Învierea duhovniceasă din lucrarea faptelor bune

Hristos-a-Inviat-Invierea-Domnului-Adevarat-a-Inviat

 Părintele Calistrat

„Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit !” (In. 11, 21)

„Ştiu că oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu Îţi va da !” (In. 11, 22)

„Pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna !” (In. 12, 8)

„Milă voiesc, iar nu jertfă !” (Mt. 9, 3)

„Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici – Mie Mi-aţi făcut !” (Mt. 25, 40)

„Milostenia va curăţi păcatele !” (Sir. 3, 29)

„Cel ce va da de băut unuia dintre aceştia mici fie şi numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic – adevărat grăiesc vouă: nu îşi va pierde plata sa !” (Mt. 10, 42)

„Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte – acela este care Mă iubeşte !” (In. 14, 21)

„Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii !” (Mt. 25, 34)

„Osana Fiului lui David: binecuvântat este Cel Ce vine întru Numele Domnului !” (Mt. 21,9)

„Marta I-a zis:  eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume !” (In. 11,27)

             „Cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii !” (Evr. 4, 12), scria evreilor Sfântul Apostol Pavel, sfătuindu-i să nu uite nici de lucrarea rugăciunii, nici de împlinirea milosteniei faţă de cei săraci: „şi pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi !” (Mt. 23, 23); „iar când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: suntem slugi netrebnice, pentru că nu am făcut decât ceea ce eram datori să facem !” (Lc. 17,10).

               Învăţătura Sfintei Evanghelii cu privire la mântuirea omului prin harul dreptei-credinţe şi lucrarea faptelor bune implică îndemnul la urmarea în viaţă a acelei căi pe care sufletul poate dobândi atât eliberarea din lanţurile patimilor şi din cătuşele păcatelor, cât şi întâlnirea cu Dumnezeul Cel Viu al Adevărului. Căci  „nici un desfrânat sau necurat sau lacom de avere (care este un închinător la idoli) nu are moştenire în împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu !” (Ef. 5, 5). Şi de aceea Mântuitorul Hristos ne îndeamnă: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv !” (Lc. 6, 36), căci „Fericiţi cei milostivi – că aceia se vor milui !” (Mt. 5, 7); şi iarăşi: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este !” (Mt. 5, 48), desăvârşirea fiind posibilă tocmai prin lucrarea stăruitoare a rugăciunii neîncetate: „în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină” (I Cor. 14, 19).

                Rugăciunea însă nu se face oricum, ci cu trezvie, prin luare-aminte la sine: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită !” (Mt. 26, 41). „Fiţi treji !” (I Pt. 5, 8), „fiţi tari !” (I Cor. 15, 58), „să fie mijloacele voastre încinse şi făcliile voastre aprinse !” (Lc. 12, 35) – aceste făclii simbolizând lumina faptelor bune. Nu degeaba Sfântul Apostol Iacov atrăgea atenţia asupra faptului că „credinţa fără de fapte moartă este !” (Iac. 2, 26), după cum şi faptele fără credinţă moarte sunt…

