Apocatastaza origenista si implicatiile ei dogmatice (IV)

balthasarPărintele Gabriel Militaru

Hans Urs von Balthasar

(sursa foto: http://cruciality.wordpress.com)

POZIŢII TEOLOGICE CARE ACCEPTĂ APOCATASTAZA[i]

1. POZIŢII TEOLOGICE ACTUALE CARE ACCEPTĂ APOCATASTAZA

Aşa cum am afirmat, problema Apocatastazei prezintă un mare interes în rândul teologilor de astăzi, fie ei ortodocşi, catolici ori protestanţi. Sunt teologi care îmbrăţişează teoria apocatastazei, unii care o cred posibilă şi alţii care o afirmă mai mult sau mai puţin direct.

A ) Teologi străini

Apocatastaza este considerată posibilă de celebrii teologi şi gânditori, precum Florovski, Trubeţkoi, Florenski, Karsavin, Zankov,[ii] Hans Urs von Balthasar, Nikolai Berdiaev, S. Bulgakov, Vladimir Soloviov, Paul Evdokimov, care invocă în sprijinul lor şi pe M. Blondel, P. Claudel, Ch. Peguy, Gabriel Marcel, Leon Bloy, Henry de Lubac, Romano Guardini, Karl Rahner şi Joseph Ratzinger.[iii]

Serghei Bulgakov şi Vladimir Soloviov pleacă de la textul „ Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în răzvrătire ca pe toţi să-i miluiască ” ( Rom. XI, 32 ) şi trag concluzia că bunătatea lui Dumnezeu, fiind absolută, depăşeşte şi copleşeşte orice răutate şi încăpăţânare umană şi diabolică.[iv]

Bulgakov spune că „ îndumnezeirea nu este o acţiune fizică sau magică asupra omului, ci o acţiune interioară, o operă de har în om. Această operă se împlineşte cu concursul libertăţii omeneşti şi nu împotriva noastră ”.[v] De asemenea afirmă că „ această mântuire a omului, săvârşită de Hristos, noul Adam, printr-un act liber, pentru întreaga umanitate, fiecare om în particular trebuie să şi-o însuşească în mod liber ”.[vi]

Cu toate acestea, Bulgakov acceptă posibilitatea Apocatastazei, deoarece, afirmă el, „ doctrina Sf. Grigorie, dezvoltată cu mai multă consecvenţă, şi liberă de teoriile origeniene despre preexistenţa sufletelor, ea n-a fost niciodată condamnată. În consecinţă, ea păstrează dreptul ei de cetăţenie în Biserică, cel puţin în calitate de opinie teologică ( theologumenon )…..În tot cazul, nici un rigorism nu ne poate lua nădejdea, pe care ne-o dau cuvintele triumfătoare ale Sf. Pavel: „ Căci Dumnezeu i-a închis pe toţi în neascultare, pentru ca pe toţi să-i mântuiască. O, adâncul bogăţiei, al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu…! ” ( Rom. XI, 32,33 ) ”.[vii]

N. Berdiaev aduce ca argument în susţinerea Apocatastazei ideea că drepţii din rai nu vor putea fi fericiţi cu adevărat, cunoscând nefericirea celor din iad, dintre care pe unii cu siguranţă i-au cunoscut şi iubit foarte mult. Nefericirea acelora ar însemna nefericirea lor proprie. Prin urmare, iadul trebuie să aibă un sfârşit.[viii]

Berdiaev consideră că atât afirmarea, cât şi negarea eternităţii iadului reprezintă o raţionalizare neîngăduită a misterului. Dar de această raţionalizare nu scapă nici el, negând iadul. Prin aceasta se apropie de poziţia celor ce afirmă ieşirea sigură a celor de acolo, printr-o logică inevitabilă a mişcărilor sufleteşti, care trec de la suferinţă la regret.[ix] El admite un iad care constă din refuzul comuniunii cu Dumnezeu, dar el crede că acesta este un iad subiectiv, nu ontologic, şi declară că este cu neputinţă dureze veşnic.[x]

