Sfinţii Trei Ierarhi, modele actuale de receptare teologică a ştiinţei şi tehnicii

sfintii-trei-ierarhiPărintele Diacon Adrian Sorin Mihalache

Viaţa şi scrierile sfinţilor provoacă uimire. Faptele şi gândurile lor răscolesc sau lasă fără grai pe oricine se încumetă să se apropie, să-i descopere şi să-i înţeleagă. Surpriza, care capătă uneori şi accentele dramatice ale unui şoc existenţial sau cultural, apare la întâlnirea cu expresiile vieţii lor. Sfinţii răstoarnă, de fapt, o ordine îndeobşte acceptată de lume. Viaţa lor are un parcurs distinct. Ei nu vizează căi bătătorite, către împlinirea a ceea ce este omenesc, ci poteci abrupte, prin viaţă şi prin istorie, care duc spre cer

În fond, privită din mijlocul vieţii lumeşti, sfinţenia rămâne surprinzătoare, pentru că şi cei ce trăiesc departe de lumina ei resimt adesea că tocmai sfinţenia este firescul care le lipseşte. Sfinţenia răscoleşte, pentru că în biruinţele sfinţilor asupra răului şi a firii căzute şi în virtuţile lor se pot vedea mai lesne propriile noastre neputinţe.

Societatea ştiinţei – un prezent sub asediul viitorului

Desigur, şi viaţa, şi scrierile Sfinţilor Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur, prăznuiţi astăzi, surprind pe cititorul modern. Şi, din multele aspecte formidabile ce ar putea fi evocate acum, ne oprim la un aspect particular. E vorba despre câteva locuri din scrierile lor care, privite din miezul societăţii informaţionale, în epoca post-postmodernităţii tehnice, ne-am aştepta, poate, să fie mai puţin actuale. Este vorba de maniera în care sfinţii aceştia au receptat cercetarea ştiinţifică şi tehnica. Însă, recitind astăzi, după mai bine de un mileniu şi jumătate, câteva scurte pasaje din scrierile lor, regăsim interpretări de o actualitate remarcabilă, interpretări ce vădesc forţă şi prospeţime edificatoare chiar în raport cu datele recente ale ştiinţelor, dar şi cu tehnica.

Situaţia aceasta surprinde, dacă ne gândim că ştiinţa şi tehnica, preocupări omeneşti de primă mână, au progresat imens în ultimele decenii, schimbând prin amploarea realizărilor lor cele mai mărunte aspecte ale vieţii. Postmodernitatea, ca experienţă culturală de o noutate radicală pentru întreaga umanitate, a fost şi este intens catalizată, în toate aspectele ei, de către ştiinţă şi tehnică. Încât s-ar putea spune că, prin aportul acestora, cuprinsul vieţii omeneşti pare a fi invadat prea repede de o lume a viitorului, instaurată peste noapte, în cele mai ascunse unghere din cotidian, fără nici un avertisment, cu metamorfoze rapide, radicale şi ireversibile, ce se întind peste toate planurile vieţii.

Viaţa Sfinţilor Ierarhi – profund edificatoare

Este adevărat că, dacă privim mai atent, descoperim că prezentul nu e doar luminos. Trăim într-o epocă a oportunităţilor, dar într-una în care nici riscurile tehnologiei nu lipsesc. Suntem în era când omul e slujit tot mai bine de ştiinţă şi e ameninţat tot mai mult de mijloacele tehnice născute din ea; ştim tot mai multe lucruri despre misterele universului şi ale vieţii şi despre abisul conştiinţei omeneşti, dar suntem tot mai rar şi mai puţin dispuşi spre contemplaţie. Foarte adesea, nu mai parcurgem drumul de la stadiul înţelegerii raţionale a lumii până la cunoaşterea de sine şi la înfrumuseţarea vieţii sufleteşti prin virtuţi. În felul acesta, ştiinţa râmâne dezlegată de spiritualitate, iar lumea sensibilă nu ne mai urcă spre planul inteligibil, încât ajungem să trăim o viaţă fără fundal metafizic şi, în ultimă instanţă, fără adâncime spirituală.

Tocmai de aceea, Sfinţii Trei Ierarhi sunt, într-un mod profund şi discret, edificatori. Putem găsi în scrierile lor, după multele secole în care umanitatea s-a scăldat în nenumărate valuri de gândire şi cultură, interpretări ale textelor scripturistice şi îndemnuri folositoare care pot edifica pe om, chiar în situaţia de acum, în efemera post-postmodernitate care se grăbeşte să îmbătrânească.

