Părintele Gabriel Militaru: Mântuirea omului – darul lui Dumnezeu sau tabu?

drumul-cruciiPărintele Gabriel Militaru

Pentru crestin, mantuirea incepe azi. Viata crestinului are perspectiva eternitatii. Moartea omului este nu numai un accident survenit in urma greselii celor care au actionat impotriva firii lor, ci si o evitare a permanentizarii anormalului, nefirescului, adica a consecintelor pacatului neascultarii. Dar prin Intruparea Fiului lui Dumnezeu, omul adamic nu mai poate alege un oarecare bine, ci pe Cel trimis spre mantuire, pe Cel care asigura biruinta asupra raului. Desigur, a urma pe Hristos inseamna si a accepta suferinta in viata pamanteasca, purtarea Crucii, pe langa moartea trupeasca. Dar nu numai acestea si nu doar a le suporta, ci si lasandu-ne patrunsi de Duhul iubirii lui Hristos, pe Care ni-L trimite dupa Invierea si Inaltarea Lui la ceruri.

Iubirea a fost si este motorul operei de mantuire a omenirii. Caci “ Dumnezeu asa a iubit lumea,incat pe Fiul Sau-Unul Nascut L-a dat,ca oricine crede in El sa nu piara,ci sa aiba viata vesnica ”(Ioan III, 16). Iubirea este si porunca de baza la care ne invita Mantuitorul, ea fiind si temelia creatiei lumii. Pentru ca iubirea inseamna coeziune si, lucrand in oameni, produce deschiderea catre ceilalti, cunoasterea de sine si de semeni, inseamna depasirea egoismului propriu si , astfel, implicarea persoanei umane in diamica mantuirii, la care conlucreaza si ne cheama Dumnezeu.

Nu numai Dumnezeu mantuieste, ci si omul se mantuieste cu ajutorul lui Dumnezeu. Mantuirea este deci acea desavarsire a implinirii persoanei sale, a modelului propriu pe care i-l concepuse Dumnezeu in dorinta comuna a vietuirii neamului omenesc si a naturii create pentru el. Inseamna atingerea limitei dorite pentru el de Dumnezeu. Caci fiecare persoana are limita sa, limanul la care Dumnezeu il asteapta. Dar cineva poate sa nu doreasca aceasta intalnire finala. Cineva poate sa cantareasca in alt mod viitorul sau, poate sa aiba un alt punct de vedere la care sa adere in toata libertatea sa. Omul poate alege raul in mod constient, adica indepartarea de Dumnezeu. Cand acest regres in drumul spre desavarsire se petrece pe pamant, omul mai are inca in jurul sau relatii care sa-l mentina intr-o oarecare convietuire. Dar dupa Judecata din urma, daca va fi persistat in toata respingerea semenilor si a lui Dumnezeu, el va intra in moartea cea de-a doua, in starea de detasare fata de ceilalti, iar nefericirea sentimentului de singuratate nu va mai putea constitui o vietuire. El poate dainui, dar nu traieste, caci viata vesnica este tesuta din fericirea comuniunii cu ceilalti si cu Dumnezeu, izvorul vietii. Respingand Dumnezeirea, necunoscand iubirea, dainuirea unor asemenea fapturi umane va deveni acel infern, sau focul vesnic, despre care vorbeste Mantuitorul.(Matei XXV,41).

Toata lupta creştinului este de a deprinde iubirea. Nici o iubire dezinteresată nu este lipsită de prezenţa harului divin. Daca iubim, această deprindere îşi va pune pecetea în inima noastră şi ne va consolida pe calea dobândirii nemuririi fericite, căci orice facem spre binele celor mai mici va fi primit de Hristos ca fiind făcut Lui.

Astazi, vorba Scripturii, „ iubirea multora s-a racit” si multi nu mai vor sa-si ia Crucea si sa urmeze lui Hristos sau pur si simplu nu mai stiu sau nu mai cred ca pot. Lumea fuge de suferinta si jertfa pentru Hristos si pentru propriul suflet, dar, paradoxal sau nu, tot de suferinta da, tot spre suferinta se indreapta. Este vorba despre suferinta patimilor, a pacatului.

Lumea sufera, tipa, striga, dar este un strigat mut care nu spune nimic. Viforul ispitelor este astazi la un nivel mult mai subtil si mai pervers. Deja e si se va acutiza. Acum prigoana nu te mai omoara, te face sa te omori singur. Singuratatea, perversitatea la drumul mare, in vazul tuturor, rautatea generala tind sa devina caracteristicile lumii in care traim. Asa cum ne spune parintele Rafail Noica, este vremea cernerii, la propriu. Este vremea in care sa faci si 1 % din ce faceau Sfintii Parintii este enorm.

Suntem goi, goi de harul lui Dumnezeu. Iar omul tipa cand e gol, cand e plin de Hristos nu are de ce sa tipe. Este vremea sa fim treji si uniti.

Durerea este cu atat mai mare cu cat constatam ca multi dintre noi nu mai lupta cu sine, cu pacatul, cu duhul lumii. Lupta cu sine este cea mai cumplita lupta, mai cumplita decat orice ispita, necaz sau prigoana. Multi vad sfintenia si calea spre desavarsire intr-un anumit fel, si asta vine din ingnoranta, din pacate si indiferenta. Astazi este foarte usor sa te induhovnicesti fara sa fii plin de Hristos, fara sa fi simtit asta in tine, in toate madularele. Sfintenia devine pentru multi un tabu azi, la nivel subconstient. Nimeni nu vrea sa mai fie sfant pentru ca asta il responsabilizează. Iubirea de Hristos te responsabilizează, nu te mai lasa sa fii indiferent.

Mantuirea este, intr-adevar, ceva greu, imposibil, pentru ca nu putem prinde sau atinge ceea ce este imposibil. Dar tocmai aceasta este scaparea, paradoxul. Paradoxul sta in faptul ca mantuirea e imposibila si nu e suficient sa faci, ci trebuie sa-ti constientizezi neputinta. Smerenia este inceputul mantuirii. Smerenia este un dar, dar unul care te construieste, din toate incheiturile. Noi suntem nimic in comparatie cu Hristos. Aici este inceputul mantuirii. Dar stim ca viata fara Hristos nu are sens.

Nu trebuie sa mai traim in ritmul acestei lumi. Revolta sinelui vine atunci cand mai dorim lumea in noi, lumea aceasta. Dar cand devenim morti pentru lume suntem cu adevarat liberi. Asa cum frumos spunea cineva, abia acum traim comunismul de fapt, acum pentru ca libertatea nu stim sa o pretuim si sa o valorificam. Nu vom gasi niciodata linistea pana ce nu vom castiga pacea duhului.

Este adevarat ca adevarata credinta poate sta chiar si intr-un singur om cand toti dezerteaza. Nu cantitatea conteaza, ci calitatea, intensitatea vietii. Insa iubirea cere sa ne rugam si sa dorim mantuirea tuturor.

Mantuirea, vesnicia fericita, nu este un tabu ci este cu adevarat darul cu care ne asteapta Dumnezeu si cu care vom fi binecuvantati dupa incheierea trudei noastre pamantesti. Dar aceasta truda este agoniseala de fiecare clipa a existentei noastre si devenim nemuritori cu fiecare gest de iubire sau macar gand iubitor, acestea devenind intrinseci inimii noastre, ca cercurile concentrice ale arborelui, cu trecerea timpului. Ne invesnicim in iubire….

Pr. Gabriel Militaru

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s