii ale sfinților se găsesc în corespondența lor, în cuvintele de binecuvântare, încurajare ori în rugăciunile pentru celălalt.

Nu cred să existe oameni în lume care să nu fie încercați de sentimentul de prietenie. Această stare în care se însuflețesc noi simțăminte vine din veşnicie şi pleacă spre veşnicie. Sufletul simte nevoia să fie ascultat, înțeles, să se împărtășească din frumosul și înțelepciunea altora, să fie în comuniune. Uneori și nimicurile care se întâmplă devin prilej de întâlnire a armoniei. Prietenii, acest dar de mare preț, întotdeauna vin „nepoftiți”, ne găsesc, trimiși fiind de Dumnezeu. Însă, înainte de a-ţi dori un prieten, se cuvine să fii tu însuţi un prieten. Bunătatea prietenilor ni se pare superioară bunătății noastre, viața lăuntrică mai subtilă, ispitele mai puține, inima mai mare și încăpătoare. În fața unui astfel de suflet poți gândi cu voce tare. Prietenul este un om egal, real, sincer. Filosofii m-ar contrazice spunându-mi poate că doar singur, fiecare om e sincer, când apare o a doua persoană încep complimentele și interesele. N-aş crede că taifasul este doar o draperie a relațiilor sociale, ci este pătrundere şi forţă aidoma inimii. Poate părea că a fi sincer cu oamenii într-o epocă a falsităţii este o mică nebunie. Dar tocmai sinceritatea activează prietenia şi mișcă, ea este cea care toarnă untdelemn în candela inimii și nu ingeniozitatea de a mânui cuvintele. Şi e frumos să fii un mic „nebun” pentru Hristos, pentru aproapele, acea pată de culoare, într-o plajă a egoismului, a individualismului şi a spiritului de competiţie.

În prietenia sănătoasă fiecare este o capodoperă a naturii. Până ce ţinuta maiestuoasă a inimii, în speranţa ei sublimă ce râvneşte „vise şi legende”, va strânge mâna cu mâini eroice, va cunoaşte şi mâini nevrednice. Dar pierzând pe cei mici, îi câştigăm pe cei mari. Așezată pe afinități nobile, prietenia rămâne un eveniment în viața fiecăruia ce mereu va fi zugrăvită în culorile vii ale unui curcubeu, ce străbate cerul ca după o ploaie rece de vară.

Sfântul Ioan Hrisostom spune pe bună dreptate că nu este cu putinţă să înfăţişăm cu cuvântul câtă dulceaţă este prezenţa prietenilor. Numai cei care au experienţa acestor bucurii cunosc aceasta. Nu se poate învăţa de la nimeni, ci se trăieşte ca o pregustare a raiului încă de pe pământ.

 Sursa: Lumea Credintei

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s