Sfântul Vasile cel Mare: Sfânta Scriptură nu interzice explorarea lumii

În câmpul dialogului dintre teologie, filosofie şi ştiinţă, redescoperit şi intens frecventat în ultimele decenii, deosebirea dintre teologie şi ştiinţă este esenţială. Un aspect relevant în această chestiune e maniera în care sfinţii abordează textul Sfintei Scripturi. Este adevărat, găsim astfel de abordări şi la alţi autori, însă Sfinţii Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur subliniază mai apăsat şi în multe locuri deschiderea aceasta edificatoare a înţelesurilor Scripturii către locul şi rolul ştiinţelor şi al tehnicii.

Cu ce tip de autoritate trebuie învestit textul biblic, şi care este locul şi competenţa ştiinţelor? Realizarea unui dialog autentic se leagă strâns de o repartizare adecvată a rolurilor pentru teologie şi ştiinţă.

Găsim, în legătură cu aceasta, câteva locuri în scrierile Sfântului Vasile cel Mare. Unul dintre ele indică faptul că textul Scripturii nu trebuie folosit pentru a stăvili eforturile umane de înţelegere a lumii, pentru că Scriptura nu e menită să ţină locul descoperirilor pe care omul însuşi le poate face. „Când Moise a spus: „Întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”, a trecut sub tăcere: apa, aerul, focul şi toate acelea care se nasc din aceste elemente; că acestea erau în Univers ca nişte completări ale lumii; dar istoria facerii lumii le-a lăsat la o parte, pentru a deprinde mintea noastră cu cercetarea; i-a dat puţine date, ca să mediteze asupra celor care nu s-au spus” (Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, Omilia a II-a, III, în colecţia PSB, vol. 17, p. 87). „Negreşit, scrie ierarhul Cezareei în altă parte, au fost făcute odată cu cerul şi pământul şi cele ce sunt între cele două extreme. Deci, chiar dacă Moise n-a spus nimic despre elementele lumii, de foc, de apă, de aer, tu, însă, cu propria ta minte, înţelege (s.n.) mai întâi că toate aceste elemente sunt amestecate în tot ce există. În pământ vei găsi şi apă şi aer şi foc, odată ce din pietre sare foc, iar fierul, care este şi el născut din pământ, dacă este frecat, scoate cu îmbelşugare foc” (pp. 78-79).

Interpretări de acest fel arată că textul Revelat nu interzice strădaniile omeneşti de cunoaştere şi înţelegere a lumii. Este reprezentativă aici afirmaţia Sfântului Vasile cel Mare, potrivit căreia „nu se micşorează admiraţia pentru lucrurile măreţe din natură dacă se descoperă chipul în care Dumnezeu le-a făcut” (pp. 81-82).

Sfântul Ioan Gură de Aur: Universul creat e prilej de creştere duhovnicească

De fapt, demersul de explorare a lumii poate fi un preambul pentru viaţa spirituală, pentru că întreaga Creaţie e un indicator către Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare scrie, în acest sens, că lumea e o „şcoală a sufletelor înzestrate cu raţiune” şi „loc unde se poate învăţa cunoaşterea lui Dumnezeu”, „o călăuză a minţii pentru contemplarea celor nevăzute” (p. 77). Şi, deosebit de semnificativ aici, nimic din cele constatate în lume, prin ştiinţă, nu rămâne fără o legătură cu dimensiunea spirituală a vieţii. „Nici una dintre ierburile făcute de Dumnezeu nu-i de prisos, nu-i nefolositoare: sau dau hrană uneia dintre necuvântătoare, sau sunt descoperite de ştiinţa medicală pentru vindecarea bolilor noastre” (p. 123). „E drept, nu cunoaştem natura existenţelor; dar este atât de minunat cât ne cade sub simţuri, încât mintea cea mai ascuţită se vădeşte a fi neputincioasă în faţa celei mai mici făpturi din lume, fie pentru a o descrie cum se cuvine, fie pentru a da laudă cuvenită Creatorului” (p. 83).

Interpretări de acest fel găsim şi la Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dacă nu ajungeţi sau nu puteţi pricepe raţiunea tuturor creaturilor, asta nu vă fie vouă temei de necredinţă, ci pricină de slavoslovie. Când gândul rămâne neputincios şi mintea nu mai poate cuprinde, du-te cu mintea la măreţia Stăpânului tău şi tocmai de aici conchide că atât de mare e puterea Lui, că noi nu putem şti precis nici raţiunea celor făcute de El” (Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit., 95). Toate cele create de Dumnezeu se dovedesc a fi prilejuri bune pentru creşterea duhovnicească a omului. „Nimic nu s-a făcut în zadar, nimic nu s-a făcut fără rost! N-ar fi fost lăudate de Creator dacă n-ar fi fost create spre oarecare trebuinţă!” (pp. 93-94).