Vorbind despre învierea Domnului, N. Arseniev arată că „ ni s-a descoperit o străfulgerare trecătoare a ceea ce Viaţa veşnică reprezintă, iar aceasta este Viaţa înviată a lui Hristos. Un nou proces de regenerare şi restabilire a început, care va continua până când toţi oamenii vor fi mântuiţi, răscumpăraţi şi cuprinşi în Viaţa veşnică. Prin urmare, întreaga făptură va fi eliberată de robia stricăciunii primind eliberarea şi mărirea fiilor lui Dumnezeu. Veşnica povară a slavei lucrează deja în noi; ne transformă şi ne transfigurează ”.[xi]

Pentru Arseniev mântuirea tuturor oamenilor înseamnă „ un triumf total ” al lui Dumnezeu : „ Aceasta este făgăduinţa creştină, speranţa creştină : Finalitatea eliberării, triumful total şi ultim al Vieţii veşnice, iar această făgăduinţă şi speranţă este….consecinţa necesară, rezultatului faptului deja împlinit al victoriei care a fost deja câştigată. Aceasta este trăsătura specifică a mesajului creştin: speranţa lui profundă, certitudinea venirii, transfigurarea totală, finală ”.[xii]

Fără siguranţa acestei biruinţe totale a lui Dumnezeu, mesajul creştin ar deveni, în opinia lui N. Arseniev, incomplet : „ Fără această certitudine, mesajul creştin este incomplet. Trebuie să aibă loc o biruinţă totală a Domnului: o manifestare totală a biruinţei Sale. Prezenţa noastră, realitate imperfectă, nesatisfăcătoare, supusă răului, morţii şi suferinţei, va fi ridicată la Viaţa veşnică. Răul nu va mai exista, nici moartea, nici plângerea şi nici suspinul ”.[xiii]

Deşi afirmă clar libertatea omului de autodeterminare, care este respectată de către Dumnezeu, Paul Evdokimov admite speranţa unei mântuiri universale.

Vorbind despre libertatea omului, împotriva căreia nici Dumnezeu nu vrea şi nu poate lupta, Evdokimov spune : „ Dumnezeu a creat « libertatea secundă » şi îşi ia supremul risc al unei libertăţi emergente, capabilă să-L înfrângă, să-L facă să se pogoare în moarte şi în iad….Omnipotenţa Lui constă în locuirea libertăţii umane, cu preţul voalării propriei preştiinţe şi în scopul de a dialoga cu celălalt: Dumnezeu îl iubeşte până la această nemărginită patimă care aşteaptă un răspuns liber, ca şi crearea nesilită a unei comunităţi fiinţiale între Dumnezeu şi copilul Său. Toate-i sunt cu putinţă lui Dumnezeu, afară de puterea de a-l sili pe om să-L iubească ”.[xiv]

Există numeroase locuri în care P. Evdokimov pare că exclude ferm posibilitatea unei mântuiri a tuturor oamenilor, însă sunt şi locuri în care îşi manifestă dorinţa şi speranţa unei izbăviri universale. Astfel, el arată că : „ În teologia scolastică vedem cum eternitatea divină pietrificată striveşte viitorul ca un fel de streaşină supratemporală. Filosofii pun întrebări tulburătoare: dacă totul este predestinat, de ce să te mai rogi şi la ce bun să mai ceri ? De îndată ce a fost conceptualizată în termeni cauzali, gratuitatea mântuirii – acest minunat mister al Iubirii lui Dumnezeu pe care Reforma îl descifrează în Biblie şi la Sfinţii Părinţi – s-a transformat, din păcate, în teribila doctrină a dublei predestinări. Iar dacă astăzi se caută corectarea acesteia – vorbindu-se despre mântuirea tuturor, în ideea că Dumnezeu Însuşi este singurul vinovat – atunci nu prea văd la ce ar mai putea fi omul de folos….”.[xv]

Cu toate acestea, pentru Evdokimov, „ concepţia obişnuită despre chinurile veşnice nu e decât o părere şcolărească, o simplistă teologie de natură penitenţială… Ceea ce nu se poate admite este faptul că alături de veşnicia Împărăţiei, Dumnezeu ar pregăti-o pe aceea a iadului, ceea ce ar fi, într-un anumit sens, un eşec al lui Dumnezeu şi o victorie parţială a răului ”.[xvi]

El lasă, totuşi, problema în suspensie, considerând că „ Răsăritul nu limitează nici mila lui Dumnezeu, nici libertatea omului de a refuza harul ei. Dar, mai ales, nu limitează arta de a mărturisi şi inventivitatea iubirii, confruntată cu dimensiunea infernală a lumii ”[xvii], şi întrebându-se : „ Cine va câştiga, iubirea sau libertatea ? Amândouă sunt nesfârşite, iar infernul poartă această întrebare în firea lui    arzătoare ”.[xviii]

În zilele noastre Apocatastaza este considerată o mare performanţă de către Andreas Theodorou. Acesta înţelege apocatastaza şi o acceptă chiar în termenii origenişti, găsind fundamentul Apocatastazei în lipsa fundamentului ontologic al răului şi în unitatea firii umane.[xix]

Hans Urs von Balthasar ( 1905-1988 ), teolog elveţian catolic şi cardinal, acceptă Apocatastaza, despre care afirmă că înseamnă „ datoria de a nădăjdui pentru toţi oamenii ”.[xx] Dar, deşi mărturiseşte că „ Dumnezeu nu osândeşte pe nimeni şi că omul care se refuză definitiv iubirii Lui se condamnă el singur ”[xxi] şi că „ fără asentimentul meu nu se poate dispune de mine ca persoană liberă ”[xxii] , totuşi doreşte „ să fie admisă în schimb, nădejdea că lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu asupra creaţiei Sale reuşeşte.[xxiii]

Von Balthasar afirmă că dragostea lui Dumnezeu pentru fiecare om este absolută, inefabilă. Nici măcar sfinţii nu pot îndrăzni să spună că L-au iubit pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul. În acest context, mântuirea ţine, în ultimă instanţă, doar de iubirea lui Dumnezeu.

Cu toate că afirmă existenţa unei „ dogme potrivit căreia un număr de oameni se canonesc în gheena veşnică ”[xxiv], von Balthasar îşi pune întrebarea ce simt cei mântuiţi atunci când îi văd pe fraţii şi surorile lor „ perpelindu-se în iad ” sau ce impact ar avea pentru cei din rai vederea propriilor mame sau a prietenilor, chinuindu-se pe vecie.

Vrând să găsească cu orice chip o soluţie problemei Apocatastazei şi să justifice nădejdea proprie în mântuirea tuturor, dar afirmând libertatea omului, Hans Urs von Balthasar ajunge la concluzii uimitoare. El afirmă că „ libertatea umană nu poate fi nici înfrântă şi nici înlăturată de cea divină, dar poate fi cumva păcălită ”.[xxv] Cum ?! „ ….În aşa fel, că Duhul Sfânt, Duhul libertăţii absolute, ne permite să vedem înlăuntrul spiritului nostru liber care ar fi propria libertate reală, el confruntându-ne aşadar cu noi înşine, cu cea mai înaltă putinţă a noastră: noi am putea nu doar să spunem « da » în ce ne priveşte pe noi înşine ( asta o dobândeşte pentru noi substituţia ), dar, mai mult, ne este prezentată, ba chiar oferită şi utilitatea unui astfel de « da », şi plăcerea în acest sens. Vrei cu adevărat să exişti pentru totdeauna în contradicţie cu tine însuţi ? ”[xxvi] Şi conchide, spunând că „ sfârşiturile iubitoare sunt cele ce se transformă în iertarea răsăriturilor libere ”.[xxvii]

În sprijinul afirmării Apocatastazei, von Balthasar aduce mărturiile unor teologi actuali de prim rang.

Mai întâi este vorba despre Walter Kasper , teolog şi filosof german catolic  ( episcop, din 1989 ) , care a alcătuit Catehismul catolic pentru adulţi şi care afirmă că : „ Nici în Sfânta Scriptură, nici în tradiţia bisericească a credinţei nu se spune cu certitudine despre vreun om că s-ar afla cu adevărat în infern. Ci mai degrabă ţi se arată infernul ca posibilitate reală, legată de oferta îndreptării şi a vieţii ”.[xxviii]

Este nominalizat apoi, cardinalul Jean Danielou ( 1905-1974 ), teolog francez catolic şi cardinal ( din 1969 ), care spune : „ Adesea înţelegem nădejdea prea individualist, de parcă ar privi doar mântuirea noastră. În realitate, nădejdea se referă în mod esenţial la marile fapte ale lui Dumnezeu privind întreaga Creaţie. Ea priveşte destinul întregii omeniri. Mântuirea acesteia o aşteptăm; nădejdea ia seamă de fapt la mântuirea tuturor oamenilor, şi doar în măsura în care eu aparţin acestora se referă şi la mine ”.[xxix]

Karl Rahner ( 1904-1984 ), teolog german de însemnătate, numit de Papa Ioan XXIII în 1963 teolog al Conciliului Vatican II, afirmă că : „ Trebuie să menţinem laolaltă, fără a le cântări sau compara, cuvintele spuse despre puterea năzuinţei universale de mântuire a lui Dumnezeu, despre izbăvirea tuturor prin Hristos şi despre datoria de a nădăjdui în mântuire pentru toţi – şi cele spuse despre posibilitatea reală a pierzaniei veşnice ”.[xxx]

Hermann-Josef Lauter se întreabă : „ Vor putea fi împăcaţi toţi, într-adevăr ? La această întrebare nu poate răspunde nici o teologie sau profeţie. Dar iubirea nădăjduieşte totul ( I Cor. XIII, 7 ). Ea nu poate face altceva decât să nădăjduiască în împăcarea tuturor oamenilor întru Hristos. O astfel de nădejde nelimitată e creştineşte nu doar îngăduită, ci necesară ”.[xxxi]

Joachim Gnilka spune : „ Nu mă pot opri să n-am impresia că cel puţin uneori Pavel nutrea în sinea lui nădejdea arzătoare că toţi oamenii îşi vor afla mântuirea, o părere care mai târziu s-a răspândit ca doctrină sub numele de apocatastază, şi a fost condamnată ca doctrină. E însă permis şi astăzi să nutreşti această speranţă, pornind de la premisa că solidaritatea cu omenirea, care îşi găseşte expresia în această speranţă, e probată, impusă prin lupte şi îndurată de creştini într-un mod asemănător celor petrecute în Faptele Apostolilor ”, iar           Gisbert Greshake , teolog german şi profesor de dogmatică şi teologie ecumenică, excalmă : „ Totuşi: nădejde universală!”.[xxxii]

J. Gaïth , teolog catolic, consideră Apocatastaza Sfântului Grigorie de Nyssa ca pe o restaurare necesară în bine, unde iadul nu va fi etern, nici focul acestuia pentru că răul trebuie să dispară cu necesitate pentru că nu a existat din eternitate, deci nu poate exista pentru totdeauna, ca Dumnezeu. Gaïth vede restabilirea libertăţii omului în restabilirea fără distincţii a tuturor întru bine. Dar aceasta ar nesocoti chiar libertatea însăşi. Dumnezeu nu restabileşte libertatea ontologică a omului nesocotind libertatea autodeterminării acestuia.[xxxiii]

M. Paternoster arată că : „ O combinaţie din păcat şi suferinţă care este fără sfârşit este, prin definiţie, un rău care niciodată nu poate fi întors în bine, însă rămâne pentru vecie o pată în obrazul creaţiei lui Dumnezeu ”.[xxxiv]

Karl Barth ( 1886-1968 ), teolog elveţian evanghelic, fondatorul teologiei dialectice, afirmă că Iisus Hristos a murit pentru noi, păcătoşii, ca singurul ce a fost condamnat de Dumnezeu, pentru ca noi toţi să devenim, prin El, aleşi. În opinia lui Hans Urs von Balthasar, această doctrină se apropie prea mult de doctrina Apocatastazei, întrucât ceea ce la unii rămâne un obiect al nădejdii, la Karl Barth practic devine o certitudine.[xxxv]

Hans Urs von Balthasar enumeră ca adepţi ai Apocatastazei şi pe : cardinalul Henri de Lubac ( 1896-1991 ; teolog francez catolic, cardinal din 1983 ), Erich Przywara ( 1889-1972 ; filosof german al religiei şi iezuit ), Joseph Ratzinger ( teolog german catolic, cardinal din 1977 ), Hansjürgen Verweyen ( teolog şi filosof german, profesor de teologie fundamentală ), Romano Guardini ( 1885-1968 ; teolog german catolic, de origine italiană, şi filosof al religiei ), Edith Stein ( filosof german, beatificată de Papa Ioan Paul II în 1987 ), Tereza de Avila [xxxvi], Catarina de Siena [xxxvii], Adrienne von Speyr. [xxxviii]


[i]A rticolele publicate aici sub titlul “Apocatastaza origenista si implicatiile ei dogmatice” fac parte din propria noastra lucrare de licenta “Problematica actuala a Apocatastazei“, sustinuta in anul 2004 la Facultatea de Teologie Ortodoxa “Patriarhul Justinian” din cadrul Universitatii din Bucuresti; Toate drepturile apartin autorului

[ii] Mircea Vulcanescu, Răspuns la un răspuns , în  « Viaţa românească » , nr. 11-12 / 1994 , p. 105.

[iii] Pr. Lect. George Remete, Dogmatica Ortodoxă , Ed. Episcopiei Ortodoxe  , Alba-Iulia , 2000, p. 357.

[iv] Ibidem.

[v] Serghei Bulgakov, Ortodoxia , Ed. Paidea , Bucureşti , 1997 , p. 121.

[vi] Ibidem , p. 123.

[vii] Ibidem , p.206.

[viii] Pr. Lect. George Remete, op. cit. , p. 357.

[ix] , Pr. Prof. Staniloae, op. cit. , p. 269.

[x] Ibidem , p. 274.

[xi] N. Arseniev, Descoperirea Vieţii veşnice , Ed. Credinţa noastră , Bucureşti , 1991 , p. 96.

[xii] Ibidem , p. 100.

[xiii] Ibidem , p. 101.

[xiv] Paul Evdokimov, op. cit. , p. 35.

[xv] Ibidem , p. 20-21.

[xvi] Ibidem , p. 106.

[xvii] Ibidem , p. 108.

[xviii] Ibidem , p. 106.

[xix] Pr. Dr. , Vasile Raduca, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa , Ed. IBMBOR , Bucureşti , 1996 , p. 358.

[xx] Hans Urs von Balthasar,  op. cit. , p. 9.

[xxi] Ibidem , p. 11.

[xxii] Ibidem , p. 59.

[xxiii] Ibidem , p. 37.

[xxiv] Ibidem , p. 9.

[xxv] Ibidem , p. 74.

[xxvi] Ibidem , p. 60.

[xxvii] Ibidem , p. 61.

[xxviii]Ibidem , p. 10.

[xxix]Ibidem , p. 12-13.

[xxx] Ibidem , p. 65.

[xxxi] Ibidem , p. 65-66.

[xxxii] Ibidem ,  p. 66.

[xxxiii] Dr. , Vasile Raduca, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa, p. 370.

[xxxiv] Pr. Prof. , Sebastian Chilea, Despre ipotezele lui Origen , în  « Studii Teologice » , nr. 1 – 2 / 1978 , p. 80.

[xxxv] Hans Urs von Balthasar,  op. cit. , p. 48.

[xxxvi] Ibidem , p. 14-15.

[xxxvii] Ibidem , p. 66.

[xxxviii] Ibidem , p. 13.

___________________________

Pr. Gabriel Militaru

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s