Părintele Arhim. Mihail Daniliuc: Doamne, eu ce fel de fiu sunt?

intoarcereafiuluirisipitorPărintele Arhim. Mihail Daniliuc

Ortodoxia nu recunoaște altă cale de însănătoșire din boala pe care o produce păcatul decât prin pocăință și mărturisirea păcatelor la scaunul Sfintei Taine a Spovedaniei, care deschide calea spre leacul nemuririi, Sfânta Împărtășanie. Orice credincios, atâta vreme cât îşi ascunde vinovățiile sale în adâncul sufletului, este stăpânit de nelinişti, de chinuri şi de o greutate care-l apasă tot timpul. 

Am început perioada Triodului. Evangheliile duminicale dinaintea începerii Sfântului și Marelui Post au fost alese de Sfinții Părinți ca să ne arate în mod explicit cu ce trebuie să fim întrarmați la declanșarea duhovniceștii ofensive împotriva păcatului, a tot ceea ce ne desparte de iubirea și milostivirea lui Dumnezeu. Pilda fiului risipitor ce se va citi duminică, ne învață că fără pocăință nu poate exista întoarcere în casa Tatălui, și implicit nu putem nădăjdui la mântuire. Povestea fiului nesăbuit ne lămurește că orice întoarcere din înghimpoasele cărări ale păcatului este posibilă, dacă odată cu ea se arată căință sinceră pentru relele săvârșite. Numai așa Dumnezeu nu doar că ne va primi cu bucurie revenirea, ci o va și binecuvânta cu iertarea tuturor păcatelor. În rânduiala liturgică de peste an, doar într-o singură duminică se face lectura acestei emoționante pericope evanghelice. De aceea, probabil, o ascultăm cu mai multă trezvie și cu o frățească solidaritate față de curajul fiului risipitor, care, după cum ne mărturisește pericopa evanghelică, de departe fiind, a fost întâmpinat și îmbrățișat de Tatăl.

Cum de a fost observat încă departe fiind? Cu siguranță iubitorul Părinte stătea permanent în fața casei cu mâna streașină la ochi scrutând îndepărtările zicându-și: „oare nici azi nu se întoarce fiul meu? Poate, totuși va veni!”.  Nemărginită iubire și neirosită așteptare. Ceea ce a urmat după aceea depășește puterea omului de înțelegere, iertare și iubire. Tatăl l-a reabilitat în demnitatea de fiu, fără să-i reproșeze ceva. I-a ascultat tulburătoarea mărturisire, o sinceră spovedanie, fără cuvinte lingușitoare și tertipuri teatrale. Tocmai această franchețe a fiului risipitor însoțită de mâhnirea pentru pribegia din țara păcatului ne face să-l apreciem și să ne bucurăm odată cu el de binecuvântarea și iertarea primită. În aceleași timp simțim și un oarecare resentiment față de atitudinea fiului celui mare, care, deși virtuos, ascultător, nu a fost capabil să înțeleagă ce este iubirea desăvârșită. Observând comportamentul celor doi fii din parabolă suntem tentați să aderăm la comportamentul unuia întrebând: Doamne, eu ce fel de fiu sau fiică sunt? Judecându-ne echidistant viața tindem să ne asemănăm tot mai mult cu fiul cel mic și nechibzuit. Ce bine ar fi dacă am învăța de la el ce e pocăința, sinceritatea mărturisirii și nădejdea neclintită în iertarea Părintelui Ceresc! Din păcate, însă, ne potrivim mai abitir cu el din pricina mulțimii păcatelor noastre, a neascultării de Cuvântul dumnezeiesc, a risipirii talanților duhovnicești, pe care ni i-a hărăzit Darnicul Părinte prin Sfintele Taine și pe care adesea îi cheltuim imprudent. Nu această asemănare este elogioasă, ci strădania de a ne veni în sine precum fiul risipitor, ca apoi să alergăm grabnic în brațele părintești iubitoare și iertătoare ale Domnului. Altminteri zicând să purcedem la o analiză a vieții noastre duhovnicești realizând dacă și cât ne-am îndepărtat de casa Tatălui, Sfânta Biserică. Apoi, cu o încredere desăvârșită ca și a odraslei pomenite, să strigăm cu nădejde: „Tată, am greșit la cer și-naintea Ta”. Dumnezeu, cu nesfârșită răbdare și bunăvoință ne va aștepta, îmbrățișa și asculta strigătul, ne va primi lacrima pocăinței, iar apoi, cu aceeași dragoste, ne va spulbera păcatele săvârșite întărindu-ne în virtute, iar la urmă o să ne facă poftire să ne hrănim din ospățul mântuirii așa cum a procedat cu junele zvăpăiat și anonim din Evanghelie, căruia Biserica i-a rânduit o duminică specială din an ca să ne amintim de el, deși nu i s-a reținut numele. Un erou anonim! Dacă ne-am întreba de ce protagonistul biblic nu are nume, un posibil răspuns ar fi că în el ne regăsim cu toții. În rătăcirea lui ne revedem scăderile noastre, iar în întoarcerea lui le întrezărim și pe-ale noastre nădăjduind în iertare deși, poate, suntem mai departe de voia și Casa Tatălui Ceresc.