               De-a lungul timpului s-a constatat că în practica vieţii bisericeşti unii creştini pun accentul pe împlinirea pravilei de rugăciune, urmând consecvent şi preponderent dobândirea anumitor stări de trăire duhovnicească interioară, în vreme ce alţii se preocupă mai mult cu săvârşirea faptelor de filantropie creştină, prin acte de milostenie şi de ajutorare, prin tot felul de binefaceri şi gesturi de caritate, străduindu-se astfel să împlinească porunca divină: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi !” (Mt. 19, 19), după cum şi îndemnul: „Să nu fie mâna ta întinsă la luat şi strânsă la dat !” (Sir. 4, 33), căci „Mai fericit este a da decât a lua !” (Fapte 20, 35), aducându-şi aminte de asemenea şi de zicala din bătrâni: „Cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu Îl împrumută !”. Cu atât mai mult cu cât până şi sfinţi care au strălucit cu osârdie în viaţa pustnicească (precum Sfântul Isaac Sirul) ne învaţă pe fiecare că „folosul aproapelui este roada ta !”. Aceasta pentru ca nu cumva să se împlinească blestemul profetic al Psalmistului: „rugăciunea lui să se prefacă în păcat !” (Ps. 108, 6), în condiţiile în care petreci cu orbire din pricina părerii-de-sine, crezând că ar fi un lucru cu adevărat bine-plăcut Domnului ca tu (îndestulat fiind cu de toate) să te încui în cămara ta pentru a înălţa rugăciuni la Cer, în vreme ce aproapele tău îţi bate zadarnic la uşă, cerându-ţi ajutorul pentru a nu pieri de foame: „un sărac (anume Lazăr) zăcea înaintea porţii bogatului, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa lui; şi până şi câinii venind, lingeau bubele lui !” (Lc. 6, 20-21). După cum hulea şi celălalt bogat pomenit în Sfânta Evanghelie, cel care şi-a mărit hambarele pentru a încăpea în ele mulţimea bogăţiilor adunate şi a-şi asigura astfel belşugul din anii următori: „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te !” (Lc. 12, 19).

           Prin astfel de exemple, de fapt, Mântuitorul Iisus Hristos ne atrage atenţia asupra faptului că între râvna de bună-sporire spirituală şi pofta de agonisire materială se arată a fi „prăpastie mare” (Lc. 16, 26). Celui care doreşte să moştenească viaţa veşnică, Hristos îi spune: „Vinde toate câte ai, împarte-le săracilor – şi vei avea comoară în ceruri! Iar tu  vino de urmează Mie !” (Lc. 18, 22). Sfântul Apostol Matei ne descoperă faptul că  „auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii” (Mt. 19, 22). O astfel de întâmplare ne vorbeşte despre ipocrizia sau falsitatea celor „cărora le place să se plimbe în haine lungi, care iubesc plecăciunile în pieţe şi scaunele cele dintâi în sinagogi şi locurile cele dintâi la ospeţe, mâncând casele văduvelor şi de ochii lumii rugându-se îndelung !” (Lc. 20, 46-47); şi de aceea, „când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor !” (Mt. 6, 2), căci „toate faptele lor le fac ca să fie priviţi de oameni…” (Mt. 23, 5), neluând seama la îndemnul Mântuitorului care ne învaţă ca atunci când postim şi ne rugăm, să nu o facem spre slava deşartă cea de la oameni, ci în chip tainic, smerit, ferit de ochii lumii: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii, că ei îşi smolesc feţele ca să se arate oamenilor că postesc; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor! Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns; iar Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie !” (Mt. 6, 16-18). Aceasta deoarece nu puţini sunt cei care, lipsiţi de discernământ, confundă aparenţele înşelătoare ale evlaviei făţarnice cu adevăratele virtuţi duhovniceşti, şi astfel pronunţă tot felul de sentinţe asupra unora şi a altora, uitând cu desăvârşire faptul că doar Dumnezeu e Singurul şi Dreptul Judecător Care are puterea de a-I judeca pe cei zidiţi de El Însuşi după chipul şi asemănarea Sa. Să nu uităm nici faptul că „preocuparea pentru imagine” (adică pentru felul în care ne privesc şi ne consideră ceilalţi) este o simplă meteahnă politicianistă, care nu ajută pe nimeni cu nimic la mântuire, căci „cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot ?!” (Lc. 12, 25). Ba chiar, mai mult, Sfinţii Părinţi ne atrag atenţia categoric asupra faptului că atunci când suntem lăudaţi, de fapt nu ni se face un bine, ci mai degrabă ni se face un rău, întrucât este hrănită şi creşte în lăuntrul nostru patima mândriei prin această deşartă-slăvire şi strecurare de greşită părere-de-sine şi arogantă înălţare-de-sine în inima şi aşa bolnavă de egoism şi  de individualism şi de autosuficienţă, făcând-o ca astfel să devină „cu totul sălaş dracilor” (Sfântul Simeon Metafrastul).           