Tradiţia patristică va dezvolta maniera aceasta de a vedea Creaţia, ajungând să afirme că lumea este o vorbire a lui Dumnezeu adresată oamenilor, exprimată prin lucruri create şi prin Scriptură. Mai mult, odată cu Întruparea lui Hristos, aceste expresii ale lui Dumnezeu adresate omului nu îşi pierd nicidecum rostul, ci se văd, într-un mod mai desluşit, ca arătări ale Sale, ca plasticizări şi cuvinte ale bunelor Sale voiri (Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua).

Sfântul Grigorie Teologul: În ordinea universului vedem pe Creator

Aşadar, deplina întrebuinţare a ştiinţelor privitoare la lumea sensibilă se realizează atunci când toate sunt puse în legătură cu Dumnezeu. Găsim formulat acest lucru, într-un mod admirabil, şi la Sfântul Grigorie Teologul. El afirmă în acest sens: „Că Dumnezeu este, şi că este cauza făcătoare şi susţinătoare a tuturor împreună, ne învaţă privirea şi legea (ordinea) naturii. Privirea, îndreptându-se spre cele văzute şi armonios stabilite şi totodată în mişcare, şi ca să spun aşa, mişcate şi purtate în chip nemişcat, deduce din cele văzute şi astfel rânduite pe Autorul lor. (…) Căci văzând cândva o chitară împodobită cu cea mai mare frumuseţe şi auzind armonia ei, nu va putea să nu ştie de făcătorul ei şi cântăreţul ei, trecând la el cu înţelegerea, chiar dacă nu-l cunoaşte prin vedere? Aşa ne este vădit şi nouă Cel ce a făcut şi mişcă şi susţine cele făcute, chiar dacă nu e cuprins cu înţelegerea. E foarte necunoscător cel ce nu înaintează de bună voie până la acestea şi nu urmează dovezile date de natură (s.n.).” (Cele cinci cuvântări teologice ale celui între sfinţi părintelui nostru Grigorie de Nazianz, Editura Anastasia, 1993, p. 25.)

Găsim nenumărate îndemnuri de a trece din planul vieţii sensibile în cel al vieţii inteligibile, şi de a lega simţurile şi tot ceea ce receptează ele în lume de mintea care trebuie să urce către Dumnezeu. „Vreau să rămână în tine şi mai puternică minunea creaţiei, pentru ca, oriunde te-ai găsi şi lângă orice fel de plantă te-ai afla, să-ţi aduci aminte cu tărie de Creator. Când vezi un fir de iarbă verde şi o floare, să te duci cu mintea la firea omenească, aducându-ţi aminte de imaginea înţeleptului Isaia, care a spus că „tot trupul este ca iarba şi toată slava omului, ca floarea ierbii” (Isaia 40, 6).” (Sf. Vasile cel Mare, op. cit., p. 121.) „Cunoscând în toate înţelepciunea lui Dumnezeu, să nu încetezi nicicând a-L admira şi nici a slăvi pe Creator prin toată creaţia” (p. 165).

Iar înţelesul sfinţilor merge mai departe, către folosinţa spirituală a ştiinţei. Sf. Ioan Gură de Aur observă în legătură cu un eveniment consemnat în Vechiul Testament: „Noe a sădit vie şi a băut din vin şi s-a îmbătat. Astfel pentru că a fost consumat în exces, peste măsură, leacul descurajării şi al sănătăţii nu numai că nu i-a folosit, dar i-a şi vătămat starea lui. (…) Dar poate va spune cineva: din ce pricină a fost adusă la viaţă o plantă aducătoare de atâtea rele? (…) Nu vorbi, omule, în mod simplist despre cele survenite. Fiindcă nici planta nu este rea, nici vinul, ci întrebuinţarea peste nevoi… Deci vezi întrebuinţarea vinului, şi nu atribui totul vinului, fiindcă la rău se trece prin libera alegere a voinţei stricate. Şi astfel, gândeşte-te unde s-a făcut folositor vinul şi înfricoşează-te, omule. Căci prin el se săvârşeşte însăşi condiţia mântuirii noastre” (Sf. Ioan Gură de Aur, La Facere, Omilia 29, apud. Panayotis Nellas, Omul animal îndumnezeit, Editura Deisis, Sibiu, 1999, p. 128).