Vom trăi cu toții bucuria nespusă a fiului primit și izbăvit cu o condiție sine qua non: să avem pocăința curată, deplină a personajului biblic. Nu întâmplător Sfântul Efrem Sirul a spus: „pocăinţa este un doctor bun, care aduce mângâiere şi odihnă. Darul Pocăinţei alină sufletul şi povăţuieşte spre mântuire. Pocăinţa mângâie ca o mamă şi spală sufletul ca o apă curăţitoare.” După părinții filocalici ea se face prin lacrimi, rugăciune şi mai ales prin Taina Spovedaniei. Pocăinţa omoară păcatul și învie sufletul; din întuneric face lumină, spală ochii sufletului, stăpâneşte peste firea cea neputincioasă şi înfrânează patimile. Păcatul sălăşluit în trup stăpâneşte mintea şi inima ca un tiran îmbolnăvindu-le. Ortodoxia nu recunoaște altă cale de însănătoșire din boala pe care o produce păcatul decât prin pocăință și mărturisirea păcatelor la scaunul Sfintei Taine a Spovedaniei, care deschide calea spre leacul nemuririi, Sfânta Împărtășanie.  Orice credincios, atâta vreme cât îşi ascunde vinovățiile sale în adâncul sufletului este stăpânit de nelinişti, de chinuri şi de o greutate care-l apasă tot timpul. De aceea părintele Dumitru Stăniloae considera pocăința ideea centrală a creștinismului în jurul căreia gravitează toate evenimentele mântuitoare.

Prin căinţă, omul îşi face o analiză interioară, ajungând la o cunoaştere de sine și indiferent de rezultat omul nu va deznădăjdui în izbăvire căci harul divin primit în Taina Mărturisirii îi este salvator. Dar, despărţită de spovedanie, pocăința poate cauza fiinţei umane mari dificultăți, mergând chiar până la stări depresive și reprobabile căci nu recunoaşterea păcatului şi denunţarea sa este benefică, ci găsirea mijloacelor de înfrângere a răului. De pildă, „pocăința” lui Iuda este grăitoare în acest sens: vânzătorul s-a căit pentru răul săvârșit, dar nespovedindu-se a sfârșit prin suicid.

Așadar, pocăinţa  nu trebuie rezumată doar la o căinţă în stil protestant, ca sentiment pur lăuntric anulând preocuparea omului de a nu mai păcătui şi strădania lui pentru îndreptare. Deși  pocăinţa înseamnă lacrimi, post, înfrânare, rugăciune, spovedanie, ea nu se rezumă la o mâhnire abstractă pentru păcatele săvârşite, ci trebuie să se manifeste în acte exterioare obiective, printr-o veritabilă înnoire a vieții credinciosului. Nimeni, niciodată va putea spune că s-a căit suficient căci pocăinţa nu trebuie să se termine nicicând deoarece prin ea bunul creștin se cade să urmărească o necontenită desăvârșire.

Pocăinţa, atât ca Sfântă Taină, numită și Spovedanie sau Mărturisire, cât şi ca virtute, constituie o adevărată incizie în sufletul bolnav, care străpunge mai adânc decât păcatul atingând adâncimile fiinţei umane pe care o curățește și o deschide către harul divin. Așa s-a izbăvit fiul risipitor, așa, dea Bunul Dumnezeu, să ne izbăvim și noi.

Sursa: DOXOLOGIA

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s