Părintele Gabriel Militaru: Importanta pocaintei in viata crestinului

pocainta

Părintele Gabriel Militaru

Smereste-te, om mandru, si inainte de toate frange-ti mandria… De te vei birui, te vei smeri si vei deveni liber, cum nici nu te-ai fi inchipuit vreodata. Si vei incepe o lucrare mareata si-i vei face liberi si pe altii si vei vedea fericirea, caci viata ti se va umple.

Dostoievski, Cuvantarea despre Puskin

Biserica Orodoxa ne invata ca mantuirea nu se realizeaza doar prin jertfa lui Hristos pe cruce, ca rascumparare pentru jignirea adusa de omenire lui Dumnezeu ci mai ales prin unirea lui Hristos cel rastignit si inviat, cu oamenii ce cred in El, pentru ca si ei sa poata muri pacatului si invia. De aceea se acorda Tainelor un loc de mare importanta in iconomia mantuirii, ca mijloace prin care se infaptuieste aceasta unire a oamenilor cu Hristos.

Taina Spovedaniei sau a Pocaintei, consta in iertarea pacatelor celor ce se marturisesc si se caiesc pentru ele, de catre episcop sau preot – in mod vazut si de catre Hristos – in mod nevazut.

Aceasta Sfanta Taina a fost instituita de Mantuitorul Hristos prin faptul ca el Insusi a savarsit-o acordand cel dintai iertarea pacatelor unor persoane si prin faptul ca a dat puterea iertarii pacatelor si altor persoane, ucenicilor sai si urmasilor acestora. Asadar, iertarea acordata de ucenicii Lui si de urmasii acestora, este acordata de Hristos Insusi, adica o iertare acordata din cer: “Luati Duh Sfant, carora veti ierta pacatele, iertate vor fi si carora le veti tine, tinute vor fi” ( Ioan 20, 22-23 ).

Mantuitorul si-a inceput activitatea cu o chemare catre cei cazuti: “Pocaiti-va, caci s-a apropiat Imparatia cerurilor” (Matei 3,2). Plecand de la aceste cuvinte, Sfintii Parinti invata ca “a-ti recunoaste pacatul este un mare dar al cerului, mai mare decat vederea ingerilor”.

Elementele constitutive ale Tainei sunt: marturisirea sincera a pacatelor, cainta pentru ele si dezlegarea preoteasca. Atitudinea crestinului este foarte importanta, este cea care-l defineste si il situeaza pe scara urcusului duhovnicesc.

Noul Testament este plin de exemple, de atitudini, ale omului in fata lui Dumnezeu, pus in fata faptului de a-si recunoaste pacatele, de a se cai pentru ele: Zaheu vamesul, Fiul risipitor, Vamesul si fariseul, Sfantul apostol Petru si multi altii.

In Parabola Vamesului si a Fariseului ( Luca 18, 10-14 ), Mantuitorul face un scurt comentariu care va ramane memoriabil “Caci tot cel ce se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta “ (Lc. 18, 14 ). Fariseul se prezinta in fata lui Dumenzeu cu mandrie.

Greseala cea dintai a fariseului, a fost aceea ca se compara cu ceilalti, in loc sa se ocupe de el insusi, de probleme sufletului lui!. Nu venea cu inima smerita. Prin comparatie ii mai si judeca pe altii, incepand cu cel care se ruga in acelasi timp cu dansul, pe vames. Se lua pe el drept unitate de masura ca si cum el ar fi fost judecatorul.

Mandria nu-I place lui Dumnezeu. Dimpotriva, ii place smerenia, chiar daca vine din partea unui pacatos care se pocaieste. Un pacatos care se pocaieste este mai sus in ochii lui Dumnezeu decat un drept care se mandreste.

In fata lui Dumnezeu nu trebuie sa ne prezentam numai cu faptele noastre ci mai ales cu roadele pe care le lasa in sufletul nostru. Daca faptele nu au creat in sufletul tau o dispozitie deosebita de dragoste si smerenie, de compasiune si iertare, starea de suflet care te apropie de vecinul, prietenul, de dusmanul, de strainul, de oricine e aproapele tau, daca nu ti-au schimbat inima, facand-o mai buna, daca nu te-au indemnat sa te oferi sa-l ajuti atunci n-ai realizat mare lucru.

In aceasta parabola, Mantuitorul face dreptate vamesului, care, constient poate de abuzurile meseriei lui si de mentalitatea colectiva a vremii, se afla pe una din treptele pocaintei. Isi cunoastea bine locul si sufletul si mai ales stia ca Dumnezeu nu este numai drept ci si milos cu pacatosii. De aceea, cu ochii in pamant pentru ca pacatele il pironeau in pamant, a cerut mila pentru pacatele sale, asemeni fiului risipitor si talharului de mai tarziu, pe cruce. Atitudinea sa i-a adus “indreptarea”, “inima infranta si smerita”, cuvintele putine si la obiect, sufletul deschis si dornic de mantuire.

Mantuitorul l-a declarat “indreptat” in momentul in care s-a declarat pacatos, deci si-a recunoscut vinovatia. Recunoasterea adevarata nu poate fi urmata decat de schimbarea starii de dinainte, si de dorinta chiar a celui iertat de a-si proba schimbarea. Recunoasterea doar formala, zicerea din rutina: “Sunt pacatos”, nu valoreaza nimic in fata lui Dumnezeu.

Fericitul Augustin invata ca pocainta adevarata se cuprinde in doua miscari opuse ale inimii: una de ura fata de pacat si alta de iubire fata de Dumnezeu.

 Pr. Gabriel Militaru

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s