              Şi, deşi patimile colcăie în noi, totuşi avem permanent la îndemână justificări şi îndreptăţiri şi scuze pentru toate neputinţele şi slăbiciunile pe care noi înşine ni le tolerăm sau chiar ni le cultivăm în suflet: „A, nu, nu suntem leneşi la rugăciune, ci suntem doar foarte ocupaţi, prea ocupaţi, nu avem timp din pricina prea multelor probleme care sunt de rezolvat!”, uitând însă că „pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii !” (Mt. 2, 36). Şi iarăşi: „A, nu, nu suntem zgârciţi, avari, răutăcioşi, lacomi şi invidioşi – noi doar ne asigurăm ziua de mâine, mai bine ca alţii, care nu ştiu să o facă!” – (doar, vorba ceea: „mai bine arunci decât să nu-ţi ajungă; în fond fiecare cu treaba lui!”) – iarăşi, uitând, că Fiul lui Dumnezeu ne îndeamnă: „Adunaţi-vă comori în Cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură !” (Mt. 6, 20); aceasta pentru că oricum  „cine nu adună cu Mine – risipeşte !” (Mt. 12, 30).

      Adunaţi-vă comori în Cer, adică „îmbogăţiţi-vă în Dumnezeu”, aceasta fiind spre înveşnicirea sufletului, iar nu spre deşarta slăvire şi trufire a trupului. Căci tot aşa devenim falşi şi ridicoli înaintea Sfântului Dumnezeu, făcându-ne de râsul şi batjocura dracilor, atunci când – în loc să sporim nevoinţele, să înmulţim metaniile, catismele, acatistele, rugăciunile, să sporim strădaniile întru luarea-aminte la sine şi privegherea neîncetată asupra mişcărilor pătimaşe din suflet, noi mărim frecvenţa împărtăşirii noastre cu Sfintele Taine, anume pentru ca să vadă părintele duhovnic, colegii, prietenii, vecinii şi toţi cei din jur de câtă evlavie, de câtă trăire, de câtă aură duhovnicească suntem plini!… Într-adevăr, înaltă-foarte trebuie să fie o astfel de măsură a sporirii în care noi, cei plini de pofta păcatului, desfrânaţi şi pătimaşi, ghiftuiţi cu tot felul de mâncăruri, îmbuibaţi cu tot soiul de băuturi, sătui de somn şi duhnind de trândăvie, înghesuim în noi şi Trupul lui Hristos, socotind că va trece El cumva din stomac în inimă… De fapt, facem întocmai ca Pontius Pilat, eliberându-l pe Baraba şi răstignindu-L pe Hristos: „Pe cine din cei doi voiţi să vă eliberez ? Iar ei au răspuns: Pe Baraba ! Atunci le-a eliberat pe Baraba, iar pe Iisus L-a biciuit şi L-a dat să fie răstignit” (Mt. 27, 21-26).

Aşa se face că, având la îndemână din belşug mulţime de scrieri sfinte, nenumărate opere de literatură duhovnicească, puzderie de cărţi scrise de tot atâţia sfinţi asceţi, nevoitori de-a lungul unei vieţi întregi de priveghere şi de osteneli, noi (deşi departe de evlavia şi de înfrânarea şi de nevoinţele acelora) luăm din ele (după capul nostru) ce şi cât ne place, după cum ne convine nouă. Doar nu degeaba scria Apostolul: „s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat; zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni; şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios; de aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor !” (Rm 1,22-24). Căci au ajuns creştinii să facă precum făcut-au odinioară şi evreii: „au schimbat slava Lui întru asemănare de viţel care mănâncă iarbă!…” (Ps. 105, 20). Aşa şi creştinul: ia „Fişa postului” de la biserică – şi trage concluziile care îi plac: „Sunt botezat. Cred în Hristos. Am duhovnic. Fac rugăciuni. N-am grija nimănui. Nu fac păcate. Postesc miercurea şi vinerea. Duminica merg la biserică. Aşadar – pot să mă împărtăşesc ori de câte ori poftesc, după cum doresc, şi oricând vreau eu: oricât de des !”. Şi sunt destui cei care argumentează: „Fii pe pace, că oricum nu te poţi numi vrednic, pentru că nimeni nu-i vrednic; oricum nu te poţi considera pregătit, pentru că nimeni nu se poate socoti pregătit; şi de aceea rămâne doar la mila Domnului să aprecieze El când facem bine că ne împărtăşim şi când nu; totuşi, noi să îndrăznim la mila Lui cea mare !” …

            Numai că lucrurile nu stau deloc aşa simplu precum ni se pare. Iată, de pildă, ce mărturiseşte conştiinţa canonică a Bisericii în expresia liturgică a Rugăciunii Imnului Heruvimic cu privire la cei stăpâniţi de pofte pătimaşe: „Nimeni din cei legaţi cu pofte şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic să vină, să se apropie sau să slujească Ţie, Împărate al Slavei !”; iar pentru cei preocupaţi exclusiv de probleme pământeşti, adaugă: „Toată grija cea lumească acum să o lepădăm !”. Un astfel de îndemn nu ni se adresează ca şi cum, de fapt, noi ne-am duce la biserică pentru ca să ne apucăm de tot felul de treburi, ci dimpotrivă, tocmai pentru ca să mai lăsăm din treburi şi să venim şi la biserică. Pentru că, iată, deşi suntem creştini de două mii de ani, totuşi, aproape încă în fiecare zi de duminică, mai pline decât bisericile sunt târgurile, iarmarocurile, bazarurile, pieţele şi mall-urile, cu oameni preocupaţi de orice altă grijă – numai de grija sufletului, nu ! Iar dacă-l veţi întreba pe oricare dintre aceştia, îţi va răspunde senin că bineînţeles că e creştin, că merge la biserică, îşi spovedeşte păcatele la duhovnic şi se împărtăşeşte în toată rânduiala !

            Din astfel de lucruri se vede limpede că ne-am deprins să tratăm cele ce ţin de sfinţirea vieţii noastre (adică mântuirea însăşi) în treacăt, din fugă, superficial, după placul şi cheful fiecăruia, la capitolul „Diverse”. Aşa şi cu dumnezeiasca împărtăşire: „Părinte, am venit pentru că vreau să mă împărtăşesc ! E adevărat că nu prea dau pe la biserică – ce să fac, sunt foarte ocupat, am o mulţime de probleme de rezolvat; dar să ştiţi că eu sunt foarte credincios, nu fac nici un păcat, nu fac nici un rău nimănui, ba chiar fac numai fapte bune; aşa că am venit să mă împărtăşesc !”. Aşa se face că, deplin convins de toată această „desăvârşire” abstractă, ca şi de totala sa îndreptăţire de a primi Trupul şi Sângele lui Hristos Cel Înviat, omul se prezintă impasibil la Sfântul Altar (de multe ori sosind chiar la sfârşitul Slujbei – pentru „a evita aglomeraţia şi foiala aceea nesuferită” – după cum pretextează cei mai mulţi)  şi pleacă apoi, gata împărtăşit în văzul tuturor, fiind socotit de acum ca un adevărat credincios al Domnului, model demn de urmat şi de către alţii ! … Aşa se face că, în loc să se înmulţească pildele de sfinţenie şi de evlavie în obştea creştinească, se înmulţesc mai degrabă pricinile de sminteală pentru cei care s-ar fi arătat cumva dornici să se integreze şi ei în corpul eclesial al Ortodoxiei. Doar nu odată s-au auzit replici precum: „A, păi dacă aşa fac preoţii şi creştinii voştri, atunci nu-mi mai trebuie binecuvântarea voastră; mai bine rămân aşa cum sunt!”. Nu degeaba avertiza marele Pavel: „Să se cerceteze omul pe sine – şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului. De aceea mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit !” (I Cor. 11,28-30). Aici se ajunge când cele dumnezeieşti ale creştinătăţii nu mai sunt săvârşite după cuvenita rânduială, ci după părerea şi placul fiecăruia, după cum „îl taie capul” – deşi „Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii” (I Cor. 14,3), după cum scrie Apostolul; şi adaugă: „Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credinţa şi cu iubirea care sunt în Hristos Iisus !” (II Tim. 1, 13).

             O vorbă din bătrâni ne învaţă că „Unde-i lege, nu-i tocmeală !”. Iar David, Regele-Psalmist, confirmă: „Lege le-a pus – şi nu o vor trece !” (Ps. 148, 6). Aşadar toate cele ale firii îşi păzesc hotarele lor prin raţiunile dumnezeieşti ale lucrurilor, rânduite de Însuşi Creatorul lor. Cu atât mai mult omul, ca „împărat al făpturii”, ar trebui să fie model pentru toate. Să cercetăm, de pildă, câţi săraci a lăsat Dumnezeu pentru noi spre mântuirea noastră, pentru a dobândi plată în Cer, şi câţi săraci s-au făcut „săraci” pe ei înşişi?! Fuga de muncă, de obligaţii şi de atribuţii sociale este tot un păcat. Nu intră în responsabilitatea Bisericii să rezolve problemele haosului social ivit ca urmare a proastei întocmiri şi aplicări a legilor pământeşti. Biserica nu este jandarm peste lume. Ea este Cerul lui Dumnezeu pe pământ: „În Biserica Slavei Tale stând, în Cer ni se pare a sta!” (Ceaslovul). Ea este anticamera învierii sufleteşti a omului şi poarta sufletelor către împărăţia cerurilor. Prin Biserică se intră în Rai, în „sânul lui Avraam” (Lc. 16, 22) şi în „latura celor vii” (Panihida). Şi de aceea, cele ale Bisericii trebuie respectate şi împlinite ţinând seama de hotarul pe care îl stabileşte voia lui Dumnezeu, iar nu cheful omului. Poate că în societate faci ce vrei, cât vrei şi cum vrei, dar în Biserică faci numai ce trebuie, cum trebuie şi cât trebuie – pentru ca să te mântuieşti: „când se luptă cineva la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după regulile jocului !” (II Tim. 2,5). Ca să fim cu adevărat mlădiţe vii ale Bisericii, chemate să aducă roade prin altoirea la Viţa-Hristos, trebuie ca mai întâi să fim curăţiţi de zgura păcatelor şi de cenuşa patimilor, căci „tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc !” (Mt. 3, 10). Puterea lui Dumnezeu lucrează prin Sfintele Taine ale Bisericii nu pentru a cântări sufletului omului, nici pentru a-l tăgădui – ci pentru a-l sfinţi şi a-l îndumnezei: „cel ce va crede şi se va boteza se va mântui !” (Mc. 16, 16) şi astfel „dreptul din credinţă va fi viu !” (Evr. 10, 38). Rugăciunile creştinilor, postirile lor, îngenuncherile lor, milosteniile lor, credinţa lor, evlavia lor, viaţa lor dusă în curăţie şi dreptate – toate acestea formează bogăţia vie a Bisericii luptătoare de pe pământ, partea vizibilă a zestrei ei spirituale, – cea nevăzută fiind belşugul harului dumnezeiesc din ea. Adevăratul creştin simte faţă de propriile sale fapte o responsabilitate la fel de mare ca cea a sacerdotului faţă de săvârşirea Sfintelor Taine, căci  „voi sunteţi Trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte” (I Cor. 12, 27), doar aşa fiind cu  putinţă ca „Dumnezeu să fie totul întru toate !” (I Cor. 15, 28). Numai dacă postul, rugăciunea, trezvia, nevoinţa, evlavia, credinţa sunt săvârşite întocmai după dreptarul şi învăţătura Bisericii, abia atunci prin ele sufletele creştine primesc de la Dumnezeu harul curăţitor, luminător, sfinţitor şi mântuitor al Duhului Său Cel Sfânt. De aceea scria Sfântul Apostol Pavel: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine !” (Gal. 2, 20). Pentru că Însuşi Hristos ne-a spus: „nu caut voia Mea, ci voia Celui Care M-a trimis !” (In. 5, 30). Şi de aceea trăirea tainei îndumnezeirii firii în Biserică se face în lăuntrul hotarelor pe care le-au statornicit Bisericii aceste două cuvinte apostolice: cel al Sfântului Apostol Petru – „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni !” (FA 5, 29), şi cel al Sfântului Apostol Pavel (încă şi mai drastic decât primul): „chiar dacă noi înşine sau un înger din Cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema !” (Gal. 1, 8).

              Prin urmare, atunci când mersul societăţii rătăceşte calea rânduielilor dumnezeieşti, se cuvine ca Biserica (prin slujitorii ei) să tragă semnalul de alarmă, atrăgând atenţia asupra faptului că lumea nu se află pe calea mântuirii. „Gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre – zice Domnul. Şi cât de departe sunt cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile Mele de căile voastre şi cugetele Mele de cugetele voastre !” (Is. 55, 8-9), vestea cândva proorocul. Un lucru e limpede: nu schimbă Dumnezeu cuprinsul Revelaţiei Adevărului după voile şi mofturile şi impresiile noastre: „  cerul şi pământul vor trece – dar cuvintele Mele nu vor trece !” (Mt. 24, 35); „înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate !” (M.t 5, 18).  Şi de aceea, practic, noi înşine hotărâm în propria noastră viaţă dacă dorim sau nu să simţim bucuria întâlnirii cu Fiul lui Dumnezeu Cel Înviat. Învaţă Apostolul: „şi dacă trăim, şi dacă murim – ai Domnului suntem !” (Rm. 14, 8). Să nu uităm că „orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele.Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune.Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc! De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte” (Mt. 7, 17-20). „E bine să râvniţi totdeauna binele – nu doar atunci când sunt eu de faţă la voi !” (Gal. 4, 18), „adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor!”(Mt 6,16). Bine este „când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta!”(Mt 6,3). Se cade, aşadar, ca orice faptă bună să fie săvârşită în ascuns, în taină, cu discreţie, doar la lumina Feţei lui Dumnezeu: „întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici – Mie Mi-aţi făcut !” (Mt 25, 40), totodată neuitând nici îndemnul Sfântului Ioan Gură de Aur: „Să asude milostenia în mâna ta!”. Căci nu degeaba hotărăşte Sfântul Apostol Pavel: „dacă cineva nu vrea să lucreze – acela nici să nu mănânce !” (II Tes. 3, 10). Pentru că lenea este păcat de moarte. Iar binecuvântat este cel ce face milostenie, nu cel ce neguţătoreşte, aşteptând plată în schimb: „Când faci prânz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe rudele tale, nici vecinii bogaţi, ca nu cumva să te cheme şi ei, la rândul lor, pe tine, şi să-ţi fie ca răsplată. Ci, când faci un ospăţ, cheamă pe săraci, pe neputincioşi, pe şchiopi, pe orbi. Şi fericit vei fi că nu pot să-ţi răsplătească: căci ţi se va răsplăti la învierea drepţilor !” (Lc 14,12-14). Vesteşte Psalmistul: „Împrumută păcătosul şi nu dă înapoi, dar dreptul se îndură şi dă !” (Ps. 36, 21), „toată ziua dreptul miluieşte şi împrumută iar seminţia lui binecuvântată va fi !” (Ps. 36, 26); „tânăr am fost – şi am îmbătrânit; dar n-am văzut pe cel drept părăsit, nici seminţia lui cerşind pâine !” (Ps. 36, 25). Milostenia străbate cerurile şi ajunge până la Tronul lui Dumnezeu: „Milostenia va curăţi păcatele !” (Sir. 3, 29), după cum şi  „dragostea acoperă mulţime de păcate !” (I Pt. 4, 8). Dar numai atunci milostenia este curată şi binecuvântată – când este săvârşită în duh de rugăciune, cu smerenie, cu dragoste şi cu inimă bună.

            Valoarea inestimabilă a milosteniei pentru mântuire este dovedită şi descrisă în aproape toate scrierile patristice, care sunt dreptarele de credinţă şi de viaţă ale creştinilor. O precizare, însă, se impune: e foarte adevărat că Mântuitorul Hristos Însuşi vine la noi sub chipul săracului care ne cere ajutorul după puterea noastră; la fel de adevărat, însă, este şi faptul că Mântuitorul Hristos nu a venit, nu vine şi nu va veni vreodată sub chipul omului destrăbălat, vicios, drogat, beţivan, fumător şi leneş – adică impostor. Biserica nu este chemată să întreţină reţelele de cerşetori ale celor certaţi atât cu legea morală, cât şi cu cea socială: ,,Supuneţi-vă, pentru Domnul, oricărei orânduiri omeneşti !” (I Pt. 2,13); „tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt – de Dumnezeu sunt rânduite !” (Rm. 13, 1), căci „dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea” (Rm. 13, 3), precizează Apostolul neamurilor. Biserica are săracii şi filantropii ei. Filantropii (oamenii milosteniei creştine) sunt şi rugători credincioşi, cu adevărat evlavioşi, mădulare vii ale Trupului Tainic al lui Hristos; iar săracii sunt bătrânii singuri şi neajutoraţi, infirmii şi bolnavii (cronic sau incurabil), familiile cu mulţi copii, oamenii nevoiaşi care muncesc mult pe bani puţini, copiii cu afecţiuni trupeşti şi sufleteşti – şi multe alte „categorii sociale defavorizate” recunoscute public ca atare, toţi acei pe care fiecare preot de parohie îi cunoaşte din staulul turmei sale cuvântătoare pe care este chemat a o păstori cu vrednicie: „Datori suntem noi, cei tari, să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi, iar  nu să căutăm plăcerea noastră” (Rm. 15, 1); „purtaţi-vă sarcinile unii altora – şi aşa veţi împlini Legea lui Hristos !” (Gal. 6, 2 ). „Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia: Legea nu este împotriva unora ca acestea !” (Gal. 5, 22-23).

 „Când ai mult, dă mai mult; dacă ai puţin, dă mai puţin – dar nu pregeta să faci milostenie !” (Tob. 4, 8), căci „în faţa Celui Preaînalt milostenia este dar bogat pentru toţi cei ce o fac !” (Tob. 4,11). „Mai bine este să faci milostenie, decât să aduni aur” (Tob. 12, 8) căci „milostenia izbăveşte de la moarte şi curăţă orice păcat. Cei ce fac milostenie şi dreptate vor trăi mult !” (Tob. 12, 9); „cel care face milostenie împrumută pe aproapele său; iar cel care dă din punga sa, ţine poruncile !” (Sir. 29, 1); „cel care face milostenie este ca şi cel care jertfeşte jertfă de laudă !” (Sir. 35, 3) căci „milostenia rămâne în veac !” (Sir. 40, 19), dar „milostenia ta să fie într-ascuns  – iar Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie !” (Mt. 6, 4). „Daţi mai întâi milostenie cele ce sunt în lăuntrul vostru – şi, iată, toate vă vor fi curate !” (Lc. 11, 41).

 Parintele Calistrat

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s