Părintele Gabriel Militaru: Iisus Hristos – Dumnezeu adevarat si Om adevarat

Părintele Gabriel Militaru

Crestinii, necrestinii, dar si unii dintre adversarii crestinismului recunosc in Iisus Hristos o personalitate unica, fara egal in istoria omenirii. Pentru crestini insa, Iisus Hristos este Mantuitorul lumii, o persoana divino-umana, Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoana a Sfintei Treimi, intrupat in istorie din Fecioara Maria.

Intruparea este actul prin care Fiul lui Dumnezeu ia trup omenesc din Fecioara Maria, prin lucrarea Duhului Sfant, in vederea eliberarii firii omenesti din robia pacatului, a stricaciunii si a mortii.

Pregatirea omenirii pentru venirea Mantuitorului a fost facuta de Dumnezeu in mod treptat, progresiv, de-a lungul secolelor, in special prin profeti care au vestit neincetat venirea lui Mesia care va impaca pe oameni cu Dumnezeu si ii va ridica pe toti din robia intunericului.

Intruparea Mantuitorului este cea mai mare noutate din toate timpurile, „ singurul lucru nou sub soare ” : Dumnezeu cel Vesnic si Atotputernic se face si Om, ramanand insa si Dumnezeu. De fapt, Intruparea este si va ramane un mister, o taina pentru gandirea umana, pentru ca mintea omeneasca, limitata, nu poate intelege deplin in ce chip Hristos isi impropriaza firea umana si o uneste in Persoana Sa unica cu firea dumnezeiasca.

Motivul venirii in lume al Mantuitorului este iubirea lui Dumnezeu fata de om, dupa cum marturiseste Sfanta Scriptura : „ Atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, incat pe Fiul Sau cel Unul-Nascut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.” ( In. III, 16 ). De fapt, venirea in lume a unui Mantuitor a fost promisa de Dumnezeu imediat dupa caderea in pacat a primilor oameni, Adam si Eva.

Dumnezeu l-a creat pe om spre viata nu spre moarte, de aceea, dupa caderea in pacat, nu-l lasa vesnic prada mortii, ci tot El, ca un Parinte iubitor, il cheama pe om sa se intoarca la viata. Moartea omului a insemnat instrainarea lui de Dumnezeu, dar moartea lui Hristos a insemnat reintrarea omului in comuniunea de iubire si de viata cu Creatorul Sau. „ Pentru noi a fost necesar ca Dumnezeu să Se întrupeze şi să moară ca să putem trăi din nou ”, scrie Sfântul Grigorie Teologul.

Daca in crearea omului se vede marea dragoste a lui Dumnezeu, in jertfa lui Hristos aceasta dragoste ne apare totala, pentru ca nu exista iubire mai mare decat aceea de a te sacrifica pentru ceea ce iubesti. „ Orice mare iubire este cu necesitate răstignită ” afirma un mare teolog.

Hristos vine sa descopere in lume ca : „ Dumnezeu este iubire ”. Aceasta este revelatia fundamentala a Evangheliei. Hristos este cel care aduce în lume iubirea Tatălui Său. Pentru prima dată în lume, Iisus a afirmat că Dumnezeu este Tată, iar El insuşi este Fiul lui Dumnezeu şi raportul lor este o iubire absolută. Iisus Hristos vine în lume din iubire pentru oameni, dintr-o iubire sacrificială pentru toată existenţa. El merge pana la asumarea intregii problematici, nelinisti, suferinte umane, spirituale si fizice, pana la experienta mortii pe cruce, a parasirii lui Dumnezeu, pentru a-l imbratisa pe om in totalitatea caderii si nevoii lui de mantuire. Daca a iubi inseamna a asuma, a trai viata celui iubit, El o asuma, o face a Sa si traieste viata noastra.

Iisus S-a arătat astfel ca Dumnezeu Atotputernic, întrucât S-a arătat ca fiinţa cea mai omenească. El a apărut, dintr-un punct de vedere, deplin încadrat în condiţiile vieţii umane, dar pe de altă parte, depăşind limitele acestei vieţi, săvârşind si minuni, fapte ce depasesc puterea omului simplu. El a flămânzit, a însetat, a avut nevoie de somn, a suferit dureri fizice, a suferit de neînţelegerea semenilor Săi întru umanitate. S-a smerit mai mult decat toţi, umblând cu vameşii, cu oprimaţii şi cu batjocoriţii societăţii, dar nu S-a lăsat abătut de la iubirea desăvârşită, nu a invidiat, nu a cârtit, deşi a mustrat pe cei nedrepţi, pe cei prefăcuţi, pe cei vicleni, dar fără să le închidă calea mântuirii, calea revenirii la adevărata umanitate; S-a rugat pentru toţi, i-a vindecat pe toti cei care au venit la El, i-a iubit pe toti şi s-a jertfit pentru toti.

Aceasta smerire inexprimabila a lui Dumnezeu care se face si om, coborandu-se la nivelul umil al omului, creatura limitata, si, mai mult, jertfindu-se pentru creatura Sa, reprezinta una dintre invataturile cele mai importante si in acelasi timp specifice Crestinismului. In nici o alta religie Dumnezeu nu se coboara la nivelul creatiei si nu se jertfeste din iubire pentru aceasta, ci gaseste o alta modalitate de a-l mantui pe om, de la distanta, fara a renunta chiar si partial si temporar la majestatea si slava divina.

Un alt atribut exclusiv al Mântuitorului este acela ca este singurul întemeietor de religie care a deţinut şi deţine proprietatea şi suveranitatea cuvântului. E singurul care a vorbit în calitate de Stăpân al cuvântului şi nu interpret al cuvântului ; de aceea a putut spune : „ Cerul si pamantul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece ” ( Mt. XXIV, 35 ). Cuvintele Lui poarta astfel girul eternitatii, al adevarului absolut, al esentialului vietii. Hristos invata pe oameni nu numai in calitate de Invatator asa cum il numeau Apostolii,ci si in calitate de Fiu al lui Dumnezeu. El transmite voia Tatalui Sau, El are cuvintele vietii si toti cei care-l asculta exclama uimiti : „ Niciodata nu a vorbit un om asa cum vorbeste Omul Acesta ” ( In. VII, 46 ).

Iisus cuprinde in invatatura Sa existenta in totalitatea ei : Dumnezeu, lumea, omul si raspunde in chip absolut la intrebarile pe care le pun conditia si vocatia noastra umana. De aceea Hristos este Invatatorul nostru suprem.

Prin jertfa, moartea şi învierea Mântuitorului Iisus Hristos, ceva radical s-a produs în starea şi istoria umanităţii : a apărut puterea învierii şi vieţii, de care nu sunt capabile puterile morţii…. Umanitatea a fost eliberată, fiind scoasă din starea de victimă în care era ţinută de păcat. “ Mantuitorul a ales Crucea, fiindca astfel se moare cu mainile intinse. El S-a sfarsit imbratisandu-ne”, spune Sfantul Atanasie cel Mare.

Jertfa si moartea lui Hristos de pe cruce reprezinta momentul culminant al iubirii dumnezeiesti pentru noi, deoarece acum iubirea in expresia ei absoluta ca jertfa, este in acelasi timp si biruinta in inviere. Sacrificiul culminează şi se sfârşeşte prin moartea Lui pe cruce, pentru a sfinţi întreaga condiţie umană, inclusiv moartea. Dar invierea este întotdeauna prezentă în moartea lui Hristos. Viaţa izvorăşte din mormânt, se face cunoscută prin moarte, prin însăşi moartea lui Hristos. Viata se naste tocmai din jertfa, din iubire.

Invierea lui Hristos a rupt valul care acoperea omului misterul existentei post-mortem, a deschis vietii omenesti o privire spre zarea vesniciei, a luat mortii rolul si caracterul de sfarsit tragic si dureros. Viata nu este o scanteie efemera si enigmatica in haos; este o existenta de durata cu destin spiritual in eternitate. Daca pana la Hristos, omenirea nu putea raspunde la intrebarea esentiala: Ce se afla dincolo de moarte?, iata ca acum gasim raspuns. Filosofi, lideri de religii, ganditori au incercat sa “exploreze” misterul mortii, insa fara succes. Nimeni nu a putut marturisi din experienta personala ce se afla dincolo de moarte. Toti au plecat “dincolo”, fara a se mai intoarce spre a-si confirma ideile sau invataturile. Singurul care S-a intors este Hristos, iar raspunsul tot la El il aflam: nu se termina totul odata cu moartea. Moartea este numai un prag catre o alta existenta. Daca trupurile se intorc in pamantul din care au fost luate, sufletele traiesc mai departe.

Prin Invierea Sa din morti, Iisus Hristos a inviat pentru toti oamenii. Hristos a inviat si a biruit, pentru El si pentru noi. In perspectiva noua a vietii crestine, credem si biruim prin Moartea si Invierea lui Hristos, murim pentru a invia si inviem pentru a trai in veci cu Hristos.

Noi, oamenii, aveam nevoie de Invierea Mantuitorului pentru ca astfel sa primim garantia ca si noi vom invia asemenea Lui, la a doua venire. ” Daca Hristos n-a inviat, zadarnica este propovaduirea noastra, zadarnica e si credinta voastra.” (I Corinteni XV, 14) – spune Sf. Ap. Pavel. Cu alte cuvinte, daca Mantuitorul n-a inviat, atunci orice invatatura a Lui este iluzie si orice framantare a omului este inutila. Prin Invierea Domnului descoperim insa ca viata noastra pe pamant are sens. Suntem responsabili pentru faptele noastre. Daca exista inviere, atunci faptele au valoare. Daca Mantuitorul n-ar fi inviat, atunci totul ne era permis sa facem in aceasta viata. Faptele bune nu s-ar fi putut deosebi de cele rele pentru ca n-am fi tinut seama de ceea ce facem bine sau rau, din moment ce toate sunt ingropate odata cu moartea. Asadar, nu ne este indiferenta viata pe care o traim aici. Prin Invierea Mantuitorului, viata capata valoare.

Cu învierea lui Hristos, omenirea a intrat într-un nou ciclu de existenţă, acela al Împărăţiei lui Dumnezeu. Viaţa este, de acum, orientată spre Împărăţia lui Dumnezeu, spre viaţa veşnică, care, într-o formă deja anticipată, este în mijlocul nostru, aici şi acum, ca Împărăţie a Duhului Sfânt, care călăuzeşte Biserica în Tainele vieţii viitoare până la a doua venire a Fiului lui Dumnezeu.

Pr. Gabriel Militaru

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s