Prin tehnică, omul exercită lucrarea sa asupra Creaţiei

În felul acesta, ştiinţele pot fi văzute ca eforturi ce contribuie la desluşirea raţionalităţii ascunse în lumea sensibilă, raţionalitate ce se face hrană pentru minte. Pentru că mintea poate vedea în ţesătura lucrurilor înţelesurile spirituale ale celor create şi legătura lor cu Creatorul. În felul acesta, ştiinţele, trecându-ne dincolo de coaja sensibilă a lucrurilor, ne pot arăta că în Universul creat Creatorul se deschide spre noi!

Într-un fel asemănător este văzută şi tehnica, ce se naşte din strădaniile ştiinţelor. Sfântul Ioan Gură de Aur avertizează în acest sens: „vezi puţin, iubitule, cum se gospodăreşte constituţia lumii, şi fiecare a fost făcut de înţelepciunea lui Dumnezeu sădită în fire, inventator al unui meşteşug oarecare, şi aşa s-au introdus în viaţă ocupaţiile meşteşugurilor” (Sf. Ioan Gură de Aur, „La Facere”, apud. Panayotis Nellas, Omul animal îndumnezeit, p. 126); „şi pe cele ce înoată în adâncul apelor şi pe cele ce zboară în înălţime ţi le-a supus prin tehnică Stăpânul. (…) Să rămânem, aşadar, spunând acestea, admirând grija Lui şi uimiţi de înţelepciunea, iubirea de oameni şi pronia Sa pentru noi” (p. 127).

Ştiinţa, tehnica şi esenţa spirituală a vieţii omeneşti

Modelul acesta de cunoaştere uneşte admiraţia pentru lumea creată cu viaţa închinată Creatorului, aşezând ştiinţa şi explorarea lumii chiar în edificiul de îndumnezeire al omului. În felul acesta cercetarea ştiinţifică e valorizată într-un mod desăvârşit, fiind pusă în legătură directă cu înfrumuseţarea vieţii personale, cu întărirea exerciţiului contemplativ al minţii, şi cu slujirea doxologică nemijlocită, pentru slăvirea lui Dumnezeu. Un astfel de model este vital astăzi. Pentru că mintea noastră, exersată prea mult în discursul politic sau afectată prea tare de reflecţia filosofică, riscă să se deprindă cu dispoziţia gândirii autonome. Textele denotative şi instrumentalizările tehnicii, care ne împresoară orizontul discursului public sau academic şi experienţa cotidiană, tind să slăbească tot mai mult putinţa raţiunii de a se apleca într-un mod distinct, adecvat, către textul revelat al Scripturii şi către folosinţa euharistică a lucrurilor. Dezvoltările societăţii, care nu încetează să ne propună modalităţi tot mai rafinate de aservire a lumii şi a materiei, rafinând tot mai mult standardele de viaţă, ameninţă să ne scadă capacitatea de efort, în întreprinderea aceasta de a extrage din datele ştiinţelor, din reflecţia filosofică privind condiţia omului şi raporturile lui cu lumea seva existenţială care ne hrăneşte în drumul căutărilor şi nevoilor noastre ultime.

De aceea, reflecţia privind maniera în care explorăm şi exploatăm lumea şi asupra modului cum folosim descoperirile ştiinţelor şi potenţialul tehnologiilor e urgentă şi necesară, iar exemplul Sfinţilor Ierarhi e edificator. Putem păşi pe urmele lor, luminaţi de viaţa lor şi întăriţi de lucrarea harului lui Dumnezeu, care a lucrat şi în ei, şi care lucrează şi azi în Biserică. Pentru că vieţile sfinţilor sunt evenimentele vii din biografia întipărită de Dumnezeu în istoria lumii. Sfinţii sunt urmele pe care Biserica le lasă în trupul umanităţii de-a lungul veacurilor, mărturii ce dovedesc faptul că omul e însoţit de El pretutindeni în istorie şi că, prin efort personal şi ajutor divin, el se poate ridica dincolo de ceea ce este sensibil. Vedem în sfinţi că urcuşul nu poate fi stăvilit de nimic. Dimpotrivă, prin toate cele ce există, omul se poate ridica la putinţa unei vieţi în comuniune cu Dumnezeu.

Sursa: Agora creştină

Anunțuri

O părere la “Sfinţii Trei Ierarhi, modele actuale de receptare teologică a ştiinţei şi tehnicii

  1. Pingback: Sf. Trei Ierarhi | albastru de...